E un fapt real: un barbat s-a instalat in statia de metrou din Washington DC, a scos vioara si a inceput sa cânte. A cântat sase piese de Bach, timp de 45 de minute. In tot acest rastimp, pentru ca era ora de vârf, au trecut prin statie mii de persoane, majoritatea ducându-se la lucru.
Dupa trei minute, o persoana a remarcat ca cineva cânta. A incetinit pasul, s-a oprit câteva secunde, apoi a luat-o la picior catre slujba. Dupa inca un minut, violonistul a primit un dolar de la o trecatoare grabita. Dupa alte câteva minute, cineva s-a sprijinit de perete sa asculte. S-a uitat apoi la ceas si a tuns-o in graba catre usa metroului care sosise in statie. Cel mai atent a fost un copil de trei ani. Mama lui l-a tras de mâna sa mearga mai departe, dar copilul s-a oprit sa asculte si sa vada. In final, mama l-a smucit si copilul a fost nevoit sa se urneasca. Secventa s-a repetat si cu alti copii. In toate cazurile, fara exceptie, parintii i-au fortat sa plece. In cele 45 de minute de recital, doar cinci oameni au stat sa asculte putin. Când muzicianul s-a oprit din cântat, nimeni nu a remarcat, nimeni nu a aplaudat, nimeni nu i-a acordat vreun semn de recunostinta. A agonisit 32 de dolari. Interpretul era Joshua Bell. Renumitul artist, unul dintre cei mai mari violonisti contemporani, cântase cu putin inainte cu sala plina in Boston, biletul costând in medie 100 de dolari. Intâmplarea a fost pusa la cale de Washington Post ca un experiment social vizând perceptia, gustul, prioritatile, reactiile oamenilor. Intrebarile au vrut sa afle daca apreciem calitatea unui act artistic si cultural in general; daca reactia e pe masura evenimentului; daca recunoastem talentul si valoarea; si, in fine, intrebarea intrebarilor: daca nu sunt recunoscuti nici cei mai buni violonisti si compozitori ai lumii, oare câte alte lucruri importante sunt trecute cu vederea sau neapreciate la justa lor valoare?
E adevarat ca locul, ora, contextul, audienta nu erau ideale. Viata, mediul exterior, o anumita preocupare interioara pune stapânire pe noi si ne umbreste o buna parte din fiinta noastra cea adevarata, contemplativa, eterna. Daca ea exista. Criza de timp ne haituieste ca pe niste ogari. Ne arunca in smârcurile unui orizont ciuntit. Multi dintre cei care au trecut prin statia de metrou nici nu au fost constienti ca acolo cânta cineva. Preocuparile personale care-i absorbeau pe calatori si obisnuinta ca adesea in statiile de metrou sa cânte cineva i-au facut pe acestia sa nici nu-l observe pe cântaret. Sau daca l-au observat, fie si marginal, nu li s-a parut un act demn de luat in seama. Nerecunoasterea e inca un element important in fenomenul perceptiei constiente si valorizatoare. Daca persoanele din statia de metrou ar fi stiut cine cânta, multi s-ar fi oprit admirativ. Multi ar fi intârziat la slujba numai ca sa-l asculte pe marele violonist, mai ales ca era un eveniment gratis. Daca e ceva gratis, multi manânca si beau cu mai multa placere. Si se mai si lauda ca au participat la un eveniment classy. Putin snobism nu strica.
Dincolo de asta, exista o psihologie de masa a receptarii. Daca un nume se vântura in lume si e pe buzele tuturor, chiar fara ca unii sa aiba habar despre ce e vorba, toti, in cor, vor recunoaste ca sunt in fata unui fenomen adevarat si valoros. Daca lucrul ti se repeta, incepi sa crezi. La un moment dat, incepi chiar tu sa-ti repeti asta si sa-ti intaresti credinta. Nu mai faci distinctia dintre realitate si iluzie. Se pune in miscare un intreg mecanism de clisee care creeaza o lume paralela, unde te instalezi aproape cu ferocitate. In extremis, incepe sa devina chiar fetisism. Experientele religioase, ca si cenaclurile mobilizatoare – manifestarile colective ale epocilor totalitare – se sprijina pe asemenea fenomene similare hipnozei in masa. Si autohipnozei. Clasicii si in general cei recunoscuti drept repere valorice vor fi receptati cu mai multa „bunavointa" si permeabilitate, cu garda jos, spiritul critic fiind mai adormit. Consecinta ultima a fenomenului este turma de oi ratacite. Din contra, celor necunoscuti li se vor recunoaste mai degraba defectele, ba li se vor mai si inventa altele noi, „vigilenta critica" devenind un dulau la pânda. Ca sa nu mai vorbim de considerentele individuale, de existenta concreta, de determinismul socio-politic, de grup, de aliantele temporare, cu toate racordarile lor psihologice. Ele sunt cele care primeaza, ele sapa la temelia convingerii. Mai apare din senin, sau si mai rau, ca metoda, lipsa endemica de informatie. De informatie adevarata, care se pierde ca o floare printre buruieni, e sufocata in stiva de lucruri nesemnificative, de duzina, care te asalteaza continuu, spontan sau provocat. Prezentul e o hidra cu mai multi ochi, cu mai multe guri si brate.Se creeaza o asa de mare confuzie, ca nu mai stii ce e adevarat si ce nu, ce e valoare si ce nu. In final, iluzoria valoare, „adevarul", se intemeiaza pe integrarea tuturor acestor „ingrediente". Opera, care ar fi trebuit sa fie un obiect de judecat independent si impartial, e si ea acolo undeva, ascunsa, umilita tavalita si calcata in picioare de alte „protagoniste", de alte vedete, de alti idoli. Mai ales când fenomenul e nefamiliar. Ii striveste. Ii tulbura. Ii nauceste. Mult prea departe de orizontul de asteptare. „Mai bine lipsa".
Si iata cum violonistul a ramas cu buzele umflate in statia de metrou dupa 45 de minute de cântat, de asudat, de predicat in pustie. Asemenea marilor profeti. Sa ramâna in statie si sa cânte daca e nevoie ani in sir, sa urce dealul, muntele, iar apoi sa-l coboare, nesfârsit, pâna când trecatorii il vor auzi si recunoaste – sau se vor schimba, se vor obisnui cu el, isi vor rafina gustul si se vor bucura? Sa se intoarca printre ai lui, cei din sala de concert, din colonia utopica, mult mai putin numeroasa? Statea in statia de metrou, ingândurat, uitându-se pe sinele goale. Tunelul era negru si mut. Oamenii se imbulzeau sa intre in metrou, deveneau sardele. Din intunecimea tunelului, se apropiau cu viteza indiferentei: graba, neatentia, inertia, nepasarea, nerecunoasterea…
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
