Când m-am deşteptat, un ceas mai târziu, am zărit un firişor de salivă pe trusa de scris din piele care acoperea tăblia biroului. Anne se plângea adesea de sforăitul meu, pretext ca să nu-şi petreacă noaptea cu mine. Uite că acum începeam să-mi pierd saliva. Viitorul meu sentimental se înfăţişa prost. Cât priveşte viitorul financiar, mai bine nici să nu mă gândesc la el.
Vândusem una câte una mobilele pe care mi le lăsase maică-mea ― fără să reuşesc să scot un preţ convenabil pe o piaţă saturată. Mai rămâneau trei tablouri în ulei care îmi împodobeau biroul, o marină destul de odihnitoare şi două portrete de fete arăboaice care îmi plăceau mult, precum şi cărţile mele. Am hotărât să sacrific ediţia originală din Mizerabilii, tipărită la Bruxelles (ei, da, Victor Hugo, alungat din Paris, îşi publicase capodopera în capitala Belgiei). Cum un librar de mâna a doua mi-a luat-o pe un preţ neaşteptat, am decis să pun la bătaie o bancnotă într-un restaurant şic, din galeria Saint-Hubert, La Taverne du Passage, unde, înainte de război, mamei îi plăcea să supeze după ieşirea de la teatru. Anne, căreia îi propusesem să mă însoţească, îmi lansase pe un ton posac:
― Haleală şi regulat, ăsta e programul? Sau poate că vrei să inovezi?
― Am o idee: între haleală şi regulat, să mergem la cinema. La Victory, să vedem ultimul film cu Abbot şi Costello.
Nu apreciase gluma, iar pe Abbot şi Costello nu putea să-i sufere ― cine nu i-ar da dreptate? Degeaba mă scuzam, degeaba îi aminteam cu suspine în glas de frumoasa noastră seară petrecută la Charly’s, noaptea precedentă, până la urmă am rămas singur în La Taverne du Passage.
Când tocmai mă pregăteam să-mi înfig furculiţa în fileul american care îmi fusese pregătit, am descoperit-o cu surprindere pe blonda cea înaltă de azi dimineaţă la o masă vecină în compania unei bătrâne doamne cu chip emaciat, numai piele şi oase sub o rochie elegantă, fără îndoială maică-sa. Cum nu părea să mă fi descoperit, m-am concentrat asupra fileului american însoţit de cartofi prăjiţi, trăgând nădejde să trec neobservat. Discuţia noastră continua să mă obsedeze (nu izbutisem nici măcar să-i aflu numele, straşnic detectiv mai eram!). Ea rezuma eşecul absurdei mele activităţi. Nu te poţi improviza aventurier. Nu te poţi sustrage soartei tale. Mai bine m-aş reîntoarce în administraţia pe care nu ar fi trebuit s-o părăsesc niciodată.
În vreme ce eu mă tot frământam cu aceste cugetări mohorâte, se petrecu ceva ciudat la masa blondei. Bătrâna doamnă se sculă brusc în picioare, scoase un hohot de plâns sfâşietor şi strigă: “Yann!” înainte de a-şi înfunda un şerveţel în gură şi de a cădea greoi la loc pe scaun ca o păpuşă dezarticulată. Fără a-şi pierde sângele rece, blonda se repezi s-o ducă la toaletă, ţinând-o pe după umeri.
Privirea mea jenată se cufundă în farfurie. Aveam, fără să ştiu de ce, impresia că eu sunt pricina acelei scene lamentabile. De parcă atitudinea mea stângace de azi dimineaţă provocase izbucnirea dementă de seara. “Priviţi-l!” părea să strige doamna. “Acest chipeş detectiv particular care ne lasă baltă atunci când fiica mea îl imploră să-mi aducă înapoi fiul scump.”
A doua zi, o prietenă care lucra ca juristă într-o companie de asigurări (asigurându-mi şi mie baza subzistenţei) mi-a încredinţat căutarea câtorva datornici care se mutaseră pe ascuns fără a-şi plăti chiria. Taman cât să-mi permită să nu mă pomenesc în aceeaşi situaţie ca ei. În timp ce eu începeam s-o uit, frumoasa blondă îşi făcu din nou apariţia două săptămâni mai târziu.
― Domnule Van Loo, spuse ea mai înainte ca eu să-mi fi revenit din surpriză, sunt conştientă că relaţia noastră a început sub auspicii proaste.
Neştiind ce să-i răspund, am făcut un gest vag liniştitor, de genul clientul are întotdeauna dreptate.
― Respecţi secretul profesional, nu e aşa?
― Mormânt, nu altceva, am răspuns eu ca să eschivez o zadarnică discuţie juridică.
― Ei bine, ce s-a întâmplat a fost din cauza drogului...
Îşi flutură degetele ca pentru a evoca ceţurile unui teritoriu misterios.
― Mama mea se droghează, după cum desigur ai remarcat seara trecută în LaTaverne du Passage!
Aşadar, mă văzuse când îmi întorsesem privirea de la masa lor.
― Ceea ce face ca uneori comportamentul ei să fie extravagant. Ţi-am apreciat discreţia. Nu protesta. Dacă m-ai fi salutat, mi-ar fi făcut o scenă. Nici măcar nu îţi imaginezi.
Mai rea decât cea la care asistasem? Am păstrat reflecţia pentru mine ― conlucrăm, nu e aşa, zicea bunică-mea ― şi apoi am reluat:
― Totuşi, dacă trebuie să-l regăsesc pe fratele dumneavoastră...
― Vom vorbi despre asta cu mama mea...
― …dânsa va trebui să furnizeze câteva informaţii, altfel de ce m-ar angaja? Înseamnă bani aruncaţi.
― În zilele în care nu se droghează, mama rămâne apatică, în stare de prostraţie. Imposibil să-i smulgi trei cuvinte. Ar fi mai bine, dacă stărui s-o întrebi, să înghită înainte două-trei pilule, nu crezi?
― Dumnezeule, nu ştiu. Fără îndoială că aveţi dreptate, am zis eu jalnic ― mai ales ca să nu-mi pierd clienta.
Răspunsul meu păru s-o liniştească.
― Încep să cred că eşti omul potrivit. Eşti cumva, din întâmplare, liber în seara asta?
Fără să-mi aştepte răspunsul, continuă:
― Am scris adresa noastră pe o hârtie (pe care o recuperă din fundul poşetei). A! Uitam esenţialul: vrei să aduci două-trei pilule ca s-o stimuleze pe mama?
― Păi, vedeţi că...
Un zâmbet devastator îi lumină trăsăturile. Făcusem cumva o excelentă glumă fără s-o ştiu?
― Pentru un detectiv particular, asta e o nimica toată, nu e aşa?
Văzându-mă gata să protestez, mai adăugă:
― Nu trebuie decât să le adaugi la nota onorariilor.
― Dar nu e o chestiune de bani, am cârâit eu.
― A, nu? Atunci, ce e? a exclamat ea încrucişându-şi magnificele gambe, ceea ce făcu să i se urce fusta mai sus decât speram eu. E o chestiune de etică?
― De respectare a legii, poate? am îngăimat eu fixând cu privirea partea de sus a jartierelor ei.
Izbucni în râs şi se ridică, lăsând să cadă cortina…
― La orele douăzeci, de acord? La un mic supeu ca să facem cunoştinţă unii cu alţii. Ai să guşti din feluri de mâncare la care n-au visat vreodată funcţionarii amărâţi care eliberează tichete de raţii.
Râsul ei era uimitor de erotic: un sunet răguşit care venea din fundul gâtului şi trecea uşor printre buze ca o invitaţie la mângâiere. S-ar fi cuvenit să-i rezist acestei femei şi făgăduielilor ei, ştiam bine. Dar ce bărbat ar fi fost în stare? Mai ales cu perspectiva unei cine oferite gratis.
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducere din franceză de Ileana Cantuniari
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
