Anne luase în stăpânire fotoliul meu; eu măsuram în lung şi-n lat biroul, mult prea nervos fiind ca să stau aşezat.
― Bun. Ascultă şi opreşte-mă dacă ceva ţi se pare ciudat în rezumatul pe care ţi-l fac.
Yann era student la drept când a izbucnit războiul. Tatăl lui, un avocat foarte în vogă, membru în consiliul ordinii, s-a comportat la fel ca majoritatea belgienilor. Fără să-i întâmpine pe nemţi cu simpatie, a stat cuminte aşteptând prudent urmarea evenimentelor, după cum dădeau sfaturi regele, rămas în ţară, şi principalii patroni şi notabilităţi, până la şeful partidului socialist. Convinşi de victoria lui Hitler pentru o lungă perioadă, i-au încurajat pe belgieni să se pună din nou pe treabă fără să protesteze, să facă să funcţioneze mai departe uzinele spre a limita consecinţele economice ale Ocupaţiei şi a evita prea multe suferinţe ţării.
― Da, asta se numea pudic „politica răului mai mic”.
― Yann era indignat de această atitudine. Supunere şi tăcere? Poziţia majorităţii conducătorilor şi supunerea locuitorilor ţării, mai cu seamă cea a tatălui său, îl revoltau. Încă de la sosirea nemţilor la Bruxelles, discutase aprig cu el, în fiecare zi, până la ore târzii din noapte. Lui Yann i se părea ruşinos să cedeze, să îndoaie şira spinării în loc să hărţuiască inamicul şi să intre în rezistenţă. Îi reproşa cu amărăciune tatălui său că legitimează Ocupaţia adoptând politica struţului, în totală contradicţie cu toate principiile pe care i le inculcase: ura faţă de militarism, toleranţa, dragostea de libertate. Aceste valori deveniseră cumva vorba goale în faţa încercării? Sfâşiat de criticile tot mai vehemente ale fiului său pe care îl adora, tatăl Beigelbrot se apăra prost, cerând puţină răbdare („Până când? Până ce vom fi cu toţii nimiciţi?” striga Yann), invocând apelurile conducătorilor ţării „care desigur că ştiau ce făceau”. („Să ne încredem în aceşti dobitoci care ne promiseseră că mica Belgie va rămâne neutră în timp ce restul planetei va fi trecută prin foc şi sânge?”)
Tonul între ei a devenit pe zi ce trece tot mai acru până în seara aceea teribilă în care, sâcâit, rămas fără argumente, Beigelbrot îşi lovise fiul. Povestindu-mi scena, mama încă mai tremura. Pentru prima dată în viaţă, soţul ei, un bărbat blând, paşnic, plecându-şi mereu urechea la spusele copiilor săi, se fărâmase. O violenţă neaşteptată, barbară, ţâşnise din străfundul acestuia, făcând ţăndări toate principiile pe care se sprijinea viaţa sa. Ecoul acelor cumplite trei palme încă mai răsuna în încăpere.
În noaptea următoare, Yann a fugit de acasă, fără un cuvânt, fără să-şi ia rămas bun de la mama sau sora sa. Nu ştia în acel moment că nu avea să-şi mai revadă niciodată părintele. Datorită unor prieteni şi unei mari doze de noroc, Yann izbutise să ajungă în Anglia. Abia debarcat, se angajase în RAF. Mai târziu, îşi înştiinţase părinţii că ajunsese la Londra teafăr şi nevătămat şi transmisese veşti de fiecare dată când putuse.
Maestrul Beigelbrot nu şi-a revenit niciodată în urma acelei dispute. Sumbru şi tăcut, devenise o fantomă, îndeplinindu-şi munca mecanic. Umbra fiului plana deasupra capului său de fiecare dată când consiliul ordinii trebuia să cauţioneze decizii pe care Yann le criticase. După expulzarea din barou a avocaţilor evrei, a vrut să demisioneze şi nu a renunţat s-o facă decât la insistenţa presantă a confraţilor săi, preocupaţi să evite ca nu cumva un colaborator al naziştilor să pună stăpânire pe locul acestuia. Până la sfârşitul războiului, a continuat astfel să se joace de-a v-aţi ascunselea cu conştiinţa sa, temperând pe cât posibil rigorile războiului şi ajutând patrioţii. Cabinetul său îi permitea să supravieţuiască: în ciuda Ocupaţiei, afacerile continuau.
O dată cu debarcarea, el a părut să revină la viaţă; Europa ieşea din infern, fiul său avea să-şi facă apariţia, când tocmai atunci a fost brutal ucis în urma unei absurde înlănţuiri de împrejurări. Înaintarea Aliaţilor făcuse ca rezistenţa să fie tot mai îndrăzneaţă. Un ofiţer din Gestapo, care îi ocupa vila din cartierul Fond’Roy, a fost ucis într-o seară când se întorcea acasă. Ca represalii, zece ostatici au fost ucişi încă de a doua zi. Aleşi la întâmplare în cartier, fără nicio consideraţie faţă de calitatea lor. Un negustor de cărbuni, un trecător care se afla acolo la momentul nepotrivit, un muncitor care repara o fereastră, şi maestrul Beigelbrot.
Yann a aflat de moartea tatălui său la întoarcerea acasă. Chinuit de vinovăţie, a renunţat să-şi mai reia studiile de drept şi s-a scufundat în depresie timp de câteva luni. Mulţumită relaţiilor pe care şi le făcuse la Londra, a intrat în cele din urmă într-un cabinet ministerial, la Afacerile coloniale, apoi la Afacerile Externe. Posturi care îi conveneau: călătoriile în străinătate aveau să-i schimbe ideile. Îl mai bănuiesc şi că voise să scape de atmosfera morbidă şi sufocantă a casei familiale. Dar liniştirea a fost de scurtă durată: un an, nu mai mult. Într-o seară, Yann i-a anunţat mamei sale demisia, dezamăgit de politica ministrului, dezgustat de comportamentul politicienilor, de ferocele lor apetit pentru putere, de ipocrizia lor, de trădarea idealurilor Eliberării.
„În loc să construiască un nou stat”, a spus el punând capăt protestelor mamei sale care îl sfătuia să aibă răbdare, “aceşti oameni îşi reiau obiceiurile de dinainte de război, combinaţiile, compromisurile, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut. Am trântit uşa ministerului în după-amiaza asta. Şi nu insista. Hotărârea mea este irevocabilă.”
Acestea au fost propriile sale cuvinte, pe care maică-sa le-a înregistrat cu religiozitate. Cu atât mai mare religiozitate cu cât a doua zi, pasărea îşi luase zborul. Fără să-şi ia lucrurile, nici măcar o valiză. Spre ce destinaţie oare? Mister. De atunci, nici mesaj, nici apeluri telefonice. Nimeni nu a mai auzit vorbindu-se despre Yann. Doamna Beigelbrot a întrebat pe toată lumea. Fiul ei pur şi si simplu s-a volatilizat. Putem să-i înţelegem îngrijorarea. S-a putut întâmpla absolut orice, un accident, o crimă.
― Şi prietena lui? Şi ea a rămas fără veşti?
― Sorry, Anne. Nu există nicio doamnă în povestea asta. Când am întrebat-o în legătură cu acest lucru, mama s-a închis ca o scoică. Iar Madeleine a privit în altă parte înainte de a-mi spune destul de sec că fratele ei „nu frecventa pe nimeni” la momentul dispariţiei. Cum eu insistam, au binevoit să azvârle din vârful buzelor că a existat cândva o prietenă, repudiată de multă vreme. Era o studentă oarecare…
― Dacă prietenul nostru nu avea înclinaţie către femei, să căutăm bărbatul!
― Da’ repede mai mergi! Cine ţi-a spus că nu avea înclinaţie către femei? A fost vorba de o iubită…
― În mod vag…
― Da, în mod vag. Dar poate că doamnele Beigelbrot nu cunosc nimic din viaţa lui privată. După felul în care sunt dispuse locurile, Yann putea aduce orice necunoscută în pavilion fără ca familia să ştie.
― Sau, de asemenea, un bărbat.
Am izbucnit în râs. Anne era mânioasă. O adoram când era în starea asta. Mânia o făcea să fie în stare de toate nebuniile. Şi îi mai şi stimula imaginaţia de asistentă detectiv.
― Blonda nu ţi-e pe plac, am constatat eu cu un zâmbet cam îngâmfat.
― Drept cine te iei, mister Michaël Van Loo? Drept Gary Cooper? Despre blonda ta mă doare-n cot! Casa aia de bogătaş, avocatul ăla care a făcut afaceri dubioase cu colaborarea, fantomele alea care cutreieră locuinţa, pădurea aia nepătrunsă, prea multe lucruri put în povestea familiei Beigelbrot. Dulapurile vilei aleia luxoase probabil că dau pe dinafară de cadavre. Yann al nostru o fi deschis unul pe care mai bine l-ar fi lăsat închis, dacă nu cumva a luat-o la sănătoasa, deranjat de mirosuri.
Am scos din buzunar trei fotografii pe care mi le dăduse Madeleine ― cu multă reticenţă. Yann, pare-se, nu putea suferi să se lase fotografiat. În prima, cam confuză, Yann merge pe o stradă însoţit de un tip spătos, cu ochii ascunşi îndărătul unor ochelari mari cu ramă de bagà, strâns într-un palton prea mare pentru el, şi care duce o valiză. A doua îl arată în prim-plan, zâmbind silit în faţa obiectivului. În a treia poză, o ţine pe maică-sa pe după umeri, pe treptele casei. Are chipul serios, trăsăturile ostenite, uşor acoperite de un scris cu peniţa „ianuarie 1945”.
― Care e prima ta impresie, Anne?
― Îmi pare neatent.
― După spusele clientei, pozatul în faţa unei camere îl indispune.
― Păcat, zise ea visătoare. Are un chip frumos. Elegant, zvelt. Şi convingeri care îmi plac. Un tip gata să-şi nesocotească familia, mediul social, gata să trântească uşa unui cabinet ministerial în numele ideilor lui, nu găseşti aşa ceva pe toate drumurile. Dacă ai să dai de urma tipului ăsta, adu-ţi aminte să mi-l prezinţi…
― Anne! o cheamă Federico de pe scări. Vopsitul la signora Ceulemans!
― Acuş, acuş, vin!
― Şi când mă gândesc că tu mă acuzai că fac politică pentru că dădeam o monedă de câţiva bănuţi unui handicapat, am lansat eu peste rampa scării în timp ce ea cobora spre salonul de coafură. Şi iată-te acum că ţii discursuri comuniste!
― Trăiască republica! strigă ea înainte de a i se alătura lui Federico.
Înca o mai aud discutând înainte ca uşa salonului să se închidă. M-am întors la biroul meu bombănind şi am pus nişte apă la încălzit ca să-mi ofer o ceaşcă de Nescafe, când am auzit un pas greoi urcând cu dificultate, una câte una, treptele scării, ritmat de o respiraţie şuierătoare. Un ciocănit discret în uşă. Şi ghearele unui animal zgrepţănând nervos podeaua, un animal care cu siguranţă nu semăna cu Anne.
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Crime Scene Press. Traducere din franceză de Ileana Cantuniari
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
