Ziarul de Duminică

Psiho-dramele naţiunii române/ de Alex Goldiş

Psiho-dramele naţiunii române/ de Alex Goldiş

Psiho-dramele naţiunii române

19.05.2011, 23:50 123

Încă de la debutul în volum de acum câţiva ani apărea evident căliteratura nu-i oferea lui Alexandru Matei un spaţiu privilegiat dereflecţie, menit să-i epuizeze toate disponibilităţile teoretice.Alunecările permanente în consideraţii metaliterare, interesulpentru mecanismele culturii în era globalizării şi a mediatizării,descompunerea atentă a strategiilor succesului de piaţă anunţau odespărţire cât se poate de autentică de vechiul mod de a înţelegeşi comenta literatura. Ba mai mult. Dacă nu-i chiar sigur că"Ultimele zile din viaţa literaturii" (2008) convinge cu privire ladispariţia fără urme a unei discipline şi practici umaniste, înschimb, volumul vorbeşte indirect, dar foarte elocvent, despre uncomentator care nu se mai poate exprima public prin intermediul ei.Cămaşa literaturii e prea strâmtă pentru ceea ce simte AlexandruMatei că are de spus în spaţiul cultural românesc. Într-un fel,mare parte din contradicţiile mai mult sau mai puţin înscenate alecărţii îşi aveau originea în tensiunea unui discurs care nu-şigăsea obiectul.

Aşa încât e absolut firesc ca tânărul eseist să părăsească, învolumul recent apărut, culoarul mai îngust al comentariului literarîn favoarea unor reflecţii generale despre ultimele două deceniiromâneşti. N-am precizat, de altfel, sfera reflecţiilor luiAlexandru Matei tocmai pentru că ea e dependentă organic de noultip de discurs pe care un cititor împătimit de French Theoryîncearcă să-l acrediteze în spaţiul românesc. În ciuda titluluidestul de emfatic şi de restrictiv, "Mormântul comunismuluiromânesc. «Romantismul revoluţionar» înainte şi după 1989" nu ecarte despre politică sau despre spaţiul public, nici desprediscursul intelectual sau noile canale media, ci despre dinamicafoarte complexă dintre toate acestea. Obiectul "filozofiei pop",care amestecă permanent limbajul înalt cu temele cotidiene,scurtcircuitează bibliografiile cele mai complicate prin experienţeautobiografice şi mixează până la indistincţie citatele filozofice,politice sau literare cu referinţe din sfera consumerismului, nupoate fi decât însăşi "societatea spectacolului" ca domeniu ineditde investigaţie. Nu de un amestec al criteriilor e vorba aici, cide conştiinţa că, devenit marfă, cum se întâmplă în orice societatecapitalistă, discursul intelectual îşi pierde autenticitatea.Singura cale de a mai spune spune ceva percutant e, pe de o parte,de a-ţi pune nonstop la îndoială propria legitimitate şi, pe dealtă parte, de a alterna permanent perspectivele prin această plasăgroasă de referinţe hibride.

Oricâtar părea de colaterală, chestiunea propriei legitimităţi (sau"conştiinţa scrisului propriu", cum îi zice Alexandru Matei peurmele eseului lui Roland Barthes din "Gradul zero al scriiturii")e crucială în cultura română actuală, care nu pare să fi ieşit -eseistul are perfectă dreptate - din epoca romantică a adevărurilorgeneral-valabile, rostite pe un ton profetic şi sentenţios. De marerelevanţă, dincolo de dualitatea steril-inchizitorială de tipul"stânga-dreapta", e distincţia dintre intelectualii de ethos, "careîşi pun mereu problema legitimităţii propriului discurs" (de tipulCiprian Şiulea, Caius Dobrescu, Alex. Cistelecan) şi intelectualiide pathos, prizonieri ai unui limbaj "autarhic, autosuficient,subîntins de o logică a sentimentului" (Vladimir Tismăneanu, TraianRadu Ungureanu, Sorin Lavric, Mihail Neamţu). Într-un fel, gestullui Alexandru Matei repetă acţiunea lui Roland Barthes din Franţaanilor '60 când, exasperat de atâtea adevăruri absolute în câmpulştiinţei literaturii, criticul simţea nevoia să atragă atenţiaasupra istoricităţii şi a parţialităţii oricărui tip de argument.Pentru a fi serios şi credibil, un studiu critic - la fel ca odezbatere culturală autentică - trebuie să pornească întotdeauna dela devoalarea propriilor experienţe şi premise. E, de fapt, ceea cedesparte o etapă romantică, încrezătoare în tranzitivitatealimbajului, în univocitatea sensului şi în capacitatea subiectuluide a gira adevăruri transistorice şi era modernistă ascepticismului, a interogării propriilor metode şi a conştiinţeialterităţii. O analiză de proporţii - mult mai extinsă şi maidocumentată - a acestui retard ar echivala cu o oglindă fidelă aculturii române din ultima jumătate de secol şi ar reprezenta obună premisă de depăşire a impasului. Mai ales că opoziţia dinunghiul "conştiinţei scriiturii", barometru excelent al graduluiromânesc de sincronizare la Weltanschauung-ul occidental,subîntinde o foarte valabilă definiţie a intelectualului în eracomodificării absolute: "Discursul intelectual nu este cel în careun om cultivat deplânge patetic şi ritos dovezile decadenţei [...],nici cel care mobilizează masele pentru a trece la acţiuneemancipatoare, ci cel care încearcă să evite capcanele absorbţieipropriului discurs în circulaţia capitalului".

Probabil că trecerea de la romantismul la modernismul culturalar putea fi taxată uşor drept ipostază a unui progresism orb, dacăîn pericol n-ar fi însăşi cultura dezbaterii libere şi dialogulintelectual civilizat. Căci Alexandru Matei urmăreşte cu acuitateşi denunţă, la diferite niveluri, întreaga serie de blocaje pe careun câmp intelectual marcat de pathos îl impune circulaţiei încultură a ideilor. Imposibilitatea de a vorbi despre comunism decâtpe un ton vehement acuzator ("anticomunismul" e unul dintre celemai importante deadend-uri culturale actuale) atentează nu doar laconfigurarea unei alternative serioase de stânga, atât de necesarăîn era capitalismului pur şi dur, cât mai ales la respectul nuanţeişi al libertăţii de exprimare: "În clipa în care în numelecondamnării comunismului condamnăm stânga, tiermondismul,corectitudinea politică, gândirea franceză, orice dezbatere încheie, gândirea se opreşte, îşi face bagajele şi lasă armele săvorbească". Excelent formulată e şi pledoaria pentru părăsireatonului vehement în favoarea unei analize pixelizate a fenomenului- cu atât mai mult cu cât abia aceasta din urmă ar întrerupe cerculemoţional al răzbunării şi al instrumentării politice a urii: "Cumputem dezafecta ceva? Simplu, la prima vedere. Prin blocareacircuitului afectiv. Blocarea însăşi este mult mai greu derealizat, pentru că circuitul afectiv este la fel de autonom şiimpredictibil precum circuitul apei în natură. Soluţia ar fiipostazierea unui fragment de circuit: punerea lui într-o ramă.Asta înseamnă de fapt să gândeşti ceva, să opreşti o dinamicăîntr-o poză, să iei fotografia şi să descompui imaginea până lapixelii din care se compune, care seamănă între ei, iar imagineadispare. Masacrul din pădurea Katyn, din 1940, luptele de stradădin martie 1990, de la Târgu-Mureş, trebuie descompuse până laatomii de violenţă care le compun, cercetate până la exterioritateacare le determină - momentele istorice care înfăşoară aceste fapte-, până într-acolo încât particularul lor se deformează.Recompunerea imaginii va păstra în memoria celui care a gândit-oelementele ei componente, materia celor două imagini". Dificultateaunei culturi a negocierii e documentată de Alexandru Matei cuexemple din cei mai cunoscuţi intelectuali români de azi: GabrielLiiceanu invocă într-o polemică cu Al. Paleologu argumentul"nobiliar" al autorităţii împotriva raţiunii, Andrei Pleşu condamnă"cultul personalităţii" unui jurnalist francez pentru Barack Obamadar tolerează osanale intelectuale pro-băsesciene, Traian RaduUngureanu lansează atacuri furibunde la adresa ONG-urilor ş.a.m.d.Nu scapă deconstrucţiei atente a lui Alexandru Matei nici nouageneraţie de eseişti, cărora nu li se reproşează atâtconservatorismul sau antirelativismul - eseistul e tolerant până lacapăt -, cât mai degrabă neprofesionalismul. A combate autist cubibliografii pre-stabilite fără a încerca să percepi din interioruniversul referenţial al oponentului de idei e curat balcanism,ironizat cu severitate: "Cartea «epistolelor» publicată de GabrielLiiceanu cuprinde printre altele dovada persistenţei superiorităţiicarismei asupra argumentului în societatea românească. Şi nuoriunde, ci chiar în acel punct de pornire a societăţii civile, ademocraţiei argumentului pe baza bunului-simţ. Început demult şicontinuat, aşa cum o demonstrează prezenţa publică a unorintelectuali ca Sorin Lavric şi Mihail Neamţu, până în zilelenoastre, acest discurs intelectual esenţialist mai face încăvictime printre toţi cei care se cred scutiţi de lectura a o sutăde cărţi în schimbul unei voci «îndurate», pasionate şi pateticecare susură în Grădina Ghetsimani".

Am insistat, din cauza aderenţei la multe dintre poziţiile luiAlexandru Matei, asupra aspectului polemic al studiului său, lăsândla o parte pătrunzătoarele analize ale "societăţii spectacolului"postdecembrist. Autorul "Mormântului comunismului" e primul carestabileşte extrem de corect etapele despărţirii treptate de politicşi intrarea tot mai accentuată în era mediaticuluiatotdeziluzionant. Nu reţin decât câteva dintre bornele în jurulcărora eseistul construieşte una dintre cele mai coerente"naraţiuni teoretice" (adică proiectate pe ecranul modernităţii, cudirecţiile şi "obsesiile" ei majore) ale Românieipostrevoluţionare: "împuşcarea lui Ceauşescu - ghilotinareasacralităţii politicului"; "procesul Ceauşeştilor de la Târgoviştea fost deznodământul modernităţii, ca eră a terorii melioriste, înipostaza ei românească"; "2000 a fost momentul în care a fostlimpede că, în politică, profesionalismul şi moralitatea n-au nimicde-a face una cu cealaltă" ş.a.m.d. Las, însă, cititorului plăcereade a savura mostrele de gândire paradoxală - dar şi foarte incomodă- despre Ceauşescu în calitate de erou al neamului şi (stupoare!)despre "ceauşism" ca singura formă românească de participare laIstorie. Dincolo de a ponegri victimele comunismului sau de a-şietala nostalgii cinice, cum a putut să denunţe un paznic dogmatical anticomunismului precum Laszlo Alexandru, Matei practică aici un"cioranism" întors, menit să explice fascinaţia Puterii trăită lanivel individual în orice sistem totalitarist. Adeziuneainstinctivă la regimul ceauşist - renegată de mulţi, plasată deeseist la adăpostul propriei ciclotimii adolescentine - ar provenidin faptul că "la scara istorică a României, obsesia Istoriei areîn Nicolae Ceauşescu singura ei iniţiativă". Lucru absolutscandalos, foarte dur atât pentru urechi naţionaliste, cât şipentru sensibilitatea anticomunistă, dar care merită luat înconsiderare ca punct crucial în această provocatoare psiho-dramă anaţiunii române după Alexandru Matei.

Neajunsurile eseisticii de acest tip provin, la fel ca atuurilesale principale, din limitele filozofiei franceze actuale: tendinţade autoreflexivitate inutilă, cantonarea nesfârşită în prolegomene,comparaţia forţată (discursul lui Traian Ungureanu e raportat la unmoment dat la cel al lui Heidegger), nedigerarea completă aparticularului în filozofia generală. E ridicol - oricât amrecunoaşte opacitatea de substanţă a limbajului - a vorbi, depildă, despre Ceauşescu în termeni precum: "Din punctul meu devedere, Ceauşescu a fost un Celălalt care, încercând să ne«asimileze», a devenit duşmanul nostru. L-am ucis". Dincolo deastfel de licenţe de limbaj, nu foarte frecvente, cartea propuneimaginea unui intelectual matur, capabil de dezbatere şi - cel maiimportant - dornic de dialog cu toate categoriile intelectualeactuale, indiferent de orientarea ideologică sau culturală. După"Mormântul comunismului românesc", doar cei rău-voitori, captiviîncă în bolgiile romantice ale afectelor, vor putea să ignorepoziţiile lui Alexandru Matei în problematizările cele mai acuteale spaţiului public românesc.

Alexandru Matei, "Mormântul comunismului românesc.«Romantismul revoluţionar» înainte şi după 1989", prefaţă deAdrian Cioroianu, IBU Publishing, Bucureşti, 2011, 248 p.

Alex Goldiş (n. 26 aprilie 1982, Arad) - critic şiistoric literar, redactor al revistelor Cultura şiVatra. Doctor în filologie al Universităţii Babeş-Bolyai dinCluj-Napoca, cu o teză despre critica românească postbelică. Apublicat aproximativ 150 de cronici literare şi eseuri în:Cultura, Vatra, Bucureştiul cultural,Echinox, Tribuna, Steaua, Cuvântul etc. Prezent în volumelecolective: Horea Poenar (coord.), Dicţionar Echinox, 2004;Ruxandra Cesereanu (coord.), România înghesuită, 2006; SandaCordoş (coord.), Spiritul critic la Cercul literar de laSibiu, 2009.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO