Ziarul de Duminică

Radical din 7/ de Stelian Ţurlea

Galerie foto

Galerie foto

Autor: Stelian Turlea

20.02.2015, 00:02 143

Editura Herg Benet are de multă vreme câteva colecţii ale căror nume mă intrigă – Radical din 4, Radical din 5, Radical din 7, Radical din 9. N-am găsit nicăieri vreo explicaţie a editurii sau vreun interviu al autorilor publicaţi în care să se spună de ce aceste nume ale colecţiilor – fireşte, nu înseamnă că nu există, pur şi simplu eu n-am reuşit să dau de ele şi să aflu – şi, mai ales, care sunt diferenţele dintre colecţii. De pildă, în toate apar romane ale unor tineri autori, foarte asemănătoare ca teme si scriere, dar de ce apar într-o colecţie şi nu în alta e greu de înţeles. În ultimele luni mi-au căzut în mână mai multe volume apărute în „Radical din ...” pe care le-am citit cu atenţie (pe unele anevoios, recunosc, dar probabil e mai degrabă vina mea), ca să constat că, cele mai multe, ar putea fi analizate ca aparţinând unui fenomen. Sunt cărţi pe care revistele de specialitate, nu numai pe hârtie, ci şi online, le cam ignoră şi despre care nu scriu; dar volumele sunt larg prezentate pe bloguri, aproape toţi autorii tipăriţi de editură având bloguri pe care şi le promovează deşănţat. Se citesc între ei, dar reuşesc şi să se promoveze, în acest fel. Organizează numeroase lansări în fel şi fel de oraşe, în care se adună să se susţină reciproc; nu există să-şi lanseze unul o carte undeva şi să nu apară cel puţin trei, patru dintre ceilalţi autori ai editurii. Din punct de vedere al PR-ului şi marketingului pare să fie o treabă excelentă, în felul acesta cărţile se vând şi se fac cunoscute. Dar mai sunt elemente care îi apropie, între care mi se par cele mai importante subiectele minimaliste şi, îndeosebi, limbajul, autorii fiind total dezinhibaţi. Majoritatea textelor sunt pline de înjurături, când e şi când nu e nevoie, prin urmare nu e neapărat o chestiune de stil, de subliniere, de caracterizare a vreunei situaţii sau a vreunui personaj, trimiterile la origini sunt numeroase, organele genitale înfloresc pe pagină. Nu cred că literatura ca atare câştigă ceva, o spun lăsând de o parte pudicitatea. Dar, pe de altă parte, nu pot ignora prezenţa acestui gen de literatură în cetate.

Voi insista asupra a trei titluri apărute în „Radical din 7”.

 

Mihail Gălaţanu Lustruirea armelor

Un roman – aşa îl prezintă editura – care ne vorbeşte pe un ton direct, şi totuşi rafinat, despre maturizare, iubire, femei, pierdere, timp şi în final moarte:

„Şi, totuşi, vânam ceva? Vânam femei.

Bărbatul e un vânător, nu? Născut vânător.

Lustruiţi armele. Bine, bine, le lustruim, dar pentru ce?

Aşa, pur şi simplu. Trebuie să lustruieşti ceva.

Să lustruim. Sau poate vânam înseşi razele soarelui.

Vânam însăşi lumina, devreme ce lustruiam cu atâta osârdie, punînd suflet din sufletul nostru veşnic, nemuritor.” Prea puţin.

Eroul e un adolescent ajuns într-un liceu militar care îşi povesteşte isprăvile. „Era un bărbat fericit că se născuse bărbat. În fiecare seară – sau aproape în fiecare seară, dacă nu dimineaţă, se ducea la baie şi unul dintre primele lucruri pe care le făcea era să-şi spele îndelung organele genitale. El numea asta lustruirea armelor.” Urmează un fel de roman cazon, plin de întâmplări anoste, chiar fără haz, fireşte cele mai multe erotice, petrecute vreme de câţiva ani, până eroul împlineşte şaptesprezece ani, când, brusc, „armele sale” nu-i mai stârnesc interes, nu şi le mai contemplă, nu le mai urmăreşte pe ale colegilor, a devenit bărbat şi aproape simultan liceul militar i se părea „din ce în ce mai searbăd”. O nouă etapă a vieţii în care şi stilul se schimbă. Pentru mine cel puţin, Mihail Gălăţanu pe care-l ştiam îl regăsesc abia în acest final de carte. Nu înseamnă însă că nu poate avea admiratori şi pentru restul.

