Ziarul de Duminică

Poveştile de dragoste ale spionilor (XII). „Farewell” şi secretara/ de dr. Alexandru Popescu

Vetrov în tinereţe

Autor: Dr. Alexandru Popescu

06.02.2014, 23:49 211

„Cel mai mare spion al secolului XX”

este titlul unui volum consacrat agentului „Farewell”, care, după unii analişti, a contribuit, alături de Gorbaciov, în mare măsură, la prăbuşirea Uniunii Sovietice prin provocarea eşecului sistemului său tehnologic şi, prin aceasta, a economiei sale, în afara „tarelor” cronice de care ea suferea.

Din mai multe puncte de vedere destinul de spion al lui „Farewell” este caracteristic pentru cariera unora din agenţii sovietici în perioada Războiului Rece, chiar dintre cei mai importanţi.

Mai întâi, prin faptul că prima parte a carierei lor a demarat în forţă, obţinând informaţii din cele mai preţioase, valorificate în economia sovietică. Treptat însă, din diverse motive personale, dar şi din cauza suprasolicitării, a presiunii exercitate de conducerea KGB, grăbită de recupereze decalajul faţă de statele vestice avansate, care creştea în mod continuu, a intervenit o uzură psihică evidentă, care a  provocat „accidente” fatale, conducând, pentru unii din ei, la demascarea şi execuţia lor.

În sfârşit, destinul de spion al lui „Farewell” mai este dintr-un punct de vedere caracteristic, în împrejurările ce au dus la „căderea” sa fiind implicată şi o femeie, chiar dacă accidental.

 

Un rus la Paris

Dar cine era acest personaj care, deşi activitatea sa era cunoscută preşedinţilor Franţei şi Statelor Unite, a rămas mai puţin cunoscută marelui public.

Născut în 1932,  Vladimir Ippolitivici Vetrov  studiază ingineria şi, în 1965, este trimis în Franţa, unde va  acţiona în cadrul uneia din cele mai importante reţele ale KGB, „Linia X”,  a cărei activitate viza obţinerea prin spionaj a celor mai importante informaţii tehnologice din unele state vestice.

În acest scop, Vetrov încearcă să se integreze „vieţii pariziene”, participând şi organizând reuniuni mondene, în care spera să racoleze agenţi, dar, care, în cele din urmă, au dus la… propria sa racolare. Într-adevăr, se împrieteneşte cu  inginerul  Jaques Prevost, de fapt, agent al serviciului de informaţii francez, care îi va fi de folos într-o împrejurare care risca să pună capăt activităţii de spion a lui Vetrov. În stare de ebrietate, acesta este implicat într-un accident în care avariază una din maşinile ambasadei, ceea ce ar fi putut antrena rechemarea sa la Moscova. Prevost reuşeşte să muşamalizeze cazul, maşina fiind reparată în secret în unul din garajele pariziene. În tot cazul Vetrov îi rămâne recunoscător lui Prevost, astfel încât, atunci când se va hotărî să spioneze, persoana de contact căreia i se adresează a fost Prevost.

         

Un spion dezamăgit

Dar ce l-a făcut pe Vetrov, cu grad înalt (colonel) în KGB, autor al unor cărţi şi membru al Academiei de ştiinţe, beneficiar al unor condiţii de viaţă deosebite (între altele posesor al unei „datscha”, semnul suprem al bunăstării în societatea sovietică), cu o familie care părea fericită (soţia sa Svetlana era una din cele mai apreciate creatoare de modă din Moscova), să trădeze ?

În nici un caz, asemenea altor spioni importanţi ai perioadei, motive de natură financiară (nu a primit nici un ban pentru informaţiile furnizate), ci, după propria sa afirmaţie, cauza au fost dezamăgirile faţă de sistemul sovietic. De fapt,  frustrarea era legată şi de faptul că, după reîntoarcerea la Moscova, Vetrov a fost trecut „pe linie moartă”, nu a mai fost promovat în niciun post de răspundere, ceea ce l-a făcut să nutrească intenţia de a distruge pur şi simplu KGB.

Serviciul de spionaj francez de la acea vreme DST („Direction de la surveillance du territoire”) îi acceptă oferta, atribuindu-i lui Vetrov numele de cod „Farewell” („Adio”), oarecum predestinat dat fiind sfârşitul „carierei” sale, dar care avea drept scop să deruteze KGB, care putea crede că nu este vorba de un rus, ci de un agent străin.

În condiţii dificile

…s-a realizat această „colaborare”, datorită vigilenţei KGB. Pentru preluarea informaţiilor s-a recurs, mai întâi, la o metodă „neortodoxă” : ca persoană de legătură a fost trimis la Moscova un om de afaceri, Xavier Amiel. Ulterior s-a recurs la un  profesionist, ataşatul militar Patrick Ferrat, dar contactul era asigurat de soţia sa, Madeleine.

Curând, dat fiind că Vetrov începuse să acţioneze destul de haotic,  pretextând că se simte tot timpul urmărit, s-a recurs la soluţia de a i se pune la dispoziţie un aparat fotografic miniatural, furnizat de CIA, cu care serviciul francez, dat fiind cantitatea şi valoarea informaţiilor furnizate de Vetrov, se pusese în legătură. Importanţa acestui caz reiese şi din faptul că el a constituit subiectul unor discuţii între preşedintele Franţei, Mitterand, şi cel al Statelor Unite, Reagan, care  a calificat acest caz de spionaj drept „cel mai important din secolul XX”.

 

4.000 de documente

…au fost furnizate de Vetrov între 1981 şi începutul anului 1982, inclusiv lista celor 250 de agenţi sub acoperire diplomatică din cadrul „Liniei X” în 16 ţări care acţionau pentru „însuşirea” de secrete de natură ştiinţifică, tehnologică, industrială.

Aceste informaţii erau, de fapt, vitale pentru Uniunea Sovietică care risca, datorită unor mijloace învechite, să piardă „cursa” cu statele vestice, ceea ce putea periclita însăşi existenţa sa.

Se pare că această „cursă contra-cronometru” l-a afectat psihic pe Vetrov, care, pur şi simplu, a devenit paranoic, mai ales că abuza din ce în ce mai mult de alcool. Uneori, metodele folosite de el erau pur şi simplu aventuriste, extrem de riscante. Astfel, la un moment dat, a organizat o petrecere, invitând unii din capii KGB, inclusiv pe cei din contrainformaţii.

 

O crimă în noapte

Şi inevitabilul  s-a produs, în el fiind implicat, ca în atâtea cazuri de spioni celebri, o… femeie. Este vorba de o anume Ludmila, secretara şi traducătoarea lui Vetrov, cu care acestea întreţinea relaţii amoroase. În cursul unei întâlniri care a avut loc noaptea, în maşina lui Vetrov, se pare că Ludmila i-a pretins să îşi părăsească soţia şi să rămână cu ea. Vetrov a acţionat absolut paranoic, mai ales că era beat: a încercat să o omoare pe Ludmila cu un cuţit pe care l-a scos din torpedoul maşinii. Deşi rănită, Ludmila a reuşit să scape, dar la faţa locului a sosit o persoană pe care Vetrov a ucis-o. Era vorba de un miliţian sau poate de un agent KGB. Realizând gravitatea situaţiei, Vetrov a fugit, încercând să se ascundă, dar, în cele din urmă a fost prins.

Încarcerat într-o închisoare a KGB, Vetrov a fost acuzat pe moment de omor şi condamnat la 12 ani de închisoare, neexistând pe moment o acuzare pentru activitatea de spionaj a lui Vetrov.

           

„Confesiunea unui trădător”

În mod inevitabil, demascarea sa ca spion s-a produs în anumite împrejurări. Mai întâi a fost arestarea, în acelaşi timp, a tuturor agenţilor sub acoperire indicaţi de Vetrov. Între aceştia se afla şi ofiţerul de Marină sud-african Dieter Gerhardt, care spionase pentru sovietici 20 de ani.

Apoi a fost vorba de explozia produsă la cea mai importantă conductă de gaz trans-siberiană din Uniunea Sovietică care fusese construită şi pe baza informaţiilor furnizate de Vetrov primite de la CIA. Se pare că americanii introduseseră în planurile sale, cu care îl „intoxicaseră” pe Vetrov şi pe constructorii sovietici, un dispozitiv care, la un moment, dat provoca o explozie. Deflagraţia produsă a fost uriaşă, ea putând fi observată de la mare înălţime, şi uriaşe au fost şi pagubele produse de acest eveniment economiei sovietice.

Inevitabilul s-a produs, aceste evenimente conducând fără dubii la Vetrov care fusese implicat direct în producerea lor. În cele din urmă, şi Vetrov a cedat, redactând un material pe care l-a intitulat „Confesiunea unui trădător”.

Iar finalul a fost la fel de inevitabil: în 1985, fără judecată, Vetrov a fost executat printr-o „metodă” obişnuită în KGB- un glonţ în cap.

„Bonjour Farewell”

Timp de câteva decenii, „cazul Farewell” nu s-a bucurat de nici un fel de publicitate. „Discreţia” se datora faptului că fusese vorba de una din cele mai importante trădări în interiorul KGB.

După colapsul Uniunii Sovietice şi dispariţia (?) KGB-ului, „cazul Farewell” a „explodat”.

Începutul l-a făcut volumul  „Bonjour Farewell. La Vérité sur la Taupe Française du KGB” de Serghei Kostin (1997). Acelaşi autor a publicat, în 2011, cartea „Farewell: The Greatest Spy Story of the Twentieth Century”.

Acest caz a pătruns şi în lumea filmului. În 2009 a fost realizată pelicula „L’affaire Farewell”, în distriuţia căruia se regăsesc Emir Kusturica şu Alexandra Maria Lara.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO