Conu Iancu Caragiale si, pastrand proportiile, Musatescu, Mazilu, Baiesu si inca vreo doi - trei au cules cu folos, din limbajul unor contemporani, "perle" cu care si-au ornat comediile. Am incercat si eu acest exercitiu. June medic, am asistat prin anii '50 la o sedinta academica la care C.I. Parhon, al carui creier, odinioara stralucit, incepuse sa fie ros de moliile unei degenerari senile, s-a trezit (la propriu) sa spuna: "...colegii nostri sovietici au adoptat un nou limbaj. Au renuntat la termenii cosmopoliti de otita, laringo-faringita, gastrita etc., inlocuindu-i cu minunatele cuvinte populare de tip urechita, gatita, stomacita. Propun sa facem si noi o comisie academica care sa urmeze exemplul savantilor sovietici". La care inframicrobiologul Stefan S. Nicolau, abandonand morga ce-l caracteriza, a strigat: "De acord! Dar cum vom zice la vaginita?".
Era in vara lui 1951 cand, concurand la niste premii nationale initiate de Editura Tineretului, am "agatat" (desi complet necunoscut), un premiu III pentru un basm. Distinctiile s-au acordat intr-un cadru solemn, diploma de scriitor pentru copii si uriasa suma pe atunci de 5.000 lei (cam 6 salarii de licentiat) fiindu-mi inmanate de Mihail Sadoveanu, caruia i-am strans emotionat mana grasulie si care m-a sfatuit sa ma dedic literaturii pentru educarea bambinilor patriei in spiritul socialismului biruitor.
Am remarcat cu mirare ca Titus era in sala. Nu-l invitasem. "Am citit in Scanteia Tineretului, mi-a spus. Iata-te scriitor consacrat, a continuat, in timp ce eu nu sunt decat un nenorocit de ratat" (abia implinise 20 de ani). L-am invitat la "Pescarus", unde impreuna cu alti cativa prieteni am sarbatorit efemera mea consacrare literara. Cu aceasta ocazie mi-a declarat (prea patetic ca sa-l cred) ca din cauza persecutiilor si a mizeriei se gandise de mai multe ori la sinucidere, dar... Exista si un "dar", i-a erupt in minte si o solutie salvatoare, evident, pentru moment. El sa scrie niste nuvele cu tarani si cu colectivizare, iar eu sa le semnez, urmand sa impartim banii (astfel de scrieri erau excelent remunerate, data fiind aderenta inca slaba a scriitorilor consacrati la stupiditatile dogmatice ale realismului socialist. "Titus, eu nu pot sa fac asa ceva, regret. Nu pot sa ma cocot printre scriitorii de valoare, cu talentul altuia."
Refuzul meu nu l-a "demobilizat". Curand a gasit un amator de urcus literar rapid in persoana unui alt coleg al nostru, Silviu Pod. Acesta manifestase oarecari prehensiuni literare, era student la filologie, asa ca a parut verosimil ca bruscamente sa devina "un prozator de mare viitor", evident dat de criticii literari, care i-au citit fragmentele de roman aparute in Viata romaneasca - revista oficiala a Uniunii Scriitorilor. Din pacate, simbioza a fost demascata de unul dintre inamicii lui Titus (cine o fi fost?), astfel ca in urma scandalului iscat victima a fost Silviu P. si nu Titus, care a iesit repede la mal, scuturandu-si blana, ca un catel aruncat in apa. Bietul Silviu, criticat aspru de partid, n-a mai indraznit sa comita literatura. A devenit totusi ziarist (avea origine sanatoasa si era un membru de partid de nadejde), astfel ca a fost numit corespondent al Scanteii la Moscova. A ramas acolo, printre minunatii oameni sovietici, mai bine de 20 de ani.
De-acu incolo o sa-ti zac maestre
Titus si Francisc au iesit totusi din umilitorul statut de "proscrisi fara semnatura" impus de razbunatorul Eduard Mezincescu, printr-o stratagema geniala. Au pus sa fie traduse in ruseste doua dintre povestirile ingropate odata cu interzicerea volumului Mecanicul si ai lui si le-au expediat la Liternaturnaia Gazeta. Odata aparute in revista centrala a Uniunii Scriitorilor sovietici, cei doi amici ai mei l-au facut KO pe Mezincescu "si ai lui". Am sarbatorit victoria, eu cu un degetar de whiski, Titus si Francisc cu doze marinaresti, urmate de recitaluri ragusite din cantonete napolitane si tropaituri de cazacioc care i-au speriat pe vecini. Dupa cate stiu, pana la oportunista compozitie dramatica Puterea si adevarul, Titus nu s-a mai apropiat de scrisul dramatic.
Eu, in schimb, am mai facut unele incercari, nu tocmai reusite, nici ca maiestrie, nici ca bafta sa fiu luat in consideratie de vreun teatru profesionist. Imi aduceam aminte cu nostalgie ca, elev fiind la Oradea, primisem comanda sa dramatizez un fragment mai substantial din romanul Povestea unui om adevarat al lui Boris Polevoi. O facusem, actorii Teatrului de Vest interpretasera textul meu, iar marele artist Ion Ciubotarasu imi stransese mana si-mi spusese: "Brie manzule! De-acu incolo o sa-ti zic maestre". "Pai maestre i se zicea si magarului lui Arghezi" i-am replicat, nerecunoscator, dar fericit.
Perspectiva de a deveni dramaturg (terminasem in 1949, in mansarda lui Titus, o piesa comico-fantastica Escapada in 2008, pe care amicul meu a apreciat-o indulgent ca fiind "excelenta") m-a propulsat in 1950 ca elev al Scolii de literatura "M. Eminescu" de pe soseaua Kiseleff. Partidul adunase acolo vreo 35-40 de "sperante literare" din toate colturile tarii, care ziua invatau cum sa devina "ingineri ai sufletului omenesc" (expresia apartinea lui I.V. Stalin), iar noaptea, provincialii isi intindeau oasele pe niste saltele asezate pe jos. Foiau pe acolo poetii N. Labis, Stefan Iures, D. Tomozei, Al. Andritoiu, prozatorii Paul Anghel, Corneliu Leu, frumoasa Geta Horodinca s.a.
N-am facut purici multi pe acolo, deoarece ma calcau pe nervi interminabilele prelegeri ale inginerului sovietic Mihail Novicov, metamorfozat monstruos in critic literar roman (directorul scolii) si care, cat era ziulica de lunga, urla osanale maretei literaturi din patria socialismului triumfator. Ce sa invat de la alt specimen grotesc care era analfabetul Nikalai Moraru (agatat de spatele lui Aurel Baranga in piesa de tot rasul Pentru fericirea poporului)? Acest N. Moraru, care probabil nu poseda nici macar diploma de bacalaureat, a fost promovat de PMR profesor universitar de "estetica marxista" la facultatea de teatru, ocazie cu care rostea sententios ca "schite si nuvele au fost scrise in literatura romana de trei tovarasi: Sahia, Caragiale si Titus Popovici". Cum se observa, catre 1956 Titus isi recastigase pe deplin statutul de mare scriitor contemporan.
In ce ma priveste, in rastimpul '55-'70 scrisul meu dramatic a fost ZERO. Ma ocupam de virusologie si fiindca mi-era greata sa comit o literatura de lingusire partinica (n-am avut onoarea sa posed un carnet rosu), m-am refugiat intr-un domeniu curat. Am publicat vreo 8 carti de popularizare a stiintei si vreo 4 carti dedicate vietii unor savanti romani si straini. Unele dintre aceste carti mi-au fost traduse in limbi straine. Ratacirile in zone departate de teatru mi-au adus mari satisfactii. In 1991, la Paris, in plenul Adunarii Generale a UNESCO, Federico Mayor, presedintele acestei faimoase organizatii internationale, imi inmana una dintre marile distinctii pentru cartile ce circulasera dincolo de hotarele tarii: Premiul Kalinga. Deveneam astfel primul est-european (exceptand URSS) care primea o asemenea distinctie, socotita a fi mai tare decat Herder-ul unor confrati, deoarece asa cum ne informeaza "prietenul Internet", aproape un sfert dintre laureatii premiului ce mi se acordase luasera si "neinsemnatul" Nobel. Din pacate, prezent ca "medical researcher" la Universitatea din San Diego, California, alaturi de G. Em. Palade, nu am gasit ragazul de a beneficia de prodigiosul cadou al premiului: o calatorie de 30 de zile in India milenara, integral platita de UNESCO. Voi regreta acest rateu tot restul vietii.
Intre 1970 si 1985 am cochetat totusi cu filmul. Ceea ce s-a numit la TVR O viata pentru o idee (vreo 25 de filme de 30 de minute dedicate unor mari oameni de stiinta) au fost scrise dramaturgic si regizate de mine. Dorind sa curm aceste laude penibile (ah, indemnul lui St. S. Nicolau: "impauneaza-te si da din coate, altfel nimeni nu te baga in seama"), voi incheia acest episod cu o poveste adevarata. Ma aflam in 1984 la Cluj, cu o echipa a televiziunii. Proiectasem sa fac un film despre Raluca Ripan, chimista de valoare, membra a Academiei Romane. Vizitandu-i casa, descoperisem o camera plina cu papusi. Nu erau din acelea folclorice, ci papusi cu care se joaca fetitele. Profesoara le adusese din mai toate tarile unde tinuse cursuri sau conferinte. Iata un inceput bun pentru un film: obosita, dupa o zi petrecuta in laborator, Raluca Ripan intra in universul copilariei...
Si deodata, telefonul. Sefa redactiei Tineret-Copii. La loc comanda. Sefii mari au decretat: nu se poate face un film despre o alta savanta chimista, chiar daca a murit, deoarece noi, romanii, nu posedam decat o singura si geniala savanta in acest domeniu: TOVARASA. "Dar despre Marie Sklodowska-Curie pot sa fac un film?" am intrebat. "Asteptati sa intreb. Va sun in cateva minute." Intra-devar, in 10 minute a venit raspunsul: "Nici despre aia!".
Draga noastra cenzura
De acord cu Ion Simut (Ziarul de duminica, 21 martie 2008) ca literatura de dupa 1945 a produs si valori incontestabile, ca "nu trebuie sa privim inapoi cu manie, ci cu intelegere". Ne intrebam totusi cate scrieri care meritau sa ajunga la cititori sau la spectatori nu au fost inabusite in fasa de dragii nostri cenzori-cerberi?
"Si ce tragedie mai e si asta?" mi-a replicat un domn inginer intre doua varste cu care calatoream prin 1995 pe ruta Paris-Bucuresti. "A murit cineva, ca dumitale ti s-au taiat cateva pasaje dintr-o piesa de teatru? Puteai s-o scrii si altfel, de la inceput. Ce naiba! O piesa e o piesa, nu o hala industriala unde o greseala de conceptie arhitecturala iti prabuseste acoperisul in cap!".
Era clar ca pentru acest intelectual tehnic teatrul nu depasea statutul de divertisment, iar dramaturgul pe cel de cizmar care executa pantofi la comanda. Omul era prototipul acelor licentiati din toate domeniile ridicati de partid care crescusera fara o biblioteca in casa parinteasca, dar care avusesera privilegiul de a veni in contact pe timpul studiilor universitare cu mari personalitati stiintifice. Multi dintre ei, inzestrati cu inteligenta si receptivitate, devenisera buni profesionisti, esafodajul pe care isi sprijineau conceptiile fiind cladit exclusiv pe caramizi de certitudini. Cartea si teatrul erau astfel privite ca "divertismente de timp liber", preocuparile serioase fiind, desigur, cele profesionale.
Intelectualii de la C.C. (caci au fost si dintr-astia) isi dadeau insa perfect seama de periculozitatea infiltrarii in zidul de certitudini a firisorului de apa, distinctiv, numit dubito. Incepand cu brutala politica a interzicerii fiilor de intelectuali de a patrunde in universitati (anii ?50) si continuand cu severa puricare a textelor literare si istorice, draga noastra politica de clasa si, desigur, cenzura si-au facut pe deplin datoria.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
