La poarta anului, Romanii instalasera un strajer cu doua chipuri, un zeu bifrons, spre a reuni ipostazele opuse, ce este batranete a lumii si ce e tanara nadejde. Rascruce de versanti temporali, Janus isi implanta radacinile departe, el care-l intampinase pe Saturn, alungat din Grecia. Dar, mai ales, i se punea in seama un miracol, - izbucnirea unui izvor fierbinte, iscandu-se spre mantuinta, in calea vrajmasilor ce asaltau Capitoliul: de unde, simbolica deschidere a templului sau, pentru ca zeul sa poata sta intr-ajutor mereu, cat vor mai fi primejdii si razboi. O asemenea metafora se cere indelung meditata, in epoci in care greutatile nu vor conteni. Din ce resurse va trebui sa se intareasca, din ce nesperate iviri va putea beneficia salvarea noastra? Chestiuni pe care istoria le reia, chestiuni de supravietuire morala si de stil...
Daca viitorul ne interpeleaza piezis, daca ne rezerva amenintari viclene si curse de neprevazut, cum, pentru a le face fata, sa nu te proptesti intr-o parada teapana, care sa te crute de loviri? Cum, sub aparente de automatism, sa nu incerci a-ti proteja fagaduinta tainica de fericire, - ceea ce, in adancul inimii, il pastreaza salubru si ingenuu? "Vreau partea mea de Paradis" clama, intr-un text de tinerete, Eugène Ionesco, gata sa dezamorseze neinduplecat mecanica limbajului.
O scriitura care-si cantareste echilibrul, printre simetrii si hieratisme peremptorii, ca o acrobatie exacta, implacabila, e activa in desenele ramase de la alt compatriot al nostru, Benedict Ganescu. O anume pudoare ii comanda acolo inimii, inumerabil prezenta, dar savant aruncata dincolo de ea insasi, sa devina un soi de parafa ratacita peste tot, fara fason. Urca, dubla, interogativa, la nivelul ochilor, atarna in banduliera, in felul unor inutile cartuse ce nu inspaimanta pe nimeni, topaie la capatul receptorului telefonic; culege suspinele, in formatul sporit al unui obiect functionand ca vioara. Cand, in lacrimi, cu un buchet vested in mana, indragostitul asteapta zadarnic, esecul i-a scos inima din cadranul pectoral, ejectand-o cat colo, pe aratatorul unei sageti care acuza. Cu aer ferm, un ins tine sub calcai o inima care l-a nefericit; sau explodeaza cu ea, - ploaie de stele, puseu exclamativ, emanatie a unei capatani, si ea multiplicata.
Carti vechi de iconologie, in veacurile XVI si XVII bunaoara, operau neobosit, in jurul unor embleme vizuale cu forte conotatii alegorice. Sub un titlu grecesc, Cardiomorphoseos, un autor italian desfasura, in 1645, un adevarat recital - o suta de inimi, aspru desenate, vazand lumina editarii la Verona, pe locurile de tragica exuberanta nemurite de Shakespeare. Artistul roman caruia ii evocam aici cateva inventive variatii, in jurul unui prag calendaristic, a sucombat in 1996, victima tocmai unor funeste deficiente cardiace. Dar el a stiut, totusi, de-a lungul unei traiectorii curajoase, sa infrunte chemarea culmilor, obsesia varfurilor redutabile, ce-l pot lesne asfixia pe cel care se avanta cu nerabdare. Vajnica, majora bravura, in plinul lumii shakespeariene, seria de imagini pe care i le-a suscitat Comedia erorilor asuma aceasta fascinatie, supusa unui tratament stilizat: amanuntul, desi atestand o definitie autoritara, riscand sa para inghetat, o alura precisa, ca o grifa sintetica, da sa inmugureasca, devine arborescenta, ce reuneste contrariile. Se produce un efect curios, aceasta germinatie inextricabila dezvolta o luxurianta tonica in structura grafismului. Astfel destinse, pretiosul si livrescul capata o sonoritate careia fara gres i-am spune "peuple", ampla, robusta - ca si manierismul trecut prin cuptoarele inalte ale alchimiei shakespeariene.
Cat despre sfidarea irezistibila care-l proiectase spre o alta planeta vertiginoasa, aceea a geniului numit Rabelais, compatriotul nostru a gasit in ea resurse incitante. Dincolo de paralele care pot gratifica, Pantagruel, bunaoara, al lui Derain, confruntarea cu modelul actioneaza, in aceste planse, mai degraba in sensul unui semnal de fertila depeizare. Fara de referinte explicite, departe deasemeni de intalnirile ce l-au atins altadata, de la Klee si Kokoschka la Saul Steinberg, inspiratia rabelaisiana a lui Benedict Ganescu pare a-l impinge catre un exotism deloc preconceput, unde incap, cuprinzator, fast ornamental si bonomie, truculenta si ritualuri de Irozi. Ca la un joc de carti, ale carui astutii se regleaza totusi dupa un soi de esentiala rigoare, Gargantua si Pantagruel, uriasii cei buni, au castigat, cum se cuvine, batalia: serviti, in imaginile lui B. Ganescu, de tot ceea ce nastrusnice surprize adaugau unor asemenea inuzuale intreceri. Si vrajmasul, capacaun somptuos, saturat de culori grave, impleticit in foioase, dense suprapuneri, devansa, acum vreo trei decenii, asiatismul care avea sa marcheze optiuni regizorale pregnante, de felul acelora unde va straluci Ariane Mnouchkine.
Succesul nu l-a ocolit nici pe el, salutand prin cateva Premii notorii - al Academiei Romane, al Uniunii Artistilor - reusitele lui Benedict Ganescu in editie si teatru; deopotriva cu inteligenta pe care o desfasura, acuta, originala si eficace, spre a sustine, prin comentariile desenului, numeroase texte din Secolul 20 ori cutare Antologie lirica, aparuta la Seghers. Marturie pentru pariurile intelectuale insotindu-i demersul, la Muzeul Literaturii el avu initiativa unei expozitii pe care i-o sugera opera unui poet ermetic de anvergura lui Ion Barbu. Sa fie asta o contradictie, in raport cu ceea ce ii descoperim, sub semnatura, intr-un interviu? "In ce ma priveste - admitea el - imi spovedesc o vanitate; imi plac aplauzele". Cu un franc dispret fata de stratagemele pe care le intretine o anumita pruderie, in confesiunea lui Benedict Ganescu detectezi umana ambitie proprie oricarui creator.
Atare ambitie avea totusi, la el, colturi de umbra, framantand o indaratnicie discreta. Dincolo de circumstantialul pe care trebuia sa-l includa activitatea lui de desenator, la antipodul oricarei lenese complezente, absolutul, cu emerenie visat si niciodata atins, avea pentru el un nume, era pictura. Obiect al unei cautari severe, de ideal si de limbaj, ii dadea inconjur cu scrupule infinite, umile pe cat de mortificatoare. Fundatia Anastasia ne-a ingaduit sa intrevedem o parte a acestui tandru secret, intr-un gest de recunoastere postuma si reparatie morala, netemandu-se a-l pune sub un vocabul elocvent, Mari artisti ai Bucurestiului.
Intr-un veac nu odata zapacit, avem aprig nevoie de asemenea opriri comprehensive, in marginea unor creatii care au stiut sa se impotriveasca zgomotului histrionic si rasfatului facil, de tipul m''as-tu vu. A nu se lasa gadilat de atare joase tentatii, fu o conduita fireasca pentru Benedict Ganescu. Dupa un cod sui generis, figurile unui desen pe care mi-a placut sa-l alatur urarilor noastre de viitor, se aliniaza pentru a forma o succesiune catenara, - in barca, la plecare, apoi ratasandu-se una la cealalta, egale: defilare nazdravana, intre feroviar si trotineta, unde toti, in plus, se tin solemni si aferati. Convoiul se lungeste imperturbabil, fiecare homuncul cocotat pe mica lui roata, locomotiva, in schimb, isi tarsaie parca picioarele, se aplica sa pipaie solul. Pe acesta haraba cu palarie e placat un planturos ceas-desteptator, care nici el n-are aerul sa se grabeasca. Unealta mecanica pare ca savureaza dreptul la lentoare. Vitalitate a paradoxului - Festina lente, pe care se cade a nu-l nesocoti vreodata; mai cu seama la o incrucisare de epoci, cand, rotindu-se din tatani, poarta unui nou Mileniu trebuie neaparat sa nu se caste nauc, iresponsabil, inspre prapastii de Apocalipsa. Artistii veghiaza la aceasta, de totdeauna, ei care au vadit, prin oricat de crunte furtuni, curajul sa arunce o parama salvatoare, intre furia progresului si intelepciune.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
