„Metrese ale tronului”
Majoritatea Curţilor medievale europene aveau în „dotarea” lor o puzderie de dregători şi slujbaşi, un măscărici şi cel puţin o „metresă a tronului”. Probabil că şi prin alte părţi cam aceasta era situaţia.
Foarte adesea asemenea „amante regale”, cum le-au numit istoricii, nu îşi limitau aria de influenţă la alcov, ci jucau un rol important şi în alte domenii, în propriul lor interes sau al anumitor cercuri politice.
Istoria a reţinut nu numai numele unor monarhi, ci şi ale metreselor lor. Ca să ne referim doar la Curtea Franţei, cine nu a auzit de Agnès Sorel, Diane de Poitiers, dar mai ales de Madame de Pompadour care a devenit un fel de consilier al lui Ludovic XV, dar, în acelaşi timp, spre lauda sa, şi o protectoare a artelor.
A existat însă şi specia „amanţilor regali”, dintre care ar putea fi amintiţi aceia apropiaţi ţarinei Ecaterina cea Mare, mai ales nobilul Potemkin.
„Ţiitoare”, cum li se spunea, au avut şi unii domni români, dar, dacă ele nu au jucat un rol important în Evul Mediu, în Perioada modernă au ieşit în evidenţă, din păcate rolul lor nefiind întotdeauna pozitiv pentru cei aflaţi pe tron şi nici pentru politica ţării.
Un asemenea exemplu este acela a cărui acţiune pare inspirată de proverbul italian…
La dona e mobile… : Maria Obrenovici
Desigur, Alexandru Ioan Cuza a rămas in istorie prin aportul său la modernizarea statului român, dar şi prin unele aventuri galante. Din păcate, el nu a fost întotdeauna inspirat în alegerea partenerelor. De exemplu, la un moment dat, i-a fost „apropiată” Cocuţa Vogoride, fiica caimacanului Nicolae Vogoride, un antiunionist înfocat.
Şi cea care a rămas drept cea mai constantă „relaţie amoroasă” al lui Cuza, Maria Obrenovici (1835-1876) făcea parte tot dintr-o familie de antiunionişti, fiind fiica lui Costin Catargi. Pe de altă parte, nici reputaţia sa nu era fără „pată”. Totuşi Cuza s-a apropiat (prea) mult de ea, atras poate nu numai de farmecele tinerei văduve, ci şi de talentele sale…informative, pe care le-a folosit în unele misiuni secrete ce i le-a încredinţat.
Astfel, prin intermediul ei, Cuza a trimis la Paris o scrisoare confidenţială, pe care reprezentantul Principatelor Unite, Iancu Alecsandri, i-a prezentat-o lui Napoeleon III. Datorită relaţiilor pe care le avea în cadrul opoziţiei, Maria era, în acelaşi timp, o sursă de informaţii pentru domnitor.
Şi totuşi, la un moment dat, deşi avea doi fii de la Cuza, ea „s-a dat” de partea complotiştilor care doreau abdicarea lui Cuza. Se pare că le-a facilitat acestora accesul în dormitorul lui Cuza atunci când acesta a fost silit să semneze abdicarea. Unii istorici i-au atribuit, nici mai mult, nici mai puţin, decât rolul de „Mara Hari” autohtonă, mai ales că se pare că avea legături şi cu Curtea Rusiei. În tot cazul, i se potriveşte bine dictonul La dona e mobile…
„Duduia” şi serviciul său de informaţii: Elena Lupescu
Mai complicat a fost rolul jucat de o altă „amantă regală”, Elena „Magd” Lupescu (1896-1977), numită şi „Duduia”, nu numai prin influenţa într-adevăr hotărâtoare pe care a avut-o asupra lui Carol II, ci şi prin acţiunile sale în mediul informativ al vremii.
După o „reţetă” care funcţiona în acea perioadă şi în alte ţări, „femeia din spatele tronului României”, cum avea să o denumească presa internaţională, a înţeles că „informaţia înseamnă putere”, astfel încât, pentru a-şi păstra influenţa pe lângă Carol II şi a o exploata în propriul interes, ca şi al apropiaţilor săi, a trecut încă de timpuriu, deci din prima parte a deceniului patru al secolului trecut, la organizarea a ceea ce poate fi considerat un „serviciu” propriu, privat de informaţii şi influenţare. Mijloacele prin care funcţiona acest „serviciu” erau inspirate din cele mai clasice metode informative, de la ascultarea convorbirilor telefonice la interceptarea corespondenţei. Bineînţeles că, pentru a desfăşura asemenea activităţi, „Duduia” a trebuit să-şi asigure colaborarea unor profesionişti ai spionajului.
Acestea sunt şi concluziile la care ajunge şi Raportul întocmit, la 29 iunie 1935, de către „Corpul Detectivilor” din cadrul Direcţiei Generale a Politiei („Notă referitoare la Elena Lupescu - influenţa sa asupra unor personalităţi politice”).
Una din concluziile raportului este că Elena Lupescu, „prietenă intimă a Suveranului încă de pe când era Prinţ Moştenitor”, „regiza specula pe spinarea ţării”. Se face afirmaţia deosebit de gravă după care Carol, prin mijlocirea Elenei Lupescu (care provenea dintr-o familie de evrei botezaţi), a devenit o „unealtă oarbă” a Internaţionalei a III-a şi a Marii Alianţe Israelite Universale.
Unul din obiectivele „serviciului de informaţii” iniţiat de Elena Lupescu era controlul Siguranţei Generale (prin intermediul, între alţii, al viitorului şef al Poliţiei, Gabriel Marinescu), ca şi obţinerea de informaţii din interiorul armatei.
În chestiunile financiare si economice, principalul informator şi colaborator al Elenei Lupescu era bancherul Max Auschnit. Interceptarea convorbirilor telefonice şi a corespondenţei se realiza prin intermediul lui Ion Pitulescu, directorul Poştelor. Nu se poate spune că activităţile informative ale Elenei Lupescu au rămas fără replică. Între cei care i s-au împotrivit cei mai activi au fost Alexandru Averescu si C. I. Brătianu. În acest sens, este amintit pamfletul care demasca aceste activităţi , tipărit în Italia şi adus în ţară prin intermediul Legaţiei acestei ţări.
Printre opozanţii Elenei Lupescu s-a aflat şi Nicolae Titulescu care ar fi informat „Intelligence Service” despre acţiunile informative desfăşurate de ea, pe plan intern şi extern. Un alt opozant de marcă a fost viitorul şef al contraspionajului, Eugen Cristescu, care era intens supravegheat de agenţii „Înaltei doamne”, cum o numea camarila regală pe Elena/Magda Lupescu.
Informările pe care le primea Elena Lupescu îi atrag atenţia că Siguranţa Generală a Statului se ocupa în mod deosebit cu strângerea datelor privind acţiunile sale, care erau aduse la cunoştinţa regelui. Probabil că acesta o informa, la rândul său, de conţinutul unor asemenea rapoarte.
În cele din urmă, Elena Lupescu a dobândit calitatea pe care foarte probabil că şi-o dorea, aceea de soţie a lui Carol II, dar aceasta în timpul exilului de după abdicarea lui, în 1947. I-a supravieţuit lui Carol, ducând o existenţă destul de confortabilă, deşi, la un moment dat, era urmărită de ameninţări mai ales din partea legionarilor care o considerau vinovată de moartea unor coreligionari ai lor, dar probabil şi din partea altor persoane ale căror interese le lezase.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
