Reînceputul anului şcolar ne aduce în situaţia de a relua, ca într-un obsedant refren, discuţiile asupra necesităţii sau nu a predării religiei în şcoli, şi ne obligă să reevaluam, de cele mai multe ori doar în media, oferta didactică specifică.
Am scris adesea pe această temă şi am apărat, inclusiv în dezbateri televizate, dreptul predării religiei în şcoli atat la nivelul ciclului inferior, cât şi la nivel de liceu, întrucât avem nevoie de modele, avem nevoie de cultură europeană – pe care fără a cunoaşte creştinismul, nu o vom înţelege –, pentru că întrebările fundamentale la vârsta adolescenţei sunt puse. De aceea nu voi cădea – aşa cum pică întreaga medie – în capcana întinsă anual de cele câteva ONG-uri al căror job (mai mult sau mai puţin plătit) este acela de a promova şi în România religia numită ateism.
Fără doar şi poate, modalităţile de capacitare a elevului căruia i se predă religia sunt perfectibile, există şansa de a vorbi despre Iisus cu zâmbetul pe buze. Iubirea creştină şi nu ura faţă de celălalt sau frica de provocări, fie acestea şi ale „diavolilor” post-moderni, sunt valorile fundamentale care ar trebui promovate de Biserici în şcoli.
Legea este suficient de clară, aceia care trimit la început de an şcolar către toate redacţiile diverse materiale inflamante ori sunt prost informaţi, ori bat câmpii, presupunând că ar fi de bună credinţă (sic). Cine nu vrea să participe la ora de religie, nu participă – chestiunea este foarte simplă. Nimeni nu te poate obliga să participi la ora despre Iisus Hristos, dacă tu crezi doar în Batman.
Şi mai este o problemă: nimeni nu observă că în ceea ce priveşte predarea religiei ortodoxe în şcoală (căci aici există cele mai multe contestaţii, venite – deloc inocent – inclusiv dinspre anumite culte neoprotestante) s-au petrecut schimbări importante în ultimii ani, din multe puncte de vedere, bineînţeles şi la nivelul conţinutului manualelor. Că aceste manuale şi metode pedagogice sunt perfectibile, nimeni nu contestă. Că există şi la obiectul numit religie – precum la orice obiect predat în şcoli – profesori cu vocaţie sau nu, asta este o altă chestiune, adesea umană, birocratică etc. Este enorm de construit în acest domeniu, cei 45 de ani de regim comunist au lăsat imense goluri încă vizibile.
Dar este o enormitate să vii cu un discurs de acum zece ani, să zicem, într-un spaţiu în care cel puţin de la venirea în scaunul patriarhal al PF Daniel s-au petrecut semnificative schimbări în bine. Ca să păstrăm imaginea de mai devreme – nu este nici un secret că ateismul a fost asimilat cu o nouă religie, cu argumente bine fundamentate, încă de acum un secol – ar fi cazul ca şi „ierarhii” promovării ateismului în România să se mai schimbe, căci sunt cam depăşiţi.
...Are şi subsemnatul un refren de fiecare dată când ajung la acest subiect: la fel de necesar este ca, tot în licee, începând de la clasele a XI-a şi a XII-a să fie predată istoria religiilor. Nu mai argumentez de ce, am tot scris & pledat pentru această cauză cu diverse prilejuri. Istoria religiilor este o disciplină fără de care nu se mai poate trăi decent într-o lume globalizată (citeşte: din ce în ce mai pestriţă). Vei putea călători, locui şi lucra mai eficient lângă cel de o altă confesiune sau religie decât tine atunci când cunoşti cât de cât vectorii fundamentali ai credinţei acestuia.
Iată de ce mă miră urechismul şi dezavuez jumătăţile de măsură (ca să nu zic şmecheria). Mi-a fost dat să aud recent la o emisiune la care am fost invitat pentru a dezbate exact cele de mai sus cum, într-o înregistrare video, un binecunoscut inspector pe probleme de învăţământ, reprezentant oficial al Bisericii Ortodoxe Române, spunea cu nonşalanţă că manualele de religie ortodoxă ar conţine şi noţiuni de istorie a religiior. Haida de!
Parcă nu am şti cum este predată ştiinţa istoriei religiilor la facultăţile de teologie (şi ortodoxe, şi catolice, şi ale celorlalte confesiuni)! Este vorba despre o predare confesională în care mai totdeauna celelalte credinţe – ba chiar şi celelalte confesiuni creştine – sunt diabolizate. Cu alte cuvinte un discurs identitar, nicidecum ştiinţific – aşa cum cere istoria religiilor. Bine ar fi pentru cei are sunt trimişi să apere Biserica sa nu mai rostească asemenea enormităţi. Sau să fie măcar inteligenţi.
A preda religia proprie sau istoria religiilor cu zâmbetul pe buze presupune o anume maturitate spirituală. Stilul „concurenţial” practicat de mii de ani este pus în paranteze de cei care ajung la profunzimile credinţei proprii.
„Este mult mai uşor să te lupţi pentru nişte principii decât să trăieşti după ele”, remarca psihologul Alfred Adler. Până să le vorbim copiilor despre învierea morţilor, să începem prin a le arăta cum – în relaţia cu celălalt, cu Creaţia, cu Dumnezeu – poate fi înviat zâmbetul!...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
