- Domnule Radu Jörgensen, de curând v-a apărut la Editura Cartea românească romanul "Se respinge", publicat acum treisprezece ani sub un alt titlu, la altă editură. Înţeleg că este o ediţie adaugită, definitivă. Ce e nou?
Acum, trebuie încă o dată precizat că destinul personajelor rămâne neschimbat. Tot zbuciumul acelor oameni care şi-au părăsit ţara imediat după mineriade şi s-au trezit în postura de azilanţi e... istorie. Ea trebuie păstrată aşa cum e! Nu-mi plac edulcorările şi nu gust ediţiile în care autorii adaptează texte mai vechi ca istoria să le dea dreptate!
O nouă generaţie de cititori are acum şansa să înţeleagă ce s-a întâmplat cu primul val al emigraţiei româneşti de după revoluţie. În scurta mea vizită bucureşteană de dinainte de Târgul Gaudeamus am ţinut să mă întâlnesc cu unii dintre ei, cu elevii şi studenţii, majoritatea născuţi înainte de sau în preajma lui 1990. Cred că aceşti oameni merită să li se spună adevărul. Nu de alta, dar mai nou am observat o tendinţă în presa românească de a face tiraje vânzând legende ceauşesciene