 

Cristina Nemerovschi  Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes

Gigi Anghelescu are 39 de ani, patru luni, o săptămână, trei zile, şase ore, patru minute, câteva secunde şi într-o dimineaţă ia hotărârea cea mare: să devină scriitor de succes. Pentru a porni în urmărirea visului său, îşi dă demisia de la banca unde lucrează. Vegheat şi consiliat şi în cele mai mici detalii de către cei doi prieteni apropiaţi, Georgescu şi Mateescu, deja scriitori, Anghelescu face primii paşi pe aventurosul drum al cuceririi lumii literare, despre care la început nu ştie nimic. Urmărit de amintirea nefericitei iubiri din adolescenţă, pentru preafrumoasa Adina, dar şi chinuit de dorinţa de a salva literatura de „impostori” – dintre care se distinge pregnant figura lui Cernătescu –, Anghelescu întâlneşte personaje şocante şi la final află că impostorul Cernătescu e propriul său fiu. Personajul, fireşte nu scrie nimic, pentru că e incapabil de scris. Dar la fel sunt şi cele mai multe dintre personajele „scriitori”, adevăraţi agramaţi. Satiră? Umor? Cinism? Greu de spus. Mai degrabă pare o carte cu cheie, în spatele aproape fiecărui personaj părând să se ascundă unul real din lumea literară, sub numele caraghioase sau descrierile străvezii ar trebui să percepem personaje cunoscute, caz în care romanul devine o răzbunare stupidă pe o lume în care autoarea n-a pătruns. Aşa să fie? O impresie greu de înlăturat. Cu toate acestea, cartea s-a bucurat de luări de poziţii favorabile, nu numai din partea grupului care scrie aidoma autoarei. „Nu cred să mai fi existat în literatura noastră până la acest Anghelescu un roman care să facă atât de nemilos băşcălie de tot ce este putred în lumea literară românească” comenta Alexandru Petria. Iar Felix Nicolau scria nici mai mult, nici mai puţin: „Cristina Nemerovschi este un Caragiale al zilelor noastre.” Cam prea mult. O părere.

 

Corina Ozon – Zilele amanţilor

O impresie diferită face acest roman despre amantlâcurile de fiecare zi, întâlnite la tot pasul. Autoarea, aflată la prima ei carte, vine dinspre jurnalism, cunoaşte puterea cuvintelor, are un stil clar, cunoaşte bine lumea. Dar şi la ea excesul de cuvinte triviale dăunează, cred, ansamblului, pare un limbaj căutat, provocator şi nu neapărat literar, ca şi cum acest exces ar adauga şi calitate, ca şi cum autoarea ar crede că romanul său va convinge prin asemenea excese. Probabil cel mai bine primit dintre toate titlurile de care ne ocupăm în această rubrică. „Când am primit invitaţia de a citi manuscrisul cărţii Corinei, am acceptat temător. Sunt la o vârstă când îţi spui arogant că ai citit cam tot şi te întrebi seniorial ce ar putea să te mai surprindă. Ei bine, cartea Corinei te surprinde în primul rând pentru faptul că refuză fără efort scriitura feminină, melancolică şi vag lamentabilă. Frazele sunt scurte şi nu intră bătând la uşă, ci trântind-o de perete. Apoi, te surprinde tema predilectă a cărţii: amantlâcurile, iubirile frugale, relaţiile interzise, tot tacâmul. Practic, Corina omoară în poveştile ei orice ipocrizie feministă (chestie care mie mi-a mers la suflet), o îngroapă adânc şi îi pune capac. N-o să omit sub nicio formă limbajul, care surprinde de asemenea. Corina foloseşte limba română fără să se ferească de extremele ei.” (Ştefan Caraman)

„Corina Ozon scrie captivant, fără floricele stilistice şi volute descriptive în plus, care ar creşte statistic durata de somn a populaţiei. Zilele amanţilor e o carte pentru dezinhibaţi. N-o recomand proştilor si bigoţilor.” (Alexandru Petria)

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO