• Leu / EUR4.9480
  • Leu / GBP5.6665
  • Leu / USD5.0712
Ziarul de Duminică

Prima iubire/ de James Patterson şi Emily Raymond

Prima iubire/ de James Patterson şi Emily Raymond

Autor: Ziarul de Duminica

20.06.2014, 00:00 964

Axi Moore e o „fată bună”: învaţă bine şi nu creează probleme, dar tot ce vrea e să plece cât mai departe de orăşelul amărât în care trăieşte şi de viaţa chinuită lângă un tată alcoolic. Când Axi hotărăşte să pornească într-o călătorie şi să străbată America, singura persoană pe care o vrea alături este cel mai bun prieten al său, Robinson ─ de care e îndrăgostită nebuneşte în secret.

Aventura, plănuită în detaliu, reprezintă şi prima ei revoltă adolescentină, de încălcare a regulilor. Dar lucrurile scapă de sub control în momentul în care cei doi se trezesc cu poliţia pe urmele lor. Iar când Robinson începe să se simtă rău, Axi trebuie să înfrunte realitatea ─ e posibil ca această călătorie să fie cea din urmă pentru el.

Prima iubire este o aventură frumoasă, o poveste despre doi adolescenţi în căutarea bucuriei şi a libertăţii, a speranţei, în cazul lui Axi, şi a vieţii înseşi, în cazul lui Robinson. E o mărturie a puterii primei iubiri şi a felului cum îţi poate ea schimba viaţa, o poveste superbă şi emoţionantă, care ne aduce aminte, printre zâmbete şi lacrimi, cât de fragilă este viaţa şi cât de minunat e să iubeşti.

Un  portret extraordinar al iubirii adevărate care va emoţiona pe oricine a avut propria lui primă poveste de dragoste. – www.goodreads.com

Povestea aceasta e pentru acei cititori cărora le place să vadă cum o carte prinde viaţă în mâinile lor. E pentru cei care doresc să se piardă în paginile ei. Prima iubire e pentru cei care vor să retrăiască toată inocenţa şi bucuria de a se îndrăgosti pentru prima oară.  sinfullysexybooks.blogspot.com

 

Pentru Jane—

În toamna lui 2010, i-am predat editorului

meu planul pentru Prima iubire, însă povestea

a început, de fapt, cu mulţi ani înainte.

Eram îndrăgostit de o femeie pe nume

Jane Blanchard. Într-o dimineaţă, am ieşit

împreună la o plimbare prin New York City.

Aparent din senin, Jane a suferit o criză

violentă. A fost bolnavă de cancer timp

de aproape doi ani după asta, apoi a murit

de tânără. Mult prea tânără. Janie, mi-e dor

de zâmbetul tău. Sper ca el să fie mai departe

viu în cartea aceasta, în povestea

de dragoste care îmi aminteşte de timpul pe

care l-am petrecut împreună (cu toate că

nu-mi aduc aminte să fi furat vreo maşină).

—J.P.

 

Unu

Bine, poate că nu mă pun în cea mai bună lumină posibilă recunoscând asta, însă daţi-mi voie să spun chiar de la bun început că eram atât de conştiincioasă, atât de disciplinată, încât chiulitul de la ultimele două ore din ziua aia (fizică pentru avansaţi şi engleză pentru avansaţi) mi-a produs o stare de agitaţie atât de demenţială, de caraghioasă, încât chiar mi-a trecut prin minte că tot planul ăsta nebunesc n-o să merite riscul.

Privind retrospectiv acum, nu-mi vine să cred că am fost la un pas de a da bir cu fugiţii de la cea mai frumoasă, distractivă, dureroasă şi crucială experienţă din câte aveam să trăiesc vreodată.

Cât de tâmpită eram.

Stăteam la Ernie’s Pharmacy & Soda Fountain şi vreo cinci sute de fluturi dădeau o petrecere epocală în stomacul meu. Vârfurile autenticelor mele cizme de cowboy Frye loveau întruna în tejgheaua barului, până când Ernie — care are un milion de ani şi e, în mare măsură, un morocănos clasa-ntâi — mi-a cerut să mă potolesc. Lui Ernie îi mai lipseşte, totuşi, un singur concert cu Nickelback până la surzenia totală, aşa că mi-am scos cizmele şi am continuat să lovesc şi fără ele.

Eram bucuroasă că nu m-a întrebat de ce stau în străvechea lui prăvălie, bând o cafea uriaşă (de care aveam nevoie exact cum aveam nevoie de o gaură în cap), în loc să fiu la două cvartale mai încolo, pe aceeaşi stradă, în liceul din Klamath Falls, ascultându-l pe domnul Fox cum trăncăneşte despre continuumul spaţio-temporal.

Pentru că, atunci, ce-aş fi putut să-i spun?

Păi, Ernie — adică, domnule Holman — îl aştept pe un băiat cu care n-am putut să ies niciodată şi sunt pe cale să-i cer ceva într-atât de important, încât ori o să ne salveze vieţile, ori o să ne distrugă complet.

Lui Ernie puţin îi pasă de angoasele adolescentine, ceea ce probabil constituie şi motivul pentru care practic nimeni nu-i intră vreodată în prăvălie; asta, plus faptul că toate bomboanele lui sunt pline de praf, iar batoanele Snickers sunt îndeajuns de tari ca să le poţi folosi pe post de răngi.

Dar nu mă deranjează. Şi nici pe băiatul despre care am pomenit. La Ernie e localul nostru.

Băiatul ăla mi-a trimis un bilet azi, ceva mai devreme.

A reuşit cumva să-l strecoare în dulapul meu din vestiar, chiar dacă el nu mai e elev în şcoala mea şi avem agenţi de pază gen Navy SEAL ca să ne apere de Dumnezeu ştie ce (de revoltele provocate de plictiseala absolută din orăşelele mărunte, poate).

 

Axi —

Aşadar, ai veşti cutremurătoare, hm?

Sunt şocat dacă tu crezi

că mă poţi surprinde…

sau surprins dacă tu crezi

că mă poţi şoca.

Sau ceva de genul ăsta.

Tu eşti tocilara de cuvinte.

Mă rog, în orice caz, abia aştept să le aud.

La Ernie. 1:15.

Mda, asta înseamnă chiulit de la ore.

Nu se admit scuze.

— ,,Derbedeul” tău preferat

 

Pentru voi, ăsta e Robinson. L-am făcut odată derbedeu în glumă şi nu m-a lăsat niciodată să uit asta. Are şaptesprezece ani. E cel mai bun prieten al meu. Complicele meu.

Am auzit uşa de la intrare deschizându-se şi mi-am dat seama că a venit după cum s-a luminat la faţă Ernie, de parcă tocmai i-ar fi înmânat cineva un cadou. Robinson are efectul ăsta asupra oamenilor: când intră el într-o încăpere, e ca şi cum luminile ar deveni dintr-odată mai strălucitoare.

S-a apropiat de mine şi mi-a trântit o palmă pe umăr.

— Axi, fraieră ce eşti, mi-a zis (cu afecţiune, evident). Niciodată să nu bei cafeaua lui Ernie fără o gogoaşă. S-a aplecat apoi spre urechea mea şi mi-a şoptit: Chestia asta o să-ţi facă o gaură uriaşă în maţe.

 

Apoi a încălecat scaunul de lângă mine, cu picioarele lui lungi şi subţiri în Levi’s decoloraţi. Purta o cămaşă din flanelă, chiar dacă era sfârşitul lui mai şi afară aveam douăzeci şi patru de grade.

— Hei, Ernie, a strigat el, ai auzit că ăia de la Timbers şi-au concediat antrenorul? Şi ai putea să ne dai o scovergă cu ciocolată?

Ernie s-a apropiat de noi, clătinându-şi capul încărunţit.

— Fotbal! a bombănit el. Ceea ce-i trebuie Oregonului e o echipă profesionistă de baseball. Ăla e un sport adevărat. Ne-a pus pe masă o gogoaşă aşezată pe o farfurie veche, ciobită, adăugând: Din partea casei.

Robinson s-a întors spre mine, zâmbind larg şi arătând cu degetul mare spre Ernie.

— Îl iubesc pe omul ăsta, mi-a zis.

Şi-mi dădeam bine seama că sentimentul era reciproc.

— Aşa, a zis Robinson, acordându-mi întreaga lui atenţie, şi care e ideea aia nebunească a ta? Ai de gând să te înscrii în sfârşit la examenul pentru permisul de conducere provizoriu? Te-ai hotărât să bei o sticlă întreagă de bere? Renunţi să-ţi faci temele cu atâta religiozitate?

El mereu se ia de mine pentru că sunt o fată atât de cuminte. Robinson crede — şi tatăl meu e de aceeaşi părere — că e un băiat foarte rău, din cauză că s-a lăsat de liceu, pe care l-a considerat „insuficient de convingător” şi „populat de cretini” (cretini fiind un cuvânt învăţat de la mine, desigur). Personal, eu zic că are dreptate la faza asta.

— Probabil c-o să pic la toate, în afara englezei, i-am răspuns, fără să exagerez.

Media mea generală era pe cale să se prăbuşească, fiindcă se apropiau examenele de final şi, cu puţin noroc, eu n-aveam să fiu prezentă ca să le dau. Acum o săptămână, dac-aş fi ştiut asta, n-aş mai fi putut să dorm noaptea.

Însă am reuşit între timp să nu-mi mai pese, pentru că, dacă era să-mi iasă planul ăsta, viaţa, aşa cum o ştiam eu, avea să se schimbe.

— După cum te cunosc, chestia asta mi se pare extrem de improbabilă, a replicat Robinson. Şi ce dacă s-o întâmpla să fii un pic distrată şi — Doamne păzeşte! — să iei un B plus la ceva? Doar ai treabă să scrii Marele Roman American… au!

Tocmai îl plesnisem peste braţ.

— Te rog. Cu toată şcoala şi îngrijirea dragului de tata, n-am deloc timp pentru scris.

Tata a intrat într-o pasă foarte proastă acum câţiva ani şi tot încearcă să iasă din ea cu ajutorul băuturii. Inutil să precizez, strategia asta nu dă rezultate prea bune.

— N-am putea să ne concentrăm asupra problemei curente? îl întreb.

— Care ar fi…?

— Că fug de-acasă, l-am completat.

Robinson a rămas cu gura căscată. Apropo, spre deosebire de subsemnata, el n-a purtat niciodată aparat dentar şi are o dantură perfectă.

— Şi, pentru cultura ta generală, o să vii cu mine, am adăugat.

 

Doi

 

— Ai auzit, Ernie? a strigat Robinson.

I-aş fi spus că avea un ton de parcă ar fi fost vorba despre ceva epustuflant, dar nu m-ar mai fi lăsat să uit vreodată nici cuvântul ăsta de dicţionar.

Evident că Ernie nu auzise nimic, nici măcar întrebarea lui Robinson. Aşa că Robinson a împins deoparte gogoaşa şi s-a holbat la mine ca şi cum nu m-ar mai fi

văzut în viaţa lui. Nu se-ntâmplă prea des să-l pot surprinde, aşa că am savurat momentul.

— Ai citit vreodată măcar ceva din cartea aia pe care ţi-am dat-o, Pe drum ? l-am luat la rost.

De data asta, Robinson a luat o înfăţişare ruşinată.

— Am început-o…

Mi-am dat ochii peste cap. De-o veşnicie îi tot dau cărţi lui Robinson şi de-o veşnicie el îmi dă muzică de ascultat, dar din moment ce atenţia lui e uşor de distras, iar iPod-ul meu e mort, de obicei cam aici se termină totul.

— Ei bine, Sal — care în realitate nu e altul decât Jack Kerouac, autorul — şi prietenii lui umblă prin toată ţara şi cunosc oameni ţăcăniţi şi dansează prin bombe de cartier şi se caţără pe munţi şi pariază la curse de cai. O să facem toate astea, Robinson. O să lăsăm în urmă cloaca asta şi-o să pornim într-o călătorie epocală. Din Oregon până în New York City… cu opriri pe parcurs, evident.

Robinson mă privea clipind mărunt. Tu cine eşti? întrebau clipirile lui.

Mi-am îndreptat spinarea.

— Mai întâi, mergem să vedem pădurile de sequoia, fiindcă sunt nişte chestii de-a dreptul mistice. Pe urmă, dăm o raită prin San Francisco şi prin Los Angeles. Apoi direcţia est, spre Marile Dune de Nisip din Colorado. Urmează Detroit: Oraşul Motoarelor, Robinson, ceea ce e cum nu se poate mai pe felia ta. Pe urmă, de vreme ce eşti atât de dependent de viteză, o să ne dăm în Millennium Force, în

Cedar Point. Merge, se zice, cu aproape două sute pe oră!

O să ne ducem în Coney Island. O să vedem Templul din Dendur la Muzeul Metropolitan de Artă. O să facem orice şi tot ce vrem!

Mi-am dat seama că suna a ţicneală, aşa că am scos harta mototolită, am întins-o pe masă şi i-am arătat cum am conceput totul.

— Uite ruta noastră, i-am zis. Linia violetă suntem noi.

— Noi, a repetat el.

Era clar că avea nevoie de ceva timp ca să-i ajungă până în creier propunerea mea.

Noi. Trebuie să mergi. Nu pot s-o fac fără tine.

Şi era adevărul, din mai multe puncte de vedere decât puteam să recunosc faţă de el, sau chiar faţă de mine însămi.

Brusc, Robinson a început să râdă, şi a râs atât de mult şi de tare, încât m-am temut să nu fie modul lui de a spune Nici gând, ce naiba, fiinţă complet dementă care semeni cu Axi dar clar eşti un soi de maniacă.

— Dacă nu mergi, cine să-mi mai amintească să iau gogoaşă la cafea? am continuat, nedorind să primesc din partea lui vreo vorbă sceptică, sarcastică, tăioasă. Doar ştii că am un simţ al orientării catastrofal. Dacă mă rătăcesc prin LA şi mă găsesc scientologii, şi dintr-odată încep să cred în Xenu şi în extratereştri? Dacă mă îmbăt în Las Vegas şi mă mărit cu un necunoscut? Cine-o să-mi mai ardă ghionţi în coaste când mă apuc să citez din Shakespeare? Cine-o să mă apere de toate astea? Nu poţi să laşi o fată de şaisprezece ani să bată ţara dintr-un capăt în celălalt de una singură. Ar fi, cum să zic, o iresponsabilitate morală…

Robinson a ridicat o mână, chicotind încă.

— Iar eu poate că sunt un derbedeu, dau nu sunt iresponsabil moral.

În sfârşit, a zis şi el ceva!

— Asta înseamnă că vii? l-am întrebat, ţinându-mi respiraţia.

Robinson şi-a ridicat privirea spre tavan. Mă tortura şi ştia asta. A întins mâna spre farfurie şi a muşcat, gânditor, din scovergă.

— Păi, a zis.

— Păi, ce? am insistat, lovind din nou cu piciorul în tejgheaua barului.

Tare.

Şi-a trecut mâna prin păr, care e închis la culoare şi întotdeauna un pic lăţos, chiar dacă tocmai şi l-a tuns. Pe urmă, şi-a întors faţa spre mine şi m-a privit cu ochii lui şireţi.

— Păi, a zis, extrem de calm, ce naiba, da!

 

Fragment din romanul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Leda, colecţia 100% IUBIRE. Traducere de Adrian Deliu

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9480
Diferență: -0,0202
Ieri: 4.9490
Azi: 5.0712
Diferență: 0,4815
Ieri: 5.0469
Azi: 5.6665
Diferență: 0,5287
Ieri: 5.6367
Azi: 5.1139
Diferență: -0,9932
Ieri: 5.1652