Yōko Ogawa s-a născut în 1962 în Okayama. A absolvit cursurile Universităţii Waseda şi în prezent trăieşte în Ashiya cu familia sa. Debutează în 1988 cu romanul Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primeşte Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendaa (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1996 publică Hotel Iris (Airisu Hoteru), romanul care a impus-o pe plan internaţional. Romanul Hakase no aishita sūshiki (Profesorul şi menajera, 2003) este distins cu Premiul Yomiuri, iar în 2007 Yōko Ogawa primeşte Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no maisō (Înmormântarea brahmanului). În 2005 Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L'Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal. Romanul Profesorul şi menajera a fost ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi.
O menajeră e angajată de un bătrân profesor de matematică, a cărui prodigioasă carieră a fost întreruptă de un accident de maşină. Urmarea a fost o formă bizară de amnezie: durata memoriei Profesorului e de numai 80 de minute. Treptat, relaţia dintre Profesor şi menajera sa devine una pe cât de frumoasă, pe atât de necesară pentru amândoi.
*
* *
Cele mai multe griji ni le făcusem pentru vreme, dar pe 2 iunie a fost soare şi senin. Ne-am urcat în autobuzul de 16.50. Mai era până să se întunece. Mai erau mulţi pasageri care mergeau la stadion ca şi noi.
Radical luase cu împrumut de la un coleg un megafon şi avea bineînţeles pe cap şapca cu însemnele echipei Tigers. Din cinci în cinci minute mă întreba dacă nu cumva am uitat biletele. Într-o mână ţineam un coş cu sandviciuri şi în cealaltă un termos cu ceai. Din cauza întrebărilor lui Radical, parcă mă neliniştisem şi eu şi, din când în când, strecuram mâna în buzunar să mă asigur că biletele sunt acolo.
Profesorul purta obişnuitul lui costum acoperit de bileţele, pantofii scâlciaţi şi creioane în buzunarul de la piept. Ca şi atunci când fusesem la frizer, s-a ţinut cu putere de marginea scaunului pe care sătea până când autobuzul a oprit în faţa stadionului.
L-am anunţat că mergem la meci exact la ora 15.30, cu 80 de minute înainte de plecarea autobuzului. Radical venise şi el de la şcoală şi am încercat să vorbim cât mai firesc despre acest lucru. La început Profesorul n-a prea înţeles despre ce e vorba. Poate părea de necrezut, dar, de fapt, el habar nu avea că meciurile de baseball profesionist se jucau pe stadioane din diferite oraşe din Japonia şi că oricine putea cumpăra un bilet pentru a merge să le vadă. Într-un fel nici nu era de mirare că nu înţelegea, dacă ţineam seama de faptul că el de-abia aflase că meciurile pot fi ascultate la radio. Pentru el, baseballul nu exista decât în coloanele de sport ale ziarelor şi în ilustrate.
– Trebuie să merg la acest meci? s-a mirat cu voce tare.
– Nu trebuie să mergeţi, dacă nu doriţi. Ne-am gândit să vă invităm pentru că ne-ar face plăcere să ne însoţiţi.
– La stadion… cu autobuzul?
A reflecta îndelung asupra lucrurilor era specialitatea Profesorului şi, dacă l-am fi lăsat în voia lui, sigur nu mai ajungeam la meci.
– Şi îl vom vedea şi pe Enatsu?
Era întrebarea de care ne era cel mai frică şi am ezitat puţin, dar apoi Radical a răspuns, aşa cum ne înţeleseserăm dinainte:
– Din păcate, el a jucat alaltăieri în meciul cu Giants la Koshien şi azi nu va fi prezent. Îmi pare rău, domnule Profesor.
– Nu trebuie să-ţi ceri scuze. Doar că e păcat că n-o să fie… Alaltăieri a câştigat?
– Desigur. E a şaptea victorie din acest sezon.
Acum, în anul 1992, aruncătorul cu numărul 28 se numea Yoshihiro Nakada şi juca rar, din cauza unei accidentări la umăr. Nu ştiu dacă eram norocoşi sau nu că nu avea să existe un jucător cu numărul 28. Dacă jucătorul cu numărul 28 nu ar fi fost un aruncător, cum fusese Enatsu, Profesorul şi-ar fi dat imediat seama că ceva nu e în regulă, dar dacă îl vedea pe jucătorul cu numărul 28 încălzindu-se în depărtare, pe terenul special, poate nu ar fi sesizat diferenţa. Pentru că nu-l văzuse niciodată în realitate pe Enatsu aruncând, probabil nu avea cum să-i recunoască stilul. Dar dacă Nakada juca şi apărea în mijlocul terenului, nu se putea ca Profesorul să nu-l vadă, iar şocul pe care avea să-l simtă putea fi teribil. Spre deosebire de Enatsu, Nakada arunca cu dreapta. Mi-am zis deci că era mai bine dacă de la început nu exista nici un jucător cu numărul 28.
– Haideţi cu noi, a zis Radical. Ne vom distra mult mai bine dacă veniţi şi dumneavoastră.
Aceste cuvinte ale lui Radical au fost suficiente pentru a-l determina să se hotărască să meargă.
În autobuz, a stat cu mâinile încleştate de scaun până am ajuns la stadion, exact cum făcuse şi la frizer. Când a trebuit să coborâm, a dat drumul scaunului de care se ţinuse strâns şi s-a apucat de braţul lui Radical. Cât am mers tăcuţi prin parcul care ducea spre stadion şi pe culoarul dintre rânduri, plin de oameni, nici unul din ei nu a scos o vorbă. Parcă îşi pierduseră amândoi glasul, Profesorul pentru că era speriat şi stânjenit să se afle în acest loc atât de diferit de mediul lui obişnuit, iar Radical pentru că era prea entuziasmat să-şi vadă echipa favorită. Nu făceau altceva decât să privească cu mirare în jur.
– Vă simţiţi bine? îl întrebam pe Profesor din când în când şi el încuviinţa în tăcere, agăţându-se mai tare de braţul lui Radical.
Când am ajuns în capătul scărilor care dădeau spre locurile de lângă baza a treia, am scos toţi trei în acelaşi timp o exclamaţie. Diamantul se întindea în toată splendoarea lui la picioarele noastre – terenul moale şi întunecat, bazele pe care nu călcase încă nimeni, liniile albe care se continuau drepte şi gazonul frumos îngrijit. De acolo, cerul colorat de asfinţit părea atât de aproape, că puteai să-l atingi cu mâna. În acel moment, ca şi cum ne aşteptaseră să sosim, s-au aprins reflectoarele. Stadionul scăldat deodată în lumină părea o navă spaţială care tocmai coborâse din văzduh.
Oare îi plăcuse Profesorului acel meci din ziua de 2 iunie? Peste ani, eu şi Radical am vorbit deseori despre acea zi de neuitat, dar n-am ştiut niciodată sigur răspunsul. Ba chiar de multe ori ne părea rău că îl dusesem pe acest om bolnav şi atât de delicat într-o asemenea hărmălaie, obosindu-l inutil.
Dar momentele acelea petrecute împreună – fiecare detaliu, fiecare gest, fiecare vorbă – au rămas vii în minţile noastre. Ba chiar, cu trecerea anilor, par şi mai strălucitoare şi ne sunt şi mai dragi. Scaunele incomode cu spătarele crăpate, bărbatul care a scandat tot timpul numele lui Kameyama, sandviciurile cu salată de ou cu prea mult muştar, luminile unui avion ce a trecut pe deasupra stadionului ca o cometă… De fiecare dată ne aminteam cu drag de toate aceste lucruri şi, când vorbeam despre acea seară, aveam senzaţia că Profesorul era aproape, ca şi cum ar fi stat acolo lângă noi.
Amintirea noastră preferată era legată de simpatia pe care o arătase Profesorul faţă de una dintre fetele care vindeau răcoritoare pe stadion. Tigers terminaseră prima jumătate a celei de-a doua reprize şi Radical, care-şi mâncase deja sandviciul, mi-a zis că vrea un suc. Am vrut să-i fac semn unei vânzătoare, dar Profesorul m-a oprit cu fermitate şi nu a vrut să-mi spună de ce. Când am încercat din nou, a reacţionat la fel. Expresia lui era atât de serioasă, încât m-am gândit că nu vrea ca Radical să bea suc pentru că nu e bun pentru sănătate.
– Bea din ceaiul pe care l-am adus de acasă, i-am zis lui Radical.
– Nu vreau. E amar.
– Atunci mă duc să-ţi iau nişte lapte.
– Eu nu sunt bebeluş, şi nici nu se vinde lapte aici. La un meci de baseball trebuie să bei suc, într-un pahar mare de carton.
Era ceva tipic pentru Radical să aibă o imagine ideală despre cum trebuie făcute lucrurile.
– Nu credeţi că-l putem lăsa să bea măcar un suc? m-am întors eu către Profesor.
Expresia lui era încă serioasă şi şi-a apropiat gura de urechea mea, şoptindu-mi.
– Cumpără-l de la fata de acolo! şi a arătat cu degetul către o fată care vindea în aripa opusă.
– De ce? N-are nici o importanţă de la cine-l cumpărăm, i-am zis.
La început n-a vrut să răspundă, dar a cedat pentru că Radical nu a încetat să ceară suc.
– Pentru că e cea mai drăguţă, a zis într-un final, cu simplitate.
Trebuie să recunosc că avea gusturi bune. Într-adevăr, fata cu pricina era cea mai frumoasă vânzătoare şi avea cel mai plăcut zâmbet.
Ca să nu pierdem momentul când avea să se apropie de noi, ne-am tot uitat după ea şi nu ne-am mai concentrat la meci, aşa că nici nu ne-am dat seama că Tigers preluaseră conducerea la începutul reprizei a treia. Într-un final, fata a ajuns cu un rând mai jos de-al nostru, iar Profesorul i-a făcut un semn şi a cerut un suc. Fără să pară intimidată de mâna tremurândă care-i întindea banii, nici de costumul acoperit cu bileţele, i-a întins sucul, continuând să zâmbească plăcut. Doar Radical s-a plâns că a trebuit să aştepte prea mult până şă-şi primească sucul. S-a binedispus însă când Profesorul, deşi nu-i ceruse, i-a cumpărat floricele, îngheţată şi încă un suc, când fata a apărut din nou.
Fragment din Profesorul şi menajera de Yoko Ogawa, în pregătire la Editura Humanitas Fiction, Colecţia „Raftul Denisei“. Traducere din japoneză de Anca Focşeneanu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
