• Leu / EUR4.9459
  • Leu / GBP5.7464
  • Leu / USD4.6730
Ziarul de Duminică

Poveştile de dragoste ale spionilor (IV): „Arma sexului”/ de Alexandru Popescu

Poveştile de dragoste ale spionilor (IV): „Arma sexului”/ de Alexandru Popescu

Galerie foto

Autor: Ziarul de Duminica

28.11.2013, 23:43 524

Soarta celui de al Doilea Război Mondial  a fost în mare măsură hotărâtă nu numai de confruntările de pe „frontul tranşeelor”, ci şi de acelea de pe „frontul secret”, al serviciilor de informaţii şi al spionilor. De aceea, mai mult decât în alte confruntări armate, printre protagoniştii săi nu s-au aflat numai comandanţi de armate, generali, ci şefi ai agenţiilor de informaţii, iar, între „eroi” s-au numărat nu doar militari, ci şi agenţi, spioni, care au rămas, de cele mai multe ori, „necunoscuţi”. Iar între aceşti anonimi, un important „contingent” l-au format femeile, „arma sexului” devenind la fel de temută ca alte mijloace de luptă moderne, iar „poveştile de dragoste” în care adesea au fost implicate, cu efecte adesea imprevizibile, au devenit „romane”, cu numeroase pagini rămase albe…

 

Spioana care  „a schimbat cursul războiului”

…sau Mata Hari a celui de-al doilea război mondial. Acestea au fost caracterizările care au fost atribuite lui Amy Thorpe Pack (1910 - 1963), cunoscută sub numele de cod „Cynthia”,  spioană engleză în timpul celei de-a doua conflagraţii.

Ca şi în cazul altor agente, nimic nu lăsa să se prevadă, în tinereţea sa, că va deveni o profesionistă a spionajului şi încă una din cele mai eficiente. Se născuse în Statele Unite şi, la un moment dat, îşi încredinţase părinţii că vrea să se… călugărească, dar renunţă la această intenţie pentru a intra într-o compromiţătoare încurcătură sentimentală, ceea ce l-a făcut pe tatăl ei să o trimită la Londra, la sora sa, pentru a urma un colegiu.

Aici, Amy pare să se fi „cuminţit” şi se căsătoreşte cu diplomatul Arthur Pack, care va fi numit la post, la Washington. Tânăra sa soţie rămâne însă la Londra pentru că fusese recrutată de „Secret Service” şi trebuia să-şi desăvârşească pregătirea de agentă.

În cele din urmă, Amy îşi urmează soţul, care era grav bolnav, la Washington, dar, de fapt, avea misiunea de a face tot posibilul pentru a procura codurile secrete ale Marinei italiene, a cărei forţă prezenta un interes major pentru SUA, în perspectiva războiului. Pentru a-şi îndeplini această misiune, Amy avea toate atu-urile, după cum ne încredinţează unul din biografii săi Montgomery Hyde, care este de părere că „ceea ce i-a înlesnit succesele a fost farmecul ei feminin deosebit. Ca înfăţi­şare, n-avea nimic dintr-o vampă: nu era frumoasă, nici măcar drăguţă în sensul obişnuit al cuvântului. Înaltă, cu trăsături proeminente, încadrată de un păr blond bogat, era întotdeauna elegant îmbrăcată. Felul ei de a se purta nu trezea bănuiala că ar fi o femeie uşoară. Era o inter­locutoare agreabilă, inteligentă care ştia să vorbească - sau mai bine zis să asculte. Cu vocea ei dulce şi mângâietoare, avea darul să provoace confidenţe. S-ar putea ca atracţia pe care o exercita asupra victimelor sale să fi fost în primul rând de ordin intelectual şi ca descoperirea farmecelor ei fizice să le fi subjugat abia ulterior.” Prima sa „victimă” a fost un ofiţer de marcă, amiralul Alberto Lais, ataşat naval al Italiei în Statele Unite, cu care întreţine o legătură intimă în iarna 1940-1941. El a căzut pradă irezistibilei spioane în numai câteva săptămâni, astfel încât pune la dispoziţia Cynthiei dosarele cifrului naval italian pentru a face fotocopii de pe ele. Se pare că contrainformaţiile italiene au aflat de acest „transfer”, astfel încât amiralul a fost rechemat la Roma. „Cynthia" nu a avut timp să cadă pradă dezolării întrucât primise o nouă însărcinare şi un nou „iubit”, căpitanul „Bestrand" de la ambasada Vichy-ului la Washington care i-a pus la dispoziţie ci­frul naval al flotei franceze rămasă credincioasă lui Petain, ceea ce a dat posibilitatea pregătirii de­barcării trupelor Aliaţilor în Africa de nord, la 8 noiembrie 1942.

Se pare că totuşi Amy avea unele scrupule, astfel încât, după război, s-a căsătorit cu căpitanul „Bestrand", cu care rămâne în Statele Unite în anonimat, astfel încât doar mai târziu s-a reuşit să se afle numele de dom­nişoară al „Cynthiei" — Ame Thorpe Pack. Ultima parte a vieţii, până la moartea sa în 1963, şi-o va petrece Amy la castelul înconjurat de vii, de la poalele munţilor Pirinei,  al familiei nobile a soţului ei. S-a spus despre Amy  că a acţionat, pur şi simplu, ca o prostituată, dar nu trebuie pierdut din vedere că acţiunile spioanei „Cynthia” au adus mari servicii cauzei antifasciste şi „au schimbat cursul războiului”.

 

Spioana cu 12 strănepoţi

O altă americancă care a spionat pentru Aliaţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în Elveţia a fost Bancroft Mary (1903–1997). Făcea parte dintr-o familie bogată, tatăl ei fiind proprietarul ziarului „Wall Street Journal”. A dus o existenţă sentimentală deosebit de tumultuoasă. Mai întâi a avut o relaţie cu muzicianul Leopold Mannes, apoi cu bancherul Rufenacht, cu care s-a şi căsătorit şi apoi a divorţat în 1947. Bancroft a rămas în Elveţia ca jurnalistă. În vârstă de 93 de ani şi-a scris memoriile Autobiography of a Spy, din care aflăm că, în ciuda acestei existenţe „complicate”, a avut şase nepoţi şi 12 strănepoţi.

 

 …şi cea de 12 ori căsătorită

…a fost o altă americancă, devenită cetăţean francez, dansatoarea, actriţa şi cântăreaţa Josephine Baker (1906–1975) care a acţionat ca  agentă  pentru Aliaţi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Circulă zvonul că tatăl său a fost…alb. A fost măritată de 12 ori. A născut o singură fetiţă, dar a adoptat 15 copii. Se pare că era bisexuală, printre relaţiile sale numărându-se şi aceea cu renumita artistă plastică  Frida Kahlo.

 

„Diabolica”

Fără îndoială, una din cele mai odioase figuri de agentă trădătoare a fost aceea a lui  Lydie Bastien (1922-1993),infiltrată de Gestapo în mişcarea de Rezistenţă franceză.

Cea care avea să fie descrisă ca „brună cu ten deschis, bine făcută, lascivă, îndrăcit de pisicoasă, cu unduiri de orientală“  a ştiut să profite de aceste atu-uri sexuale,  ajungând prietena ofiţerului Gestapo Harry Stengritt şi îndeplinind diferite misiuni încredinţate de acesta.  Între altele, a primit însărcinarea de a deveni amanta lui René Hardy, unul din conducătorii Rezistenţei, pe care l-a manipulat, ceea ce a dus la o serie de disensiuni în rândurile Rezistenţei. În cele din urmă, îl predă pe Hardy germanilor care acceptă, la rândul lui, desigur şi sub influenţa lui Bastien, să devină agent al acestora, contribuind la  arestarea şi suprimarea unuia din conducătorii Rezistenţei, Jean Moulin. După eliberarea Franţei, Lydie şi Hardy au fost supuşi unor investigaţii intense care însă nu au dus la inculparea lor pentru actele de trădare comise, în ciuda unor dezvăluiri apărute în presa franceză. Hardy s-a călugărit, iar Lydie a devenit adeptă a mişcării yoga, dar şi implicată în diferite afaceri veroase desfăşurate împreună cu „prietenii” pe care şi-i făcuse în lumea interlopă. Astfel a ajuns să fie denumită, pe drept cuvânt, „diabolica”. A murit otrăvită probabil de unul dintre complicii săi.

           

Spioana iertată

Probabil se ştie mai puţin că aceea care, încă înainte şi după război, „a desenat silueta femeii moderne” în domeniul modei, Coco Chanel (1883 - 1971)  a acţionat ca spioană pentru germani în timpul conflagraţiei. Având reputaţia de „devoratoare de bărbaţi”, între numeroşii amanţi, pe care i-a avut  au fost personaje celebre ale vremii, precum şi baronul Hans Gunther von Dinklage, care probabil i-a mijlocit recrutarea sa ca agentă pentru germani în 1941. Printre cele mai importante misiuni a fost aceea care i-a fost încredinţată de însuşi şeful spionajului Reich-ului, Walter Schellenberg, în 1943, de a mijloci încheierea unei păci separate cu Marea Britanie, acţiune pentru care s-a întâlnit chiar cu premierul Winston Churhill.

După Eliberare, deşi să făcuse cunoscută drept colaboraţionistă, nu i s-a intentat proces, la aceasta contribuind şi reputaţia sa de creatoare de modă. Se refugiază în Elveţia, unde o urmează şi von Dincklage, iar, zece ani mai târziu, fiind iertată,  se reîntoarce la Paris, continuându-şi activitatea care a făcut-o cunoscută în întreaga lume.

 

Fără viaţă personală

au fost o serie de persoane implicate în activităţi informative, şi încă la nivele de vârf,  despre care se poate spune că nu au avut o existenţă sentimentală.

Unul din aşii spionajului Aliaţilor, William Stevenson, ne spune despre Vera Maria Atkins (Rosenberg) (1908-2000), născută în România, devenită conducătoare a secţiunii franceze a organizaţiei „Special Operations Executive” (SOE), destinată să desfăşoare acţiuni de spionaj şi diversiune în teritoriul ocupat de germani, că era o femeie care, deşi avea o înfăţişare plăcută, „nu a fost niciodată iubită”. Comportamentul său era mai degrabă „rece şi distant”.

Poate se ştie mai puţin că însuşi „asul spionilor”, Richard Sorge(1895 - 1944) a avut şi el o viaţă de familie care însă a eşuat. Prima dată a fost căsătorit, în timpul „tinereţii sale revoluţionare” în Germania, cu Christiane Gerlach. După ce a devenit membru al Departamentului Internaţional de Legătură al Cominternului, serviciu de spionaj mascat al agenţiei de spionaj sovietice OGPU, se pare că datorită „dăruirii în muncă”, a ajuns să divorţeze. Mai târziu, s-a recăsătorit.

 

Un „coup de foudre” la Coşna

În ultima vreme, se discută destul de intens despre „relaţiile” celei pe care Nicolae Iorga a numit-o „privighetoarea cântecului popular românesc”, Maria Tănase (1913-1963) le-ar fi avut cu reprezentanţi ai serviciilor de informaţii, dintre care unele au avut un „substrat” sentimental. De fapt, credem că este vorba, în bună măsură, de o exagerare în goana după senzaţional. Este, desigur, un fapt într-adevăr stabilit, chiar documentar, că Maria Tănase a furnizat serviciilor de informaţii o serie de date, unele importante în condiţiile de insecuritate în care se găsea România în acea perioadă. Chiar în 1940, după întoarcerea dintr-un turneu în Turcia, ea este arestată pentru spionaj în favoarea britanicilor, fiind acuzată că ar fi conlucrat cu reţeaua condusă de Rică Georgescu, dar probele împotriva ei sunt inconsistente. Există însă şi mărturii mai concrete în această privinţă, cum este aceea  din volumul de memorii al lui Ivor Porter,  agentul britanic care a desfăşurat acţiuni informative în România în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, care l-a cunoscut foarte bine pe Eugen Cristescu, şeful Serviciului Secret de Informaţii, în care se menţionează că acesta a avut relaţii cu Maria Tănase. Există unele interpretări mai noi, cum este aceea a publicistului Stelian Tănase, după care cântăreaţa a acceptat o asemenea relaţie pentru a-l salva pe spionul de care se îndrăgostise, Maurice Negre (1901-1985), rezidentul pentru România al spionajului francez, iar apoi  pentru Sud-Estul Europei, sub acoperire de corespondent al agenţiei Havas. Se pare că a fost o relaţie foarte intensă rezultat unui adevărat „coup de foudre”, declanşat încă pe vremea când Maria Tănase cânta la restaurantul „Coşna”, cei doi fiind consideraţi unul dintre cele mai „bine” cupluri din Bucureşti. Activitatea sa informativă era cunoscută şi tolerată chiar de şeful Serviciului secret de informaţii la acea vreme, Mihail Moruzov. În momentul în care sistemul de alianţe al României s-a schimbat, Negre a fost arestat şi condamnat la 10 ani închisoare, iar Maria Tănase a făcut tot posibilul să îi obţină eliberarea: a apelat la toţi admiratorii ei, a bătut la toate uşile, şi-a vândut bijuteriile, blănurile, ca să corupă diverşi funcţionari. Dar se pare că a reuşit aceasta doar după ce i-a promis noului şef al SSI, Eugen Cristescu că va deveni agentă a acestui serviciu. Eliberat în 1941, Maurice Negre a fost  şi scos din ţară la presiunea guvernului de la Vichy, iar Maria Tănse nu îl va revedea niciodată…

 

Fiica „Îngerului”

Prinţesa Catherine Olympia Caradja (Ecaterina Olimpia Creţulescu) (1893–1993) a acţionat ca agentă pentru Aliaţi în România în cel de-al Doilea Război Mondial, contribuind la salvarea piloţilor americani care „căzuseră” in România in timpul bombardamentelor din aprilie 1944, fiind poreclită  chiar de aceştia „Îngerul Ploieştilor“

Se pare însă că şi fiica acesteia, Alexandra „Tanda“ Caradja, soţia industriaşului Bragadiru,  şi-a avut rolul său în aceste împrejurări, căci, potrivit informaţiilor puse în circulaţie ulterior de directorul FBI, J. Edgar Hoover, ea ar fi întreţinut o relaţie personală cu Frank Wisner, şeful operaţiunilor Serviciului american de operaţiuni strategice (OSS), care a activat o vreme la Bucureşti, şi ulterior unul din conducătorii CIA, dar, în acelaşi timp, ar fi fost şi spioană… sovietică. Mai târziu, Alexandra a reuşit să se refugieze în Occident, reuşind să-şi aducă şi mama, unde a trăit până în 1997 şi a corespondat, ani de-a rândul, cu chipeşul ofiţer american de odinioară, până când acesta s-a sinucis, în 1965, dezamăgit nu în… amor, ci de pericolul ca Occidentul să piardă Războiul Rece.

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9459
Diferență: -0,0243
Ieri: 4.9471
Azi: 4.6730
Diferență: -0,3731
Ieri: 4.6905
Azi: 5.7464
Diferență: -0,4073
Ieri: 5.7699
Azi: 4.8803
Diferență: -0,3492
Ieri: 4.8974