• Leu / EUR4.7536
  • Leu / GBP5.4061
  • Leu / USD4.3072
Ziarul de Duminică

Puterea si gloria

Puterea si gloria
17 feb 2004 30



Graham Greene (1904-1991) continua sa-si fascineze cititorii cu lumea pe care a creat-o in romanele sale, mult-disputata Greeneland despre care vorbesc criticii si biografii lui. Este o lume din care ni se arata doar insulele, raspandite pe toata suprafata mapamondului, pentru ca Greene a umblat peste tot, schimband mereu mizanscena pentru personajele sale framantate de complexe si culpe, victime lucide ale unui mecanism caruia cu greu ii pot face fata. Puterea si gloria (1939) este considerata de catre o parte a criticii capodopera creatiei sale. Ultimul preot catolic dintr-un Mexic aflat sub un regim revolutionar si ateist se incapataneaza sa-si faca datoria asa cum poate, aducand cuvantul divin si sfintele taine tocmai acelor oameni sarmani in numele carora autoritatile au instaurat noul regim. Cum ar fi putut aparea in romaneste un asemenea roman inainte de 1989? De altfel, se spune ca Graham Greene insusi ar fi replicat, la Bucuresti, atunci cand i s-a spus ca e foarte iubit si apreciat in Romania: "Da, se poate, dar n-ati tradus Puterea si gloria!". Aceeasi penumbra morala, aceleasi personaje paradoxale, acelasi scris fosforescent si economicos ca in toate marile sale romane (Americanul linistit, Comediantii, Miezul lucrurilor, Un caz de mutilare, Sfarsitul afacerii), aceeasi tensiune de la inceput la sfarsit si, poate, un plus de profunzime. Romanul urmeaza sa apara la Editura Polirom, in traducerea lui Alexandru Vlad.





 



Puterea si gloria



Colibele apareau brusc in lumina fulgerului si ramaneau o clipa palpaind, apoi dispareau iarasi in intunecimea bubuitoare. Ploaia nu era aicea inca: matura totul dinspre Campeche Bay in perdele mari, acoperind intregul stat in avansarea ei metodica. Intre salvele de tunete isi putea imagina ca o aude - un fosnet gigantic deplasandu-se spre muntii de care el era acum atat de aproape -, o chestiune de douazeci de mile.



Ajunse la prima coliba; usa era deschisa si la scapararea fulgerului vazu, asa cum se si asteptase, ca nu e absolut nimeni. Doar o gramada de porumb si o nedeslusita miscare sura - probabil un sobolan. O lua in goana spre cea de a doua coliba, dar si aceasta era la fel (porumbul si nimic altceva), de parca intreaga suflare omeneasca s-ar fi retras din fata lui, ca si cum Cineva ar fi hotarat ca de acum inainte sa fie lasat singur - absolut singur. In timp ce statea acolo in picioare, ploaia ajunse la marginea poienii; iesea din padure ca un fum gros si alb care inainta. Era ca si cum un inamic ar fi lasat un nor de gaze peste intreg teritoriul, atent ca nu cumva sa scape cineva. Ploaia se desfasura si dura exact cat trebuia, ca si cum inamicul ar fi avut cronometrul in mana si ar fi stiut la secunda limitele rezistentei pulmonare. Acoperisul tinu o vreme ploaia, apoi o lasa sa patrunda - crengile se incovoiara sub greutatea apei si cedara: apa patrunse prin vreo sase locuri, curgand drept in jos in burlane intunecate; apoi torentul se opri si din acoperis incepu sa picure, iar ploaia se muta mai departe, cu fulgerele scaparand pe flancuri ca un baraj de protectie. In cateva minute va fi la munti: cateva furtuni ca aceasta si muntii vor deveni de netrecut.



