Ziarul de Duminică

Propria viata poate deveni opera de arta daca are coerenta si eleganta

18.02.2006, 20:27 67

Un campion al diplomatiei si al eruditiei. Un scriitor cu doctorat la Sorbona si cu un farmec inconfundabil. Un diplomat care a reusit sa faca istorie in mandatul sau la Vatican. La 42 de ani, Teodor Baconsky a demonstrat ca se poate rupe de umbra tatalui sau, A.E. Baconsky, pentru a deveni el insusi unul dintre intelectualii de top ai Romaniei. Dupa ce a fost ambasadorul Romaniei in Statul Papal si, ulterior, in Portugalia, Teodor Baconski este, de anul trecut, secretar de stat pentru afaceri globale in Ministerul Afacerilor Externe.

- Parcursul formativ, preocuparile dumneavoastra ulterioare ne duc cu gandul la Mircea Eliade. A fost Eliade un reper pentru dvs.?

- L-am descoperit pe Mircea Eliade pe la 14 ani, intr-o Romanie comunista si agonizanta. Era fructul oprit, autorul interzis pe care il gaseai prin carti cu circulatie redusa, prin articole fotocopiate cu greu din presa apuseana, asa ca am crescut in intimitatea acestei legende. Insa Ioan Petru Culianu a fost, cu siguranta, ultima clona posibila a modelului Eliade. Azi, istoria religiilor e parohiala: e imposibil sa fii specialist in mai mult de o religie, cel mult doua, iar generalistii au disparut precum dinozaurii. Pe de alta parte, viata mea s-a impartit intre un prim elan catre eruditia de tip eliadesc si diplomatia care m-a orientat spre alte prioritati; nu m-am manifestat decat in teza de doctorat ca antropolog al religiilor. Dupa aceea, am insistat pe dialogul ecumenic, pe teme de actualitate crestina, pe reinterpretarea traditiei in cheie moderna si postmoderna. Eliade a ramas, bineinteles, un mare reper pe deplin respectabil, din fericire editat si transmis noilor generatii - dar mi-e teama ca posteritatea lui va fi destul de subtire.

- Sunteti fiul lui A.E. Baconsky. Mi se pare ca e complicat sa te definesti langa un tata celebru.

- De obicei, prezenta unui parinte ilustru e oarecum castratoare. Iti opreste dezvoltarea personalitatii, te transforma intr-un fel - sau nu - de caricatura a marelui predecesor. Si eu, ca si alti copii de scriitori sau de artisti, m-am definit prin opozitie cu tatal meu, de la care am preluat totusi cateva lucruri: calofilia, adica placerea stilului elevat, cu accente baroce, ideea antipopulista ca nu trebuie sa te cobori la nivelul ultimului cititor, ci sa-l aduci pana si pe acesta la nivelul la care te gasesti. Nu e cazul sa faci concesii ca sa castigi cititori prin diluarea calitatii discursului. Am preluat reflex si un anume cult pentru marea poezie universala, in sanctuarul careia tatal meu oficia competent si singular de cateva decenii, ca si un anumit dandy-ism. Mi se pare ca si propria viata poate deveni o opera de arta daca are suficienta coerenta si eleganta. E bine sa te autorespecti, respectandu-i si pe ceilalti printr-o tinuta pe cat posibil de domn. Cu toata revolta filiala, pe cai genetice si subliminale am preluat datele majore ale tatalui meu.

- De ce ati ales diplomatia?

- Pot spune, fortand o butada, ca diplomatia m-a ales pe mine si asa si este. Biografic vorbind, am fost chemat in diplomatie ca sa servesc drept ambasador la Sfantul Scaun, in 1997. N-a fost o ambitie mai veche, pe care am urmarit-o, ci, mai degraba, o chemare, o vocatie si, o data ce m-am instalat in acea postura, datele paterne s-au simtit foarte bine in mediul diplomatic. Mi-a placut cosmopolitismul lumii diplomatice, natura ei deschisa, provocatoare, surprinzatoare. In acelasi timp, vad in diplomatie un fel de transfigurare, de deturnare a unei posibile vocatii sacerdotale, preotesti; n-a fost sa devin preot, dar vad in serviciul diplomatic o slujire - transcriere in cheie laica a etosului cavaleresc medieval.

- Ati fost ambasadorul Romaniei la Vatican. E deosebita aceasta misiune?

- Vaticanul e o entitate incomparabila. Nu e un stat cu interese agresive sau meschine, este un sediu vazut al Bisericii Catolice si locul de unde se genereaza - prin mesaje pastorale si magisteriale - ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea numea "o civilizatie a iubirii". Am avut sansa de a reprezenta Romania la Vatican in preajma unui Papa cum altul nu va mai fi, cel putin cat traim noi, ca si privilegiul de a urmari ce facea Papa Ioan Paul al II-lea pe plan roman, italian si mondial. Este o sansa de care ma bucur retrospectiv. Mi se pare ca am inteles puterea exemplului spiritual intr-o lume secularizata si de multe ori inept materialista. Am inteles ca mesajul Evangheliei poate sa imbrace orice forma culturala si sa asume orice provocare, pentru ca are in el o putere de supravietuire, de transmitere, de reproducere pe care mesajele politice, inspirate doar de ideologii, nu-l au.

- Ati fost adesea in preajma Papei Ioan Paul al II-lea?

- M-am bucurat de caldura lui care topea imediat retinerile sau inhibitiile, de marile lui calitati de ascultator - nu era un om caruia ii placea sa se auda mereu si care avea mereu un discurs pregatit, ci mai degraba un interlocutor extrem de rafinat din punct de vedere spiritual si care stia ca are in primul rand obligatia de a prelua vocea celuilalt, de a o face sa rasune in propria interioritate si de a raspunde in interiorul unui dialog, nu pe baza unor precepte, formule prefabricate sau gesturi de autoritate. Un astfel de dialog cu un astfel de parinte spiritual te marcheaza definitiv.

- Ati avut o contributie esentiala la vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucuresti.

- Era o premiera istorica, ceva nemaifacut. In plus, perioada era dificila: Biserica Ortodoxa Romana se temea - dupa cum s-a vazut, fara motiv -, Biserica Greco-Catolica se temea si ea in felul ei, gandindu-se ca daca Papa soseste aici se legitimeaza o situatie nesatisfacatoare a restituirilor proprietatilor pe care ea n-o accepta. Tabloul era complicat si am incercat sa transform un hatis intr-un fel de puzzle constructiv, cu minutiozitate si rabdare, si ma bucur ca am contribuit modest la un eveniment care a depasit cronica obisnuita si ne-a marcat, ne-a ajutat sa avem o imagine mai buna in multe locuri din aceasta lume. Raman cu sentimentul ca acel eveniment ne-a inglobat pe toti intr-o ordine superioara, ne-a depasit pe toti, ne-a remodelat.

- V-am urmarit o declaratie referitoare la Andrei Plesu...

- Andrei Plesu mi-a urmarit, ca un inger bun, tot destinul profesional: atat bursa la Paris, cat si pagina din "Dilema", prefata la prima mea carte - Rasul patriarhilor -, invitatia de a-l seconda la cursul sau de Filosofia Religiilor, cand am putut sa predau doi ani un curs de Antropologie a Religiilor, intalnirea de la NEC - terenul ideal de aterizare dupa bursa de la Paris, chiar si ajutorul pe care mi l-a dat intamplandu-se ca ministru al Externelor, pentru a ma aseza in cariera diplomatica. Asa incat, o spun cu timiditatea pe care ti-o genereaza sentimentul predestinarii, am un raport foarte special cu Andrei Plesu. A facut atat de multe pentru mine, incat n-are sens sa-i multumesc. Incerc doar sa inteleg si partile inaparente din mesajul lui si sa ma port cu altii, mai tineri, la fel de frumos cum s-a purtat el cu mine.

- Cu ce veti continua?

- N-am un proiect pe termen lung, pentru ca stiu ca Dumnezeu e singurul care a citit si ultimul capitol si ca n-are rost sa fac experimente detectivistice.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO