Indubitabil, ceea ce a animat şi coagulat grupul intitulat Rugul Aprins nu a fost de ordin lumesc, cu atât mai puţin politic. Cu toate acestea, nonconformismul majorităţii membrilor de calibru care au participat la această mişcare duhovnicească şi culturală nu putea să nu se proiecteze şi în viaţa socială. Este ceea ce a intuit puterea politică a României comuniste - cu atât mai mult cu cât semnalele de pe teren nu erau deloc liniştitoare.
Talentatul istoric Adrian Nicolae Petcu arată într-un articol recent, în „Ziarul Lumina” din 3 aprilie 2013, cum Sandu Tudor, devenit deja ieroschimonahul Daniil şi stareţ la Schitul Rarău, era filat de autorităţi. Arhivele CNSAS dovedesc aceasta prin multiple note informative, precizează istoricul. Una dintre notele informative descrie polemica în problema evoluţionismului pe care a avut-o stareţul de la Schitul Rarău cu unul dintre studenţii veniţi într-o excursie pe munte. Iată un alt exemplu amintit de Adrian Nicolae Petcu, datat iunie 1956: „Sandu Tudor desfăşoară o vie activitate misionară ortodoxă şi se laudă că i-a combătut pe numeroşi profesori de ştiinţe naturale, compromiţând teoriile evoluţioniste în faţa elevilor cu care acei profesori veneau în excursie. Afirmă că la schit oamenii se simt mai liberi să-şi exprime adevăratele lor concepţii şi că a avut discuţii foarte interesante cu profesori şi studenţi de la Bucureşti, discuţii din care a văzut că tineretul nu acceptă deloc îndoctrinarea cu comunismul. Mă asigură că la el, la schit, se poate discuta fără teamă despre orice, căci Securitatea nu are posibilitatea să-l supravegheze. Mă asigură că el, personal, şi-a recrutat toţi călugării şi fraţii ca să fie sigur de ei şi că pe cei dubioşi i-a îndepărtat. …Are intenţia să organizeze un cerc filosofic reacţionar la schit. În general este preocupat de atragerea intelectualilor spre monahism, dar recunoaşte că, până în prezent, nu a reuşit nimic. De aceea, îi preţuieşte mai mult pe ţărani, care au caracter, nu ca intelectualii burghezi care se prostituează.”
Paragraful de mai sus se continuă astfel: „Condamnă mişcarea legionară şi metodele ei teroriste, dar îşi exprimă o admiraţie totală faţă de tineretul legionar pe care l-a cunoscut în anii de închisoare. În acest sens, are de gând să lărgească schitul, făcând o adevărată cetate mănăstirească la Rarău. Speră să lucreze în această cetate, în primul rând cu elementele legionare, pe măsură ce vor scăpa din puşcărie. Are promisiunea multora din închisoare” – afirmaţie pe care tânărul istoric nu o comentează.
Personal, simt nevoia unei Nota Bene: Fără a exclude realitatea din spatele afirmaţiilor de mai sus, sunt binecunoscute aversiunea şi numeroasele dispute pe care Pr. Daniil (Sandu Tudor) le-a avut faţă de şi cu fenomenul legionar. Pe de altă parte, aceste „note informative” nu sunt niciodată 100% sigure. Unele au fost date sub presiune, altele de complezenţă, nenumărate din prostie ori răutate. Nu mai vorbesc despre adăugiturile pe care le sugerau sau chiar le operau direct ofiţerii poliţiei politice care primeau notele respective. Aşadar mi se pare hazardat să le preluăm la rândul nostru non-critic. Ar însemna să ne lăsăm, peste atâtea decenii, încă o dată, manipulaţi de aceeaşi poliţie politică...
Pe de altă parte, singura angajare a Pr. Daniil şi a celor din cadrul Rugului Aprins era de ordin spiritual (duhovnicesc). Toate celelalte sunt efecte colaterale. Ca şi în alte cazuri, precum cel al Pr. Arsenie Boca despre care s-a afirmat că ar fi ajutat luptătorii anticomunişti din munţii Făgăraşului. Este adevărat, i-a ajutat, aşa cum a ajutat pe orice om care i-a cerut îndrumarea. În privinţa luptătorilor din munţi, poate, şi cu o anume simpatie...
Cu toate acestea, în cazul Pr. Daniil Teodorescu persista o fibră de fost jurnalist şi o formă de priză la realitate pe care puţini contemporani o aveau. Într-o mărturisire aflată într-un dialog cu subsemnatul, unul dintre studenţii care l-au frecventat pe Pr. Daniil atât pe Rarău, cât şi la scurtele descinderi în Bucureşti pe care stareţul le mai făcea uneori, ocazie cu care se întâlnea cu prietenii, fie în primitorul apartament al profesorului Alexandru (Codin) Mironescu, fie în alte locuri, arhitectul Emanoil Mihăilescu constată tocmai cele susţinute mai sus.
Pr. Daniil nu discuta decât accidental politică (şi o făcea cu oarecare lehamite), dar intuia foarte bine desfăşurătorul evenimentelor. Căci tot el în viaţa de mirean scrisese pagini aspre la adresa bolşevicilor încă din anii ’30. Dialogul sus-mentionat cu arhitectul Emanoil Mihăilescu - care a plătit scump cu câţiva ani de închisoare această curiozitate de ordin spiritual prin încadrarea sa în lotul Rugului Aprins, alături de alţi câţiva studenţi care „păcătuiseră“ fiindcă l-au căutat pe Pr. Daniil, fără a fi făcut parte efectiv din mişcarea de la Antim - se găseşte în numerele pe martie şi aprilie şi ale revistei „Tabor” de la Cluj.
O altă mărturie care vine să întărească cerbicia Pr. Daniil Teodorescu faţă cu regimul comunist aparţine pictorului Paul Gherasim, într-o recentă discuţie pe care am avut-o personal. Foarte tânăr pe atunci, student la arte plastice, Paul Gherasim a fost dus la Mănăstirea Antim de un prieten care a vrut să-i facă o surpriză. Era prin anii ’50 iar Pr. Daniil sosise în Bucureşti, într-una din descinderile sale în care îşi vizita prietenii. Ei bine, tocmai Pr. Daniil a fost cel care a ţinut predica din biserica de la Antim, după slujbă. Discursul său a înfricoşat însă pe toată lumea întrucât susţinea cu fermitate că orice regim totalitar a avut un final în istoria omenirii. Ba, a mai întărit acesta, nu trebuie să vă fie teamă, se vor sfârşi cândva şi încercările tragice prin care trec românii. Un astfel de discurs în mijlocul „obsedantului deceniu” a avut mai degrabă efecte adverse pentru bună parte din auditoriu care nu mai credea că va ieşi viu din biserică ştiută fiind teroarea zilnică în care se trăia.
...Iată doar câteva motive care ne îndreptăţesc să credem că nonconformistul Pr. Daniil Teodorescu devenise un ghimpe greu de tolerat pentru regimul comunist. Şi că arestarea sa devenise iminentă. Din fericire, există o sumedenie de creştini ortodocşi care consideră că, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, moartea martirică a acestuia petrecută în închisoarea de la Aiud atrage şi canonizarea sa iminentă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