Mersese toata ziua si era foarte obosit; gasi un petec uscat si se aseza. La scapararea fulgerului putu vedea poiana. Roata in jur se auzea zgomotul molcom al picaturilor de apa. Era aproape ca si pacea, dar nu chiar. Pentru pace ai nevoie de tovarasie umana - singuratatea in care se afla era ca o amenintare a lucrurilor ce vor urma. Brusc isi aminti - aparent fara motiv - o zi ploioasa la seminarul american, geamurile bibliotecii aburite de la incalzirea centrala, rafturile inalte cu carti sobre, si un tanar - un strain din Tuscon - scriindu-si cu degetul initialele pe sticla - aceea era pacea. Privi lucrurile din exterior: nu putea crede ca va mai ajunge vreodata in interior. Isi facuse propria lume, si aceasta era: colibele goale si ruinate, furtuna care trecea, si iarasi frica - frica pentru ca de fapt nu era singur.



Cineva se misca, prevazator, pe afara. Zgomotul de pasi se auzi apropiindu-se putin si apoi se opri. Astepta apatic si in spatele sau se scurgea apa din acoperis. Se gandi la metis, strabatand orasul pe jos si cautand ocazia perfecta pentru a-l trada. O fata il privi de dupa stalpul usii si se retrase repede - fata unei femei batrane, dar la indieni nu puteai fi niciodata sigur -, putea sa nu aiba mai mult de douazeci de ani. Se ridica si iesi afara. Fugea mancand pamantul din calea lui in fusta ei grea ca de sac, cozile negre fluturau greoaie. Dupa cate se parea, singuratatea ii era intrerupta doar de aceste fete evazive, fiinte care aratau de parca iesisera din epoca de piatra si care dispareau iarasi cu repeziciune.



Il incerca un fel de manie surda - aceasta nu se va mai ascunde. O urmari de-a curmezisul poienii, stropind prin balti, dar avea un avans si nici o jena si ajunse in padure inaintea lui. Ar fi fost inutil s-o caute acolo si se intoarse la coliba cea mai apropiata. Nu era coliba in care se adapostise initial, dar era la fel de goala. Ce se intamplase cu oamenii acestia? Stia destul de bine ca aceste asezari mai mult sau mai putin salbatice nu erau decat temporare; indienii cultivau un petic de pamant si, cand epuizau pe moment resursele solului, pur si simplu plecau in alta parte. Nu cunosteau nimic despre rotatia culturilor, dar cand plecau luau intotdeauna porumbul cu ei. Aceasta semana mai mult a fuga din fata fortei sau a bolii. Auzise despre asemenea lucruri in caz de molima si, lucrul ingrozitor, desigur, era acela ca duceau boala cu ei oriunde se miscau; uneori intrau in panica asemenea mustelor care se bat de geam, dar discret, fara sa prinda nimeni de veste, punandu-si surdina. Se intoarse indispus sa se uite iarasi spre poiana, si iat-o pe indianca furisandu-se inapoi spre coliba in care se adapostise inainte. Striga taios la ea si aceasta fugi din nou, impleticindu-se, in directia padurii. Avansarea ei greoaie ii sugera o pasare care se preface ca are o aripa franta... Nu facu nici un gest s-o urmareasca si, inainte de-a ajunge la copaci, ea se opri si-l privi; el incepu s-o ia incet inapoi spre prima coliba. Privi o data in urma: ea il urma de la distanta, cu ochii pe el. Iarasi ii paru ca avea ceva de animal sau de pasare, plina de neliniste. Isi continua drumul, direct spre coliba. Departe, in spatele acesteia, fulgerele se abateau spre pamant, dar tunetul abia daca se mai putea auzi; cerul se limpezi deasupra capului si iesi luna. Brusc auzi un tipat ciudat de fortat si, intorcandu-se, vazu ca femeia o ia inapoi spre padure; apoi se impletici, ridica bratele si se prabusi la pamant, ca o pasare care se preda.



