Ziarul de Duminică

Povestea fascinantă a lui Coco Chanel (II). Parfumul Nr 5/ de Bertrand Meyer-Stabley

Povestea fascinantă a lui Coco Chanel (II). Parfumul Nr...

Autor: Ziarul de Duminica

06.03.2014, 23:55 1454

Coco Chanel nu face modă, ea ESTE moda. În 1920 porneşte într-o nouă aventură. După lansarea triumfală a coloniei Eau Chanel destinate bărbaţilor, decide să creeze un parfum. Nu se îndoieşte nicio clipă de succesul fulminant şi de notorietatea internaţională pe care el i-o va aduce. Asta, pentru că în lumea tinerelor afectate şi a doamnelor bine de la început de secol se simt încă efluviile parfumurilor ameţitoare în care se amestecă arome de iris, de chiparos, de gardenie şi de trandafir, toate botezate cu nume ridicole, de un orientalism artificial, asimilat voluptăţii de duzină. Dar de ce vrea să creeze ea un parfum, când acest lucru a fost, dintotdeauna, apanajul parfumierilor? „Pentru că vrea să îmbrace femeia din cap până-n picioare”, mărturiseşte una dintre prietenele ei, „iar a îmbrăca o femeie complet nu poate exclude parfumul, parte integrantă a ţinutei feminine.” Toată viaţa va fi obsedată de curăţenie, de igienă, va fi în căutarea „mirosurilor sănătoase”. Cu siguranţă nu din întâmplare l-a întâlnit la Grasse pe Ernest Beaux – cel mai cunoscut „nas” al Europei.

Pentru „licoarea” ei, Chanel vrea tonuri aidoma rochiilor pe care le creează, concepute special pentru era care abia se naşte. Trebuie să persiste în aer liber şi să nu se piardă în mulţime. Trebuie, în acelaşi timp, să-şi păstreze virtuţile de parfum într-un salon sau într-un budoar. În niciun caz nu trebuie să amintească de violetele şi de lavanda la modă în anii de după război. Trebuie să aibă personalitate. Să fie bogat. Chanel are oroare de sărăcie. Beaux nu trebuie să facă economie la iasomie. Şi începe să prepare pentru ea esenţe. În cele din urmă îi prezintă zece formule de amestecuri florale. Coco îl alege pe al cincilea, compus din iasomie (în fiecare an va cumpăra un sfert din producţia de la Grasse), trandafir, violetă şi aldehide. Coco nu are, cu siguranţă, un nas de parfumier, dar are suficient instinct pentru ca, fără cunoştinţe teoretice în domeniu, să identifice parfumul care va avea succes. Şi îl numeşte No.5. Oare pentru că a ales cea de a cincea fiolă prezentată de Ernest Beaux? Sau pur şi simplu pentru că e o cifră care, în simplitatea ei, seamănă cu celebrul flacon rectangular (transparent, cu muchii drepte), atât de diferit de sticlele bogat ornamentate imaginate de Lalique, pe atunci în vogă? Mai există o versiune: 5 pare să fi fost, dintotdeauna, cifra ei norocoasă. Asta să fie, aşadar! Toată viaţa – ba chiar şi după, fiindcă va dori ca pe mormântul ei să fie înfăţişaţi cinci lei din piatră –  5 va fi cifra ei fetiş şi o va alege invariabil ca dată de prezentare a colecţiilor, fixată mereu pe 5 februarie sau 5 august.

No.5 va avea parte de un dublu succes: un triumf comercial şi o provocare chimică. Va disipa prejudecăţile parfumierilor. Va demonstra că poţi folosi la un parfum de lux produse sintetice, chiar şi în cantitate apreciabilă, fără a-i compromite calitatea. Ba dimpotrivă. Iată de ce putem vorbi despre o industrie a parfumurilor înainte de No.5 şi alta după el. Se spune că un flacon de No.5 încă în fază experimentală s-ar fi spart în magazinul din rue Cambon şi că vânzătoarele şi clientele s-ar fi înghesuit să afle ce anume mirosea atât de bine. Indiferent de doza de adevăr din această poveste, cert este că femeile savurează după apariţia lui No. 5 inimitabila armonie dintre roză şi iasomie, agrementată de vetiver, ylang-ylang, iris, liliac, lăcrămioare, narcisă, totul susţinut de căldura ambrei şi a moscului, potenţată de aldehide care dau corp parfumului.

În 1924 se produce un eveniment care va avea o influenţă profundă asupra destinului acestui parfum. Doi clienţi se prezintă în rue Cambon. Sunt doi oameni de afaceri de talie internaţională – fraţii Wertheimer, Pierre şi Paul. Sunt deja pe jumătate implicaţi în industria parfumurilor, dat fiind că au cumpărat vechea Casă Bourjois, iniţial specializată în farduri pentru teatru. Îşi permit, prin urmare, să-i spună lui Chanel: “Parfumul dumneavoastră e cel mai bun din lume, însă lumea nu se mai limitează la Paris şi la plajele din Deauville. Lumea înseamnă New York. Noi avem relaţii acolo. Avem şi o fabrică, fabrica Bourjois. Lăsaţi-ne să producem No.5 şi să-l lansăm acolo. Nu veţi regreta.”

Aşa se face că Chanel va înfiinţa o societate comercială împreună cu aceşti doi fraţi atât de convingători. Nu vrea să se lase devorată de o afacere tentaculară, dar doreşte să se bucure de avantajele ei. Contractul va fi, de altfel, negociat dur. Coco va face la un moment dat această remarcă pertinentă: „Moda nu înseamnă doar rochii, moda pluteşte în aer, în vântul care o poartă, o simţim, o respirăm, moda este în cer şi pe caldarâm, ţine de idei, de moravuri, de întâmplări.”

Pentru Chanel, materialele mate, cum sunt crêpe de Chine şi lâna, se poartă ziua, iar satinurile de mătase şi catifelele, seara, câteodată subliniate de un colier cu diamante. În 1926 va crea „micuţa rochie neagră”, care va deveni emblematică. O rochie fără guler, din crêpe de Chine de culoare neagră, cu mâneci lungi şi foarte strâmte, cu partea de sus bluzată pe şolduri şi fusta mulată. Ediţia americană a revistei Vogue compară această rochie cu automobilul Ford fabricat în serie, şi el negru, şi prezice că va fi adoptată de un segment al pieţei la fel de important precum cel al clienţilor Ford. În ciuda criticilor virulente pe care le suscită, „Ford-ul semnat Chanel” are parte de succesul scontat. Cronicarii bărbaţi n-au decât să deplângă dispariţia nurilor – „Nu mai vezi sâni, abdomen, posterior. Cât priveşte fusta, o tăiem la genunchi”; degeaba o ironizează ei: „Moda feminină a acestui moment al secolului XX va fi botezată «să mai tăiem puţin»”; realitatea este că moda feminină nu mai e dictată de bărbaţi. Femeile se inspiră din gustul simplificator al lui Chanel.

Imaginaţi-vă cum lucra Mademoiselle Chanel în studioul său de la etajul patru al clădirii din rue Cambon, numărul 31. Pereţii încăperii sunt acoperiţi cu molton şi cu ţesături de lână, care absorb zgomotele. Spre deosebire de numeroşi alţi creatori, ea nu are o modelistă. Nu desenează niciodată o machetă. Şi face totul cu propria-i mână. De dimineaţa până seara taie, prinde-n bolduri, probează – totul pigmentat de un neîntrerupt monolog în mijlocul rafturilor pe care tronează rulouri de material, lungi cilindri de satin alb, jerseuri întinse pe scaune, metri de muselină, suluri cu imprimeuri mătăsoase. În jurul gâtului poartă o panglică lungă de care atârnă o foarfecă. Această încăpăţânare a artizanei, acest gust plebeu al muncii bine făcute, această răbdare de albină să fie ele, oare, secretul reuşitei? Lucrează cu toate cele zece degete, cu unghiile, cu palma care netezeşte, cu pumnul, cu boldurile, cu haina însăşi, într-o tăcere monahală. Câteodată se aşază în genunchi în faţa propriei opere pentru a aranja mai bine un tulle dezordonat, îndoită din şale, încruntată de concentrare, în timp ce buzele ei, două prune care se mişcă fără încetare în culorile unui granit strălucitor, vibrează intens.

E uşor de înţeles de ce un personaj atât de înzestrat şi atât de inventiv a fascinat cele mai importante nume ale epocii. Coco pare, pe de altă parte, să-şi ia revanşa asupra vieţii, angajând mai mult decât oricine altcineva persoane din elita societăţii – refugiaţi ruşi sau aristocraţi în dificultate. Utilitatea lor este uneori contestabilă, însă graţie lor Chanel atrage o clientelă cosmopolită. Marea ducesă Maria a Rusiei e şefa atelierului de broderie pentru corsaje, iar contele Étienne de Beaumont, deşi este deţinătorul unei averi considerabile, e încântat să creeze pentru ea bijuterii (false) şi să înşire pietre colorate aduse din Cehoslovacia, din care face coliere şi brăţări strălucitoare.

Chanel e plină de indulgenţă faţă de artişti. Oricât de puţin ar crede în talentul lor – şi nu s-a întâmplat să se înşele vreodată – are pentru ei numai atenţii şi generozitate. E suficient un singur apel din partea lor pentru ca ea să le finanţeze proiectele, să-i găzduiască într-una dintre reşedinţele ei, să le plătească o chirie sau o spitalizare. În acelaşi timp, nu cumpără orice produc ei. Ar fi nedrept să spunem că toţi pictorii, toţi literaţii şi toţi dansatorii care se înghesuie la numărul 29 pe rue du Faubourg-Saint-Honoré sunt nişte paraziţi atraşi de generozitatea arătată de Mademoiselle. Mecenatul este o artă delicată şi Coco ştie să le dea prietenilor săi inegalabile lecţii de demnitate. Întâlnirea dintre aceste două lumi atât de diferite – lumea artiştilor şi high society, lumea creatorilor de modă şi cea a clienţilor cu dare de mână – stârneşte în ea sentimente complexe. Coco visează să-i îmbrace pe boemi ca pe dandies şi concediază brutal o clientă care-i cere să nu mai îmbrace femeile bine la fel ca pe… celelalte.

Din 1920, la Garches, unde locuieşte pe durata verii, Coco îşi cunoaşte mai bine  vecinul, celebrul dramaturg Henry Bernstein, şi îl primeşte la ea pe Igor Stravinsky, care a fugit din Rusia împreună cu familia sa. Între ei se înfiripă o oarece idilă:

„Era tânăr şi timid, îi plăceam.

– Eşti căsătorit, Igor, i-am spus eu; când va afla Catherine, soţia ta...

Iar el, ca un rus autentic:

– Ştie că te iubesc. Cui, dacă nu ei, i-aş putea încredinţa o taină atât de mare?”

Chanel îi facilitează compozitorului primele concerte, iar el o răsplăteşte în felul său: „Stravinski mi-a făcut cunoştinţă cu muzica; de la el am învăţat tot ce ştiu în domeniu.” Va păstra toată viaţa la capul patului, ca pe o relicvă, icoana pe care el i-a oferit-o când, locuind la ea, a orchestrat la solicitarea lui Serghei Diaghilev temele muzicale ale baletului neoclasic Pulcinella.

Un alt rus intră în viaţa ei în acea perioadă: marele duce Dimitri al Rusiei, văr şi vechi camarad de arme al ţarului Nicolae al II-lea. El are douăzeci şi şapte de ani, iar Coco cu unsprezece mai mult. Legătura lor va dura un an, prietenia va rezista toată viaţa. De data aceasta, farmecul slav şi simţul înnăscut pe care Romanovii îl au pentru fast sunt cele care o vor cuceri pe fiica vânzătorului ambulant. Se simte ceva din toate acestea în blănurile şi bluzele în stil mujic, roubachka, pe care Coco le prezintă la Deauville purtate de manechine rusoaice, iar în bijuteriile cu pietre enorme pe care le impune se întrezăreşte influenţa bizantină... Chanel dă textură colecţiei slave incluzând în ea elemente nemaivăzute în Occident, inspirate din veşmintele ţărăncilor din Rusia, cu şiraguri de perle, bluze cu decolteu pătrat, mâneci scurte şi broderii orientale. Şi toate astea pentru că Parisul e locul predilect de refugiu al ruşilor albi în exil. Ruinate de Revoluţia din Octombrie, unele aristocrate devin vânzătoare, manechine sau desenatoare în lumea modei. Înrudită cu ţarul, prinţesa Irina, soţia lui Felix Iosupov, cel care l-a asasinat pe Rasputin, este una din cele care pot strânge suficient capital pentru a-şi fonda propria afacere. Valentina, sosită şi ea la Paris după Revoluţia din Octombrie, pleacă la New York în 1922. Acolo îşi va deschide o casă de modă patru ani mai târziu. În ceea ce o priveşte pe prinţesa Galiţina, ea găseşte în Coco Chanel un sprijin care-i va permite să-şi înfiinţeze, la Roma, o marcă proprie.

În 1922, Jean Cocteau adaptează Antigona de Sofocle la Théâtre de l’Atèlier. Picasso se ocupă de decor, Honegger scrie muzica, iar Chanel semnează costumele. Pictorul catalan e principalul motiv pentru care a acceptat acest angajament gratuit, numai că dragul de Pablo întârzie să vină. Şi Coco realizează pentru actriţa Génica Atanasiou un mantou din tricot lucrat de mână, pe bej, maro şi negru, care imită motivele vazelor greceşti.

La repetiţiile sub bagheta lui Cocteau asistă şi ea. Şi se dezlănţuie: „Mantoul va dispărea şi el prin trapa prin care iese eroina? N-are rost să continui dacă nu ştiu asta.” Autorul se aprinde la rândul lui: la repetiţii se insistă în primul rând asupra textului! „Care text?” strigă Chanel. „Sofocle există”, ripostează Cocteau. Coco e cuprinsă de un asemenea acces de furie, încât se repede asupra mantoului, trage de un fir şi-l deşiră în timp ce croitoreasa care l-a lucrat plânge în hohote.

În seara premierei va decreta, regală: „Ce ciudăţenie mai e şi teatrul! Când, în ultimul minut, mi-am scos mantoul şi l-am pus pe umerii actriţei, ei bine, gestul meu a făcut cât tot spectacolul!”

 

Fragment din 12 creatoare care au schimbat istoria de Bertrand Meyer-Stabley, în pregătire la Editura Baroque Books  & Arts, colecţia savoir-vivre. Traducere: Ioana Bâldea-Constantinescu. Ilustraţia copertei: Ana Wagner

 

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO