Ziarul de Duminică

Prin labirintul „Divinei Comedii”/ de Antonio Patraş

Prin labirintul „Divinei Comedii”/ de Antonio Patraş

Autor: Patras Antonio

04.11.2010, 23:37 653

Cititorul în mioritic grai al lui Dante (e vorba de cititorul,bineînţeles, cultivat, chiar dacă nu până într-atât încât să aibăacces la originalul toscan) are toate motivele să se simtă frustratde lipsa unei bibliografii critice serioase în care locul de cinsteîl ocupă şi azi tomurile abstrus hermeneutice ale lui Coşbuc(inspiratul şi fără egal în măiestrie tălmăcitor al capodopereigenialului florentin).

Până şi puţinele lucruri inteligente care s-au spus, totuşi, despreautorul Divinei Comedii le găsim nu în fastidioasele opuri aleaşa-zişilor "specialişti", ci în textele unor cărturari veritabili(ca, pentru a da doar nişte exemple mai la îndemână, Petru Creţiasau H.-R. Patapievici) care nu s-au sfiit să publice prin gazete şisă scoată mai apoi tomuri... (horribile dictu!) "eseistice", deînviorătoare spontaneitate şi temeinică "erudiţie" (vocabulă care,derivată etimologic, desemnează taman trecerea de la starea curat"naturală" - subst. lat. rus, ruris, "bădărănie", "grosolănie", iaradj. lat. rudis, "brut", "necioplit" - la cea artificială,specifică omului educat şi trăitor în orizontul modelatorpervertitor al culturii). În acest de toată tristeţea pustiuexegetic al italienisticii, cartea lui Dragoş Cojocaru (foto) -Natura în "Divina Comedie". Studiu istoric şi comparativ, EdituraUniversităţii "Al.I. Cuza", Iaşi, 2005) - acoperă spaţiul a măcarunui raft de bibliotecă, reuşind să impună, prin metodă şiinterpretare, o viziune proaspătă şi adecvată sensibilităţiicontemporane, în acord cu cele mai substanţiale repere aledantologiei moderne.
Lucrarea aceasta originală e chiar teza de doctorat auniversitarului ieşean, cunoscut publicului larg mai mult capublicist şi traducător. Se pare însă că iubitorul frumuseţilorpoeziei lui Dante va fi fost îndeajuns de păţit după publicareafermecătorului volum de eseuri Suavul suspin, de vreme ce ţine cutot dinadinsul să preîntâmpine acum reproşurile de mai an: "Se cadeacum - precum ne aminteşte cu un ochi râzând şi cu altul plângândvitala experienţă - să formulăm şi câteva precauţii de ordinstilistic. Tratarea bogatului material o vom efectua, după caz,analitic ori sintetic, menţinându-ne în marginile maniereiacademice: şi anume considerând această categorie în sens pozitivşi restituindu-i respectul cuvenit. Altfel spus, vom menţine,întrucât cartea de faţă are la bază o teză de doctorat, formulapersoanei I plural auctoriale. Dar vom nuanţa de îndată (întrucâte, pentru noi, limpede că o limbă de lemn nu poate exprima decâtidei vehiculate de un creier din plastilină) că prin manieră şilimbaj academic înţelegem nu - aşa cum impropriu, din nenorocire şidin pricini istoriceşte determinate, se mai "înţelege" pe alocuri -obediente deficite de imaginaţie deghizate în morgă, neputincioaseînchistări stilistice, ori chiar retardate bâjbâieli prinnostagicele tipare ale frazeologiei preşcolare, ci (în bunulspirit, bunăoară, al lui Platon şi - de ce nu? - al lui Danteînsuşi) inteligenţă speculativă, cutezanţă semantică şi agerimeperspectivistică".

Obiectul studiului îl determină pe Dragoş Cojocaru să facă, de labun început, necesarele distincţii terminologice (natura naturans,natura naturata, natură vs cultură etc.) şi să-şi precizeze metoda(istoric-comparativă). Capitolul Dante la izvoare subliniazălegăturile multiple ale capodoperei danteşti cu antichitateagreco-latină, atât la nivel tematic, cât şi stilistic. Exegetulidentifică aici cei mai semnificativi topoi (preluaţi cu precăderedin Biblie, din Homer, Vergilius, Ovidius şi Lucanus),configuratori ai unui univers imaginar superior prin ambiţiacuprinderii totalizatoare, sinteză a cunoştinţelor despre om şiunivers (tutto lo scibile), alegorie de proporţii menită săsensibilizeze ideile, altfel mult prea abstracte, prin imagini de ouimitoare expresivitate şi pregnanţă naturalistică. Dar -subliniază cu sagacitate autorul prezentului studiu - când a fostnevoit să arate cum se sublimează arta prin şi din natură, Dante"s-a priceput să o facă în teoretice argumentări, acolo unde şi-apropus. Nu neapărat cu filosofice intenţii a implicitat-o însă, deasemenea, la un moment dat, printr-o metaforă menită a mai descreţifrunţi încruntate gnoseologic - ceata diavolilor aşteaptă cu limbascoasă, spre ostăşească paradă, un semn de start mărşăluitor dinpartea căpeteniei Barbariccia (pe româneşte "Barbă-creaţă"); iarsemnul nu se lasă aşteptat (...): ed elli avea del cul fattotrombetta".

Pentru a preîntâmpina previzibilele, de doctă ignoranţă remarci,altfel pline de binevoitoare sugestii, edificate în urmasârguincioasei consultări a dicţionarului, universitarul ieşeanporneşte la drum în buna şi verificata tradiţie a mai tuturorcomentatorilor: citează celebra epistolă către Cangrande dellaScalla în care Dante vorbeşte despre semnificaţia titlului mareluisău poem şi despre cele patru sensuri stabilite cândva dePseudo-Dionisie Areopagitul în interpretarea Sfintei Scripturi, şipe care le implică, de asemenea, lectura "Divinei", cum i-a spusBoccaccio, Comedii. Ca atare, reprezentarea naturii va avea atât unsens literal (în linia unei poetici mimetice axate pe acuitateaobservaţiilor şi pe sensibilitatea faţă de lumea fenomenală, faţăde concret), cât şi, apoi, unul alegoric şi, în fine, unul moral -anagogic. Aşa cum constată şi interpretul, Dante este un poetadoctus ("angajat în ordonarea şi transmiterea cunoştinţelor despreunivers"), un poeta artifex ("preocupat de alcătuirea alegorică adiscursului narativ") şi un poeta vates ("aplecat asupra bineluicetăţii, al Italiei şi, până la urmă, al omului ca subiect aldramei eshatologice"). La un prim nivel compoziţional, poetica luiDante se axează pe "prelucrarea marii poezii clasice prinprocedeele retorice de imitatio şi aemulatio, pe care le aplică,însă, la un al doilea nivel, în etapa de alegoreză, mesajuluibiblic sau altui «model analogic sacru», de unde şi noutateascrierii sale în raport cu izvoarele clasice întrebuinţate".
O dată lămurite chestiunile de metodă, autorul lucrării purcede lainventarierea simbolurilor ce alcătuiesc cele trei regnuri(mineral, vegetal şi animal) ale naturii, pe care le încadreazăîntr-un (eco-)sistem coerent, în trepte, după modelul construit deviziunea geometric-arhitecturală a de nimeni întrecutului înimaginaţie şi cărturărie poet creştin şi ghibelin, necruţător cusimoniacii papi şi visând pe drumurile prăfuite ale pământuluiitalic la restaurarea imperiului sub semnul acvilei biruitoare.Titlurile stârnesc curiozitatea epic-informaţională a cititoruluişi trimit, într-o manieră ludic-fabulistică, la esenţamoral-etologică a elementelor însufleţite şi neînsufleţite dinlumea înconjurătoare cu grijă şi cu dichis catalogate: De lagreoiul fier la orientalul safir, Mărăcinele otrăvit şi rozamistică, Referinţe parfumate, Urmărire pe lanţul trofic, Stâna şiograda între redempţiune şi naturalism, De la stol la cuplu înzugrăvirea pasiunii etc.

De la umila piatră la acvila în zbor, exegetul descriefenomenologic toate compartimentele universului viu, cu o neascunsăplăcere a clasificării şi repertorierii "naturii". Cum mineralul nupoate rămâne decât nemuritor şi rece la drama omului pe pământ şiprin alte lumi rătăcitor, cele mai fascinante, "paşnice" ori nu,"rodiri simbolice" apar abia în lumea vegetalului, supusăciclurilor naturii şi anunţând astfel, prin miracolul morţii şireînvierii veşnic reiterate, corespondenţele de substanţă întreregnuri şi specii, cu o noimă de care poetul trecentist era perfectconştient, dacă e să dăm crezare, şi nu văd de ce n-am face-o,avizatului interpret. Dintre vegetalele de cea mai aleasă stirpeDragoş Cojocaru se opreşte cu plăcere hermeneutică asupramăslinului, plasat "la o benefic-roditoare răspântie între calea(cea dreaptă) a naturii nutritive şi calea (cea răsfrântă, adicăreflectată) a imagisticii simbolice". Virtuţile dietetice aleuleiului obţinut din fructele atât de bogat conotatului arborerecomandă preţiosul lichid pentru "alimentaţia moderată a unui trupsănătos conţinător nu doar al unei minţi sănătoase, ci, mai ales,al unui spirit contemplativ prin excelenţă, cum este sfântul PetrusDamiani, care îşi aminteşte - cu paradisiacă seninătate - derenunţarea purificatoare la pământeştile chiolhanuri, întrulimpezirea dumnezeieştii iluminări: al servigio di Dio mi fe' sifermo,/ che pur con cibi di liquor d'ulivi/ lievemente passavacaldi e geli,/ contento ne' pensier contemplativi (Par. XXI,114-117) («în slujba lui Dumnezeu m-am făcut atât de neclintit,/încât numai cu mâncăruri din licoare de măslini/ uşor îmi petreceamtimpul vara şi iarna,/ bucuros în gândurile contemplative»)".Dintre fructele înzestrate cu puternice sensuri alegorice, ce-idrept, mai puţin dietetice (dar, of, atât de apetisante!) se numărăşi smochinele date bine în pârg, de tot rumene şi îmbietoare lapăcătoase desfrâuri palatale. În contrast cu asemenea minunateroade se plasează "scoruşii acri", care - precizează autorullucrării - "îi desemnează pe florentinii coborâţi din munţi şi încănedebarasaţi de grosolănia alpestră a provenienţei: ca atare,într-un astfel de cadru nu se cade să rodească smochinul cel dulce,termen prin a cărui mijlocire reputatul profesor sodomit (BrunettoLatini, n.n.) îşi alintă, afectuos, elevul, altminteri pe deplinmeritoriu".

Admirator al lui Charles Darwin şi Konrad Lorenz, pasionat dezoologie, de etologie şi de multe alte asemenea minunateîndeletniciri, Dragoş Cojocaru fructifică aici serioasele şiaplicatele sale lecturi, dovedind un interes viu pentru lumeafiinţelor necuvântătoare, dar cu "moravuri" ce au atras atenţiaoamenilor din cele mai vechi timpuri. Pe lângă observaţiile dinlumea concretă, criticul scoate la lumină un repertoriu livresccare atestă o cunoaştere amănunţită a literaturii antice şimedievale ce ar fi putut inspira pe genialul poet. Când stabileştesursele textuale, interpretul constată cu dreptate că"binefăcătoarele virtuţi şi de ponoase aducătoarele vicii îşigăsiseră în lumea animalelor destui reprezentanţi de inconfundabilăexpresie, anevoie de contestat şi inutil de substituit încapacitatea lor reflectantă: şiretenia vulpii, vitejia leului,încăpăţânarea măgarului, murdăria şi nesimţirea neclintită aporcului". Cu câteva excepţii (acvila ori leul), cele mai multesimboluri animaliere sunt conotate negativ (Infernul colcăie defăpturi - cum altfel? - "animalice").
Interesantă şi instructivă, în acest sens, e şi anexa din studiuluniversitarului ieşean care prezintă "statistica speciilor animalecitate în Divina comedie după Giorgio Celli şi AntonellaVenturelli", pentru că avertizează asupra superiorităţii Infernuluifaţă de Purgatoriu şi de Paradis în privinţa numărului de speciianimaliere. Şi e firesc să fie aşa, infernalul tărâm devenindtocmai spaţiul reprezentărilor lumii concrete, ce-i drept,monstruos degradate, aşa cum se şi cuvine. Cu cât se desprinde maimult sufletul de trup, cu atât spectacolul reprezentărilorzoomorfe, al hibridărilor anamorfotice ilustrând "animalitatea"omului se estompează, până la desprinderea de concret în sunetulpur şi celest al dumnezeirii.
În pragul Infernului, în afara lui aşadar, sunt plasaţişovăielnicii, figuraţi alegoric ca viermi: ei sunt cei ce nu aupăcătuit propriu-zis, dar nici nu au făcut binele, sunt "căldiceii"dispreţuiţi de Dumnezeul creştin şi de poetul florentin deopotrivă.După "limbul" înţelepţilor din vechime (faţă de care Dante,călăuzit de Vergiliu, îşi manifestă, ca un egal al lor, admiraţia),primul cerc al păcătoşilor stricto sensu este al acelora numiţi ipeccator carnali, al luxurioşilor. Pe trepte succesive urmează, cumbine se ştie, după şirul necumpătaţilor şi al violenţilor,înşelătorii şi, pe treapta cea mai de jos, trădătorii: Infernuloferă astfel cititorului spectacolul trăirilor vinovate caretransformă omul într-un prizonier al propriilor dorinţe, în fond oimagine a dragostei de viaţă, care devine, vai!, piedică în caleamântuirii. Purgatoriul, în schimb, este tărâmul amintiriipăcatului, al căinţei, un inter-ludiu, loc tranzitoriu ce păstreazăîncă impresiile vii, marcate de regret şi de nostalgie, aleexistenţei trupeşti, spulberate însă de promisiunea mântuirii.Întâlnirea cu Beatrice în paradisul pământesc stă, de aceea, maimult sub semnul melancoliei, al sublimei dezamăgiri care deschidecalea unei bucurii spiritualizate, sublime, bucuria contopiriisufletului cu divinitatea, a desprinderii totale de viaţă, detrup.

Finalul poemei evidenţiază apăsat însemnătatea erosului înconfigurarea universului imaginar al Divinei Comedii: voinţaalegoricului voiajor celest e circumscrisă şi vehiculată, însfârşit, de "iubirea care mişcă sori şi stele". Dacă pasiuneacoboară fiinţa umană în Infern, tot ea face posibilă şitransfigurarea, sublimându-se în iubire de Dumnezeu, agapé, subimpulsul raţiunii mântuitoare (e de prisos să mai zicem cădescinderea în Infern, moartea şi regenerarea punctează momenteleoricărei experienţe iniţiatice). Iată zugrăvite chinurile celornevindecaţi de insaţiabila pasiune carnală, precum Paolo şiFrancesca (la auzul poveştii lor cutremurătoare - precizeazăexegetul căruia nu-i scapă niciodată detaliile cu schepsis -rătăcitorul poet îşi pierde cumpătul şi leşină): "sufletelerăposaţilor concupiscenţi sunt târâte prin văzduhul întunecat (aerbruno) de rafalele unui vânt violent (...) care simbolizează, înansamblul constructului alegoric, irepresibila (mai corect zis, dindantesca perspectivă a redempţiunii: anevoie represibila) dorinţăsexuală de partenerială contopire, parţial săvârşibilă (şi tocmaide aceea intensamente repetabilă) prin actul acuplării, descătuşatde orice reflexivă cumpănire (che la ragion sommettono al talento -«care raţiunea o supun dorinţei»)".
Autorul lucrării despică minuţios miezul alegoric al mai mult saumai puţin domesticitelor făpturi infernal-animalice trimise în lumede bogata imaginaţie dantescă să amintească mereu celor vii decumplitele pedepse pe care le atrag după sine ticăloasele năravuripierzătoare de nevinovate şi imaculate suflete. Printre cele maibogat ilustrate figuri se arată că un loc de cinste îl ocupă"râmătorul suin", mai ales datorită "asocierii sale indisolubile cunoroiul şi mizeria". Dacă însă un poet clasic precum Horaţiu "secomparase pe sine însuşi cu un porc din turma lui Epicur (Epicuride grege porcus), având în vedere aspectul (în parte personalizat)gras şi lucios, însă şi o anumită alunecare a epicureismuluihoraţian spre hedonism", Dante îi aruncă în mocirlă come porci pe"violenţii mânioşi, regi cândva, în viaţa pământească",fructificând însă, în plan alegoric, mai cu seamă metaforaîmbuibării, pentru că "celebritatea medievală a expresivuluiomnivor se leagă, printre altele, de numele Sfântului Anton", deunde şi accentul pus pe "cutuma antoniană de creştere, cu ţeluridesigur umanitare, a grăsunului vieţuitor" (a cărui hrană va fiasigurată, în planul crudei realităţi istorice, de "vânzareafalselor indulgenţe"). E limpede - observă prompt comentatorul luiDante - că "trecerea de la seninătatea clasicilor la sensibilitateamedievală nu a priit porcului".
Un alt exemplu edificator îl constituie oaia, simbol atât alprostiei (când paşnicul animal străbate bolgiile înspăimântătoruluitărâm), cât şi al virtuţilor creştine, al celor supuşi şi săraci cuduhul, în Purgatoriu ("în definitivă contradicţie cu porcina zarvăa năpustirii"). Într-o secvenţă pilduitoare din Paradis oaia devine"dătătoare de lapte gnoseologic, e însăşi Biserica, al cărei ugerîmbelşugat e mereu gata să nutrească pe omul doritor de bine. Iarmieluţul însuşi e omul individual nonşalant, neatent - din exces deviteză de vieţuire - la binefacerea nutritivă maternă, aflată,altminteri, la o întindere de botic". Dar, coborând din nou înlumea întunecatelor chinuri, descoperim "partea bărbătească (şiadultă) a speciei (dătătoare de lână)", pentru că "doi trădători aipropriilor rude îşi exteriorizează mânia (...) izbindu-se cap încap, aidoma a doi berbeci".

Dintre creaturile cu apariţii frecvente, menite să ilustreze totsoiul de apucături mai mult sau mai puţin mârşave, exegetul acordăo binemeritată atenţie boului - a cărui imagine dantescă, suntemavertizaţi, "are un caracter exclusiv naturalistic", evidenţiindideea de masivitate, de aceea "însuşi sfântul Toma din Aquino,alias doctorul angelic, putea purta podoaba şi povara unei porecleprecum boul din Aquino cu fruntea sus, fără nici o bănuială căvreun discipol neobrăzat i-ar fi pus astfel sub semnul îndoielii,pe la universitare colţuri pariziene, integritatea intelectualăcare l-a făcut celebru" -, catârului - patruped cu care seidentifică jefuitorul de sacristii Vanni Fucci, "animal hibridizat(între cal şi măgar, deosebiţi, fireşte, sexualmente!)" vădind"dispreţul nutrit de Dante faţă de anumiţi păcătoşi damnaţi" - saucâinelui - patruped "supraexploatat, atât în viaţa cotidiană cât şiîn alcătuirea repertoriilor simbolice şi metaforice", cu moravuridetestabile, cum ar fi "scărpinatul" care, "dimpreună cu acţiunea,adesea complementară, a muşcăturii prin blană, muşcătură imprecisădar îndârjită, căutătoare de parazitare nevertebrate exasperante",indică o "multiplă revanşă entomologică".
Pe lângă pilduitoarele imagini din lumea celor care nu cuvântă,lucrarea evidenţiază şi "bogata psihologie dantescă" (De Sanctisconsidera şi el vestitul poem o "admirabilă istorie a sufletului").Autorul comentează pe multe pagini memorabila şi cruda poveste asinucigaşului Pier della Vigna, lăsând pentru altă ocazie abordareaepisodului sângeros (ce-i drept, mult mai discutat, şi de o forţăartistică cel puţin egală) din ultimul cerc al Infernului - e vorbade relatarea înfricoşătorului sfârşit al contelui Ugolino, rămaspentru vecie cu dinţii înfipţi în ţeasta arhiepiscopului trădătorRuggieri, secvenţă care lasă deschisă ipoteza canibalismuluitatălui mort de foame după ce, se pare, şi-a mâncat propriii copii("decât durerea foamea fu mai tare", glăsuieşte Dante în tălmăcirealui Coşbuc).
După vizionarea şi luarea la cunoştinţă a unor asemenea fapteabominabile, poetul părăseşte bucuros pestilenţialul tărâm şi seîndreaptă spre locurile binecuvântate unde urmează s-o întâlneascăpe aleasa inimii sale, pe Beatrice, întruchipare a principiuluifeminin, a purităţii, identificată alegoric cu Fecioara Maria, darşi cu Roza mistică (simbol de un semantism obscur şi neliniştitor,ca şi în romanul lui Eco şi în atâtea alte texte, fie eleaugust-revelate sau obscure mistificări). Traseul schiţat deexilatul ghibelin (al cărui creştinism e unul, aşa zicând, suigeneris) nu lasă însă loc incertitudinilor morale sau gnoseologice.Gândirea lui Dante (aşa cum pătrunzător şi cu miez observă DragoşCojocaru) rămâne marcată, peremptoriu, de optimism epistemologic,revendicându-se cu mândrie de la nobila şi milenara tradiţiecreştină. Viziunea sa riguros ştiinţifică e totuşi relativizată înplan artistic de sugestiile reprezentărilor "naturii" (însufleţiteori nu), iar sugestiile acestea subminează univocitateaînţelesurilor alegoriei şi creează ambiguităţi tulburătoare, foartenuanţat şi exact sesizate în paginile studiului de faţă.
La sfârşitul călătoriei prin universul "naturii", deopotrivă"naturate" ori "figurate" din Divina Comedie, şi fără a uita nicide "naturantul" principiu atoatezămislitor, Dragoş Cojocarupromite, spre bucuria celor care îl citesc număr de număr înpaginile "Convorbirilor literare", continuarea săpăturilorbibliografice şi a lecturilor din opera genialului poet trecentist.Rubrica sa va purta chiar titlul pe care l-am împrumutat croniciide faţă. Sperăm să fie de bun augur, spre folosul tău, iubitecetitor, şi al culturii române, care nu se mai prea poate lăuda azicu italienişti de talia universitarului ieşean.


ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar laFacultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debutpublicistic: 1998, în revista "Convorbiri literare"; doctorat înfilologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactorla revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cernealasimpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la EdituraUniversitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sîrbu -de veghe în noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresiidespre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie apersonalitatii, 2007.

AFACERI DE LA ZERO