Era acum aproape sigur ca in coliba se afla ceva pretios, probabil ascuns in porumb, si o ignora, continuandu-si drumul. Acum, ca frontul fulgerelor trecuse, nu mai vedea - inainta pipaind podeaua pana ajunse la movila de porumb. Afara sunetul pasilor veni aproape. Incepu sa pipaie peste toata gramada - putea sa fi fost ascunsa aici ceva mancare - si zgomotul de fosnet uscat al frunzelor se adauga celui al picaturilor de apa si al pasilor prevazatori, ca zgomotele slabe facute de oamenii care-si vad de treaba lor. Apoi degetele lui atinsera o fata.



Nu mai putea fi speriat de un lucru ca acesta - era ceva omenesc ce atinsesera degetele sale. Acestea coborara pe trup in jos; era al unui copil care ramase complet tacut sub mana lui. In spatiul usii, lumina lunii dezvalui neclar fata femeii. Era probabil cu totul zdruncinata, dar nu puteai sti. Se gandi - trebuie sa scot asta afara unde pot vedea...



Era un copil de sex masculin - probabil de vreo trei ani: un cap ofilit si tuguiat, cu un smoc de par negru: isi pierduse cunostinta, dar nu era mort: putea simti in pieptul lui o abia perceptibila miscare. Se gandi iarasi ca-i vorba de-o boala, pana cand ii scoase o mana si vazu ca era umeda de sange, nu de transpiratie. Il cuprinse oroarea si dezgustul - violenta peste tot: sa fie oare violenta fara de sfarsit? O intreba pe un ton taios pe femeie:



- Ce s-a intamplat?



Era ca si cum pe tot cuprinsul tarii acesteia omul fusese lasat la cheremul omului.



Femeia ingenunche doi sau trei pasi mai departe, privind la mainile lui. Stia putina spaniola, pentru ca raspunse: "Americano". Copilul purta un fel de camasuta maronie, dintr-o singura bucata. I-o ridica pana la gat: fusese impuscat in trei locuri. Viata se scurgea fara incetare din el: nu se mai putea face practic nimic, dar omul trebuie sa incerce... "Apa", ii ceru el femeii, "Apa", dar aceasta nu paru sa inteleaga, chircita acolo, cu ochii pe el. Era o greseala pe care o puteai face prea usor, sa crezi ca durerea nu-i acolo doar pentru ca ochii nu exprima nimic. Cand atinse copilul, o putu vedea cum se misca pe genunchi - gata sa-l atace si cu dintii daca baiatul ar fi gemut macar.



El incepu sa vorbeasca rar si cu blandete (nu-si putea da seama cat anume intelegea):



- Ne trebuie apa. Sa-l spalam. Nu trebuie sa te temi de mine. Nu-i fac nici un rau.



Isi scoase camasa si incepu sa o rupa fasii - era groaznic de neigienic, dar ce altceva putea face? Decat sa se roage, desigur, dar nu te rogi pentru viata, viata asta. Repeta inca o data:



- Apa.



Femeia paru sa inteleaga - se uita neajutorata in jur la baltoacele pe care le lasase ploaia - dar asta era tot ce se afla. Oricum, se gandi el, pamantul e tot atata de curat ca orice vas. Muie o bucata din camasa si se apleca asupra copilului; o putu auzi pe femeie dandu-se mai aproape tarandu-se pe jos - pregatita si amenintatoare. Incerca sa o domoleasca iar.



- Nu trebuie sa te temi de mine. Sunt preot.



Cuvantul "preot" il intelese; se apleca inainte si apuca mana in care el tinea bucata uda de camasa si i-o saruta. In acel moment, cand buzele-i erau pe mana lui, fata copilului tresari, ochii se deschisera si se uitara la ei, corpul putinel se scutura cu un fel de furie a durerii; vazura cum globii ochilor i se dau peste cap si ramasera brusc ficsi, ca bilele pe-o masa de biliard, galbeni si urati din cauza mortii. Femeia ii lasa mana, se tari la una dintre baltoace si incerca sa ia apa facandu-si palma caus.



Preotul ii spuse:



- Nu mai avem acum nevoie si se ridica tinand in maini bucatile de camasa uda.



Femeia deschise degetele si lasa apa sa cada. Spuse implorator "Parinte", si el se lasa greoi in genunchi si incepu sa se roage.



Nu mai putea simti nici un sens in rugaciuni ca acestea. Ostia impartasaniei era altceva: punand-o intre buzele omului pe moarte, insemna sa-l pui pe Dumnezeu. Era un fapt - ceva ce putea fi atins, dar asta nu era mai mult decat o pioasa aspiratie. De ce ar da cineva ascultare rugaciunilor lui? Pacatul era forta care nu le lasa sa se ridice; putea simti cum propriile rugaciuni il trag in jos ca o mancare prea grea.



Cand sfarsi, ridica trupul pe brate si il duse inapoi in coliba; parea o pierdere de timp ca-l scosese afara, ca pe un scaun pe care-l duci in gradina si apoi inapoi in casa pentru ca iarba e uda. Femeia il urma supusa, nu parea c-ar fi vrut sa atinga trupul, il privi doar cum il pune la loc in intuneric, pe porumb. Se aseza jos, pe pamantul gol, si ii spuse rar:



- Va trebui ingropat.



Ea intelese asta, si dadu din cap.



- Unde-ti este sotul? intreba el. O sa te ajute?



Ea incepu sa vorbeasca cu repeziciune. Trebuie sa fi fost limba camacho cea pe care o folosea: nu intelegea decat cate un cuvant spaniol intamplator ici si colo. Cuvantul "americano" reveni din nou, si isi aminti de omul cautat, cel al carui portret impartea peretele cu al lui. O intreba:



- El a facut asta?



Ea scutura din cap. Ce se putuse intampla? se intreba el. Se adapostise omul cumva aici si soldatii au tras in colibe? Putin probabil. Brusc deveni atent. Ea rostise numele antrepozitului de banane - dar acolo nimeni nu era pe moarte: nici un semn de violenta, daca nu considerai linistea si pustietatea astfel de semne. Presupuse ca femeia se imbolnavise, dar putuse fi ceva si mai rau - si si-l imagina pe stupidul acela de capitan Fellows luand pusca din cui, punandu-se in fata unui om al carui prim talent era sa scoata rapid arma sau sa traga direct din buzunar. Sarmana copila... ce responsabilitati fusese, probabil, silita sa-si asume.



Indeparta gandul din cap si intreba:



- Ai cumva un harlet?



Ea nu intelese ce voia si trebui sa faca miscarile sapatului. Alt bubuit de tunet se rostogoli intre ei. Se pregatea o a doua furtuna, ca si cum dusmanul ar fi descoperit ca dupa primul baraj mai ramasesera totusi cativa supravietuitori - acesta ii va strivi. Putu auzi din nou respiratia uriasa a ploii, la mile intregi departare. Isi dadu seama ca femeia rostise cuvantul separat "biserica". Spaniola ei consta din cuvinte izolate. Se intreba ce-o fi vrut sa spuna cu asta. Ploaia ajunse la ei. Se lasa ca un zid intre el si posibilitatea de evadare, cadea compacta si se ridica morman in jurul lor. Toata lumina disparu in afara momentelor cand fulgera.



Acoperisul nu putea retine asemenea ploaie. Se infiltra siroaie peste tot: porumbul uscat in care zacea copilul mort pocnea ca lemnul in foc. Tremura de frig; era probabil pe cale sa faca febra - trebuia sa plece inainte de a fi incapabil de a se mai misca. Femeia (n-o mai putea vedea acum) spuse iar "Iglesia", implorator. Ii trecu prin minte ca voia copilul ingropat langa o biserica sau doar dus, poate, la un altar, in asa fel incat sa poata fi atins de picioarele lui Christos. Era o idee irealizabila.



Profita de ocazia unei strafulgerari lungi si tremuratoare de lumina albastra ca sa descrie cu mainile imaginea lui asupra imposibilitatii. "Soldatii", spuse el, si ea raspunse imediat "Americano". Cuvantul acesta revenea mereu, ca unul cu mai multe intelesuri, depinzand de accent daca trebuia luat ca explicatie, avertizare sau amenintare. Probabil voia sa spuna ca soldatii erau cu totii ocupati cu urmarirea, dar, chiar si asa, ploaia aceasta ii ruina orice sansa. Inca mai erau douazeci de mile pana la granita si potecile de munte, dupa furtuna, probabil ca erau impracticabile - iar o biserica - nu avea cea mai vaga idee unde putea fi pe aici o biserica. Nici macar nu vazuse asa ceva de ani de zile deja; era greu de crezut c-ar fi putut exista vreuna la doar cateva zile de drum. Cand fulgera din nou, o vazu pe femeie privindu-l cu rabdare de piatra.





 



Pentru ultimele treizeci de ore nu avusesera altceva de mancat decat zahar - bulgari mari si maronii, de dimensiunea unei teste de copil; nu vazusera pe nimeni si nu schimbasera nici un cuvant. La ce bun, cand singurele cuvinte pe care le aveau in comun erau "Iglesia" si "Americano"? Femeia il urma indeaproape, cu copilul mort legat cu chingi in spinare. Nu parea sa oboseasca niciodata. Intr-o zi si o noapte iesisera din zona mlastinoasa la piciorul muntilor; dormisera la cincizeci de picioare deasupra raului lent si verde, sub iesitura unei stanci unde pamantul era uscat - peste tot fiind altfel un noroi adanc. Femeia sedea cu genunchii ridicati si capul plecat. Nu trada nici o emotie, dar punea trupul copilului la spate ca si cum ar fi trebuit protejat impotriva hotilor ca orice avut. Calatorisera orientandu-se dupa soare, pana cand dunga intunecata si impadurita a muntilor le aratase incotro s-o ia. Puteau fi singurii supravietuitori ai unei lumi care murea; purtau insemnele vizibile ale mortii cu ei.



Uneori, se intreba daca e in siguranta, dar atunci cand nu exista granite vizibile intre un stat si celalalt - nici controlul pasapoartelor ori cladirea vamii - pericolul parea a continua, calatorind cu tine, ridicand picioarele cu tot atata greutate ca si tine. Parea sa fi inaintat atat de putin; poteca urca abrupt, probabil cinci sute de picioare, si cobora iarasi, infundata cu noroi. La un moment dat, facu o cotitura enorma in ac de par, astfel ca dupa trei ore ei se intoarsera intr-un punct vizavi de unde pornisera, la nu mai mult de o suta de iarzi departare.



La apusul soarelui, in cea de a doua zi, iesira la un platou larg, acoperit cu iarba scurta. Un crang de cruci se ridica profilandu-se intunecat pe cer, inclinate in unghiuri diferite - unele inalte de pana la douazeci de picioare, altele avand nu mai mult de opt. Erau asemenea copacilor care fusesera lasati pentru samanta. Preotul se opri si se uita la ele. Erau primele simboluri crestine pe care le vedea, dupa mai mult de cinci ani, expuse public - daca puteai numi platoul acesta gol din munti un loc public. Nici un preot nu putuse fi implicat in acest ciudat de aspru grup; era opera indienilor si nu avea nimic in comun cu odoarele ingrijite ale misei si simbolurile elaborate ale liturghiei. Era un fel de scurtatura spre inima intunecata si magica a credintei - spre noaptea cand se deschideau mormintele si mortii incepeau sa umble. Simti o miscare in spatele lui si se intoarse.



Femeia se lasase in genunchi si se tarsaia incet peste pamantul aspru spre grupul de cruci; copilul mort i se balansa in spate. Cand ajunse la cea mai inalta dintre ele, desprinse copilul si tinu lipita de lemn intai fata si dupa aceea coapsele lui; apoi isi facu cruce, dar nu in modul in care o fac catolicii obisnuiti, ci intr-un mod curios si complicat, care includea nasul si urechile. Spera ea oare o minune? Si daca da, de ce sa nu i se implineasca? se intreba preotul. Credinta, se spune, poate muta muntii, si aici era vorba de credinta - credinta in scuipatul care a redat privirea celui orb si vocea care a trezit mortii.



Rasarise luceafarul de seara: atarna nu mult deasupra marginii platoului - parea ca l-ai fi putut atinge cu mana - si batea un vant usor si cald. Preotul se surprinse privind copilul, sa vada daca nu cumva misca. Asta, insa, nu se intampla, parca Dumnezeu ar fi pierdut o ocazie. Femeia se aseza si, scotand un cocolos de zahar din boccea, incepu sa manance, in timp ce copilul zacea nemiscat la picioarele crucii. De ce, la urma urmelor, ne-am astepta ca Dumnezeu sa-i pedepseasca pe inocenti cu viata in plus?



- Vamos, spuse preotul, dar femeia rodea din zahar cu dintii ei ascutiti din fata, fara sa-l auda. El ridica privirile spre cer si vazu luceafarul de seara ascuns de nori negri. "Vamos". Nu exista nicaieri nici un loc de adapost pe acest platou.



Femeia nu se clinti; fata lata si carna intre cozile negre era complet pasiva: parea sa-si fi implinit datoria si-si putea lua acum odihna de veci. Preotul fu cuprins brusc de un frison; durerea care-l presase peste frunte toata ziua ca bordul teapan al unei palarii patrunse mai adanc. Se gandi: trebuie sa-mi caut un adapost - prima obligatie pe care o are omul fata de sine -, chiar si biserica ne invata asta, intr-un fel. Cerul intreg se intuneca. Crucile se ridicau ca niste cactusi uscati si urati. Se indrepta spre marginea platoului. O data, inainte de-a incepe poteca sa coboare, privi in urma - femeia inca mai musca din cocolosul de zahar, si el isi aminti ca aceasta era toata hrana pe care o aveau.



Calea era foarte povarnita - atat de povarnita, ca trebui sa se intoarca si sa coboare cu spatele; de ambele parti copacii se ridicau perpendicular din stanca cenusie, si cinci sute de picioare mai jos poteca urca din nou. Incepu sa transpire si-i era o sete ingrozitoare, si cand se porni ploaia il incerca la inceput un fel de usurare. Ramase unde se afla, sprijinit cu spatele incovoiat de un bolovan. Nu exista adapost pana la baza ravinei si nu era sigur ca mai merita sa faca efortul acesta. Tremura acum mai mult sau mai putin continuu si durerea nu mai parea a se localiza inauntrul capului - era ceva exterior, aproape orice, un zgomot, un gand, un miros. Simturile se contopeau laolalta in mod confuz. La un moment dat, durerea fu ca o voce sacaitoare, care-i spunea ca nu luase cararea care trebuia. Isi aminti o harta pe care o vazuse candva, a celor doua state invecinate. Cel din care fugea era impestritat cu sate - in zona calda si mlastinoasa oamenii se hraneau tot atat de usor ca tantarii, dar in statul vecin, in coltul de nord-vest, nu prea mai era altceva decat hartia goala si alba. Esti pe hartia goala acum, ii spuse durerea. Dar exista totusi o poteca, argumenta el obosit. Oh, o poteca, spuse durerea, o poteca te poate purta cincizeci de mile inainte de-a ajunge undeva: stii ca nu rezisti la distanta asta. Nu-i decat hartie alba peste tot in jur.



In alt moment, durerea fu o fata. Ajunsese la convingerea ca americanul il pandea - avea pielea toata numai puncte, ca o fotografie de ziar. Dupa cate se parea, ii urmarise pentru ca voia s-o ucida pe mama asa cum ucisese si copilul; era un sentimental sub acest aspect. Trebuia neaparat facut ceva. Ploaia era asemenea unei cortine in spatele careia se putea intampla aproape orice. Se gandi: nu trebuia s-o las singura cum am lasat-o. Dumnezeu sa ma ierte. Nu am simtul responsabilitatii: la ce te poti astepta de la un preot betiv? Si se lupta sa se puna pe picioare dupa care incepu sa urce inapoi spre platou. Era framantat de ganduri; nu era numai femeia, era responsabil si pentru american: cele doua fete - a lui si a pistolarului - atarnau impreuna pe peretele sectiei de politie, ca si cum a fi fost frati intr-o galerie de portrete de familie. Nu pui ispita in drumul fratelui tau.



Tremurand si transpirand, murat de ploaie, ajunse sus la marginea platoului. Nu era nimeni acolo - un copil mort nu insemna cineva, doar un obiect fara folos abandonat la piciorul uneia din cruci. Mama se intorsese acasa. Implinise ceea ce voise. Surpriza il scoase, cum se spune, din latul febrei inainte de a-l lasa iarasi in stransoarea lui. Un mic cocolos de zahar - asta era tot ce ramasese - zacea la gura copilului, in caz ca un miracol s-ar fi petrecut, sau ca sa se hraneasca spiritul? Preotul se apleca cu un obscur sentiment de rusine si-l lua: copilul mort nu putu marai la el ca un caine cu sira spinarii franta: dar cine era el sa se indoiasca de miracole? Ezita, in timp ce ploaia cadea urgie; apoi puse zaharul in gura. Daca Dumnezeu se hotara sa redea viata, nu putea da El si hrana?



Imediat ce incepu sa manance, febra reveni: zaharul i se opri in gat; simti o sete teribila. Ghemuindu-se pe jos, incerca sa linga ceva apa de pe pamantul cu iregularitati; chiar supse din pantalonii sai uzi leoarca. Copilul zacea sub siroaiele de ploaie ca o movila neagra de balega de vaca. Preotul se departa iarasi, inapoi spre marginea platoului si cobori spre buza ravinei; singuratea era cea care il coplesea acum - chiar si fata disparuse, se deplasa singur de-a curmezisul acelei pete albe pe hartie, intrand mai adanc cu fiecare miscare in tinutul parasit.



Undeva, intr-o directie anume, existau orase, desigur: daca mergi destul de departe ajungi la coasta, la Pacific, la calea ferata spre Guatemala; acolo sunt drumuri si masini. Nu vazuse un tren de zece ani. Isi putea imagina linia neagra urmand coasta pe harta si putu vedea cele cincizeci, o suta de mile de teritoriu necunoscut. Acolo se afla acuma el: scapase de oameni mai mult de cat trebuia. Natura era cea care il va ucide acum.



Cu toate acestea isi continua drumul; nu avea sens sa se intoarca spre satul cel pustiu, antrepozitul de banane cu corcitura aceea pe moarte si lingura de pantofi. Nu era nimic altceva de facut decat sa pui inainte un picior si apoi pe celalalt, tarandu-te in jos si apoi tarandu-te in sus; iesind din ravina, cand trecu ploaia, nu vazu nimic altceva in afara unui urias tinut valurit, padure si munte, cu valul ud si cenusiu trecand peste ele. Privi o data si nu se mai uita deloc. Prea parea ca priveste disperarea.





* Fragment din romanul "Puterea si gloria" de Graham Greene, in curs de aparitie la Editura Polirom. Traducere de Alexandru Vlad

Principalele valute BNR - vineri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.7536
Diferență: 0,1348
Ieri: 4.7582
Azi: 4.3072
Diferență: -0,453
Ieri: 4.3186
Azi: 5.4061
Diferență: 1,5802
Ieri: 5.4003
Azi: 4.3279
Diferență: -0,604
Ieri: 4.3262