Răul cel mai mic
Anne se năpusti în biroul meu la doar câteva clipe de la plecarea frumoasei blonde, ca să cerceteze câmpul de luptă şi să verifice că nu mă predasem inamicei, cu arme şi bagaje. Teritoriul rămânea însă marcat de parfumul ei cu preţ prohibitiv.
― Cine mai e şi asta? întrebă ea adulmecând mirosul de sânge şi de praf de puşcă.
― Cine vrei să fie, dragostea mea? O nouă clientă.
Mi-am frecat degetul mare de arătător ca să-i reamintesc starea disperată a încasărilor.
― Mda. Nu spune nimic. Lasă-mă să ghicesc. Pun prinsoare că umblă să dea de urma tipilor care au tuns-o la Eliberare ca să le taie boaşele.
Am dat din cap fără a-mi putea reţine un uşor zâmbet, asupra căruia s-a aruncat cu tot atâta furie ca generalul von Runstedt asupra oraşului Bastogne.
― Sărman netot! Vrea să se folosească de tine pentru o afacere dubioasă. Se vede de la o poştă. Chiar eşti fraier sau ce naiba eşti?
Mi-a trebuit ceva timp ca s-o potolesc, mai ales când am fost nevoit să-i explic de ce nu puteam petrece seara împreună cu ea.
― Şi când mă gândesc că îţi făcusem rost de o clientă… bombăni ea. Evident, oferă mai puţine avantaje decât această Mae West.
― Cum puteam să ghicesc? Povesteşte!
― Da, da...
Cu preţul a mii de dezmierdări şi cu făgăduiala unui cadou somptuos din primele mele onorarii, i-am smuls în cele din urmă detaliile. O clientă a salonului de coafură, doamna Violette Delporte, căuta pe cineva “discret” în stare să dea de urma unor hârtii şterpelite din apartamentul ei cu câteva zile mai înainte, când ea-şi petrecea week-end-ul la marea Nordului în vila ei de la Blankenberge.
― Şi poliţia?
― Doamna nu are deloc chef ca poliţaii să-şi bage nasul în hârtiile ei. E vorba de o chestie fiscală nu prea curată, presupun.
― Sau mai rău...
― Bursa neagră? Smokkeleirs?
Am făcut o strâmbătură şi am deschis fereastra. Parfumul frumoasei blonde începea să mă ameţească.
― Vrei să spui că scuipi pe afacerile care miros vag a colaborare, dar că banii vampei ăsteia nu au miros?
― Vampa asta, după cum spui, mă însărcinează să dau de urma fratelui ei dispărut. Un erou de război, pilot în cadrul RAF. Merită puţină consideraţie.
― A! Aşadar din patriotism trebuie s-o pipăi pe blonda asta spălăcită?
― Să-i pipăi banii. E o diferenţă. O văd diseară în compania maică-si. Am insistat asupra prezenţei unui însoţitor. Crezi cumva că Violette Delporte asta ar putea veni mâine dimineaţă?
Mi-am fluturat agenda imaculată de orice notiţă.
― Cade bine, tocmai am o contramandare.
― Ce viaţă pasionantă duci!
― Linişteşte-mă: Violette nu e blondă, aşa e? N-am chef să încurc borcanele.
― Nu te necăji, dragule. Am vopsit-o în mov special ca să evit confuziile.
Cartierul Fond’Roy, la Uccle, lângă Bruxelles, este unul dintre cele mai cu moţ ale capitalei. Vila familiei Beigelbrot (era numele care figura pe hârtia pe care mi-o dăduse blonda) fusese construită prin anii douăzeci de către un arhitect care voia să impresioneze cu orice preţ. Decoraţiuni din ipsos, încărcate de curbe, obloane din alamă strălucitoare, mânere de uşi cu volute extravagante, sgraffito albastre cu auriu stil Art Nouveau. Totul disimulat în fundul unei grădini care se voia a fi exotică, o adevărată pădure tropicală, cu esenţe rare importate din Congo belgian. La fel ca mobilele din salon şi din sufragerie, în stil “colonial”.
Masa fusese pusă pentru patru persoane. Lumânări, veselă de preţ, un servitor bătrân, o subretă tânără, un majordom care îmi luase impermeabilul şi pălăria la intrare fără să arboreze un aer dezgustat ― avea clasă, da, cu adevărat clasă.
Cu un pahar de gin în mână, frumoasa blondă mă întâmpină în pragul salonului:
― Spune-mi Madeleine, domnule Van Loo.
Cu un gest discret, gazda mea expedie majordomul şi se îndreptă cu mers felin spre un bar cu o tăblie cromată unde îmi pregăti un gin fizz tare. Am renunţat să mai cer o gueuze-grenadine. Nu părea să fie genul casei.
― În seara asta, vom face cunoştinţă, domnule Van Loo, zise ea cu o lucire arzătoare, plină de făgăduieli, în ochii ei verzi. Dar, dacă stau să mă gândesc, te-ai gândit la micile aperitive ale mamei mele?
Hubert, ajutorul de farmacist din piaţa Binefăcătorilor, nu putea să-mi refuze nimic de când îi dădusem o mână de ajutor în timpul Ocupaţiei ca să scape vânătorii de evrei. Am strecurat în mâna lui Madeleine micul cornet din hârtie în care ambalase câteva pilule care trebuiau “să fie suficiente”, după cum mă asigurase el.
― Revin într-o clipă, spuse ea. Nu ezita să te mai serveşti.
Arătă spre micul bar metalic unde se aliniau vreo zece sticle (doar alcooluri şic; nici măcar o singură băutură belgiană).
Madeleine se întoarse când tocmai lipăiam ultima picătură din pahar. Se grăbi să-mi servească o nouă doză. În aşteptarea maică-si, am sporovăit vrute şi nevrute: despre concertul lui Don Byas la Charly’s, despre cluburile care apăreau precum ciupercile la Bruxelles, despre noile vedete la modă, eschivând subiectele delicate sau prea serioase. Nu eu trebuia să fac începutul.
Ajunseserăm la creşterea preţului la cartofi, la noul film al lui Humphrey Bogart şi la apariţia filmului Pe aripile vântului când îşi făcu apariţia doamna Beigelbrot înveşmântată toată în negru. Înaintă în interiorul salonului, cu o ţinută severă, cu un aer absent, îmi ignoră mâna întinsă şi se lăsă să cadă într-un fotoliu, oftând. Pe dată se ivi subreta care îi strecură în mâinile scheletice un pahar cu suc de fructe pe care îl supse strâmbându-se de parcă ar fi fost un medicament. În timp ce eu mă aşteptam să abordăm lucrurile serioase, Madeleine continuă conversaţia mondenă pe care o întrerupsese sosirea maică-si. Doamna Beigelbrot ne lăsă să flecărim, cu privirea pierdută în gânduri mai sumbre şi mai neliniştitoare decât jungla africană care lua cu asalt casa. Până ce majordomul se ivi şi anunţă cu voce lugubră:
― Doamna este servită.
La aceste cuvinte, bătrâna doamnă se ridică, iar noi o urmarăm în procesiune în sufragerie. Deşi nu eram decât noi trei, masa fusese aranjată pentru patru persoane. După ce ne servi supa, majordomul umplu cea de-a patra farfurie, ca şi cum ultimul conviv era pe punctul să ni se alăture. Fără să-l aştepte, mama Beigelbrot începu să mănânce, urmată de fiica sa. După o scurtă şovăială, le-am imitat, aruncând din când în când câte o privire spre scaunul misteriosului invitat. Oare omul invizibil avea să-şi golească farfuria sub ochii noştri la fel ca în film? Eram curios să văd una ca asta. Din păcate, când subreta ne luă farfuriile goale, o luă şi pe aceea a fantomei, în continuare plină.
Aperitivele şi apoi felul principal fură servite după acelaşi ritual. O carne suculentă şi fragedă, cum nu mai gustasem de ani buni, scăldată într-un sos cu mânătărci pe care l-am devorat până la ultima înghiţitură, în timp ce omul invizibil îşi contempla porţia fără să se atingă de ea. Cu preţul unui considerabil efort, am lăsat să-i fie luată farfuria fără să pot ciuguli ceva din ea. Masa se desfăşură în tăcerea cea mai desăvârşită. Nu se auzea decât zgomotul tacâmurilor.
Am privit-o pe mama Beigelbrot. Avea să-mi dea în sfârşit ceva explicaţii? În stare de prostraţie pe scaun, îşi dădea măcar seama de prezenţa mea? Începeam să-mi fac griji. Îmi dăduse cumva Hubert o doză prea slabă sau îi plasase pilule împotriva constipaţiei? Sosirea desertului îmi risipi interogaţiile. Căpşuni şi struguri. Dumnezeule, un nectar din care nu mai gustasem din 1940. După ce am sfărâmat în dinţi delicioasele fructe, m-am întors spre frumoasa blondă care dădu din cap, a lehamite, mi se păru mie. Punându-şi mâna peste cea a maică-si, gheară crispată pe faţa de masă, spuse cu voce blândă:
― Oaspetele nostru, domnul Van Loo, ne va ajuta să-l regăsim pe Yann. Are nevoie de câteva informaţii.
Mi-am tras prudent scaunul înapoi, gata s-o iau la sănătoasa. Aveam în minte scena de la restaurant. Dar bătrâna doamnă rămase calmă, mereu la fel de apatică.
― Mulţumesc, domnule, spuse ea, cu o voce abia auzită. Reaminteşte-mi numele dumitale.
― Van Loo.
― A, da?
Blonda interveni.
― Yann nu a mai dat niciun semn de viaţă de mai bine de şase luni.
― Locuieşte aici, spuse doamna Beigelbrot.
Cu degetul, arătă ceva prin fereastră, dincolo de jungla care înconjura casa.
― Într-un pavilion în fundul grădinii, explică fiica ei.
M-am gândit că bietul Yann fusese poate înghiţit de vreun canibal sau leu.
― Fiul meu are un caracter foarte independent, reluă mama cu voce mai fermă. Uneori, pleacă pentru câtva timp fără să anunţe. E o pasăre care nu suportă colivia. Din fericire, munca îi dă prilejul să călătorească. Afacerile externe, sublinie ea pe un ton conspirativ, dar cu un scurt acces de mândrie. La întoarcere, mă copleşeşte întotdeauna cu daruri.
Cu o mişcare a mâinii, îmi arătă lăncile şi măştile africane agăţate pe perete, nişte păpuşi poloneze sau cehoslovace îngrămădite într-o vitrină.
― Pleacă, vine. Dar, de şase luni fără nicio carte poştală, asta nu s-a mai întâmplat niciodată, reluă Madeleine. Chiar şi în cursul războiului, când era în Anglia, făcea în aşa fel încât să ne dea veşti. Ştie cât este de anxioasă mama.
Cuprinse din nou în mâini ghearele maică-si şi le mângâie cu tandreţe. Doamna Beigelbrot clătină din cap.
― Ce vei face, domnule... reaminteşte-mi numele dumitale!
― Van Loo. Dacă asta nu vă oboseşte prea tare, lăsaţi-mă să vă pun câteva întrebări.
Masa o dată terminată, am abordat în sfârşit miezul problemei. Doamna Beigelbrot, care respectase până atunci o tăcere cataleptică, a fost de data asta de neoprit. Pilulele lui Hubert începeau în sfârşit să acţioneze.
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducere din franceză de Ileana Cantuniari
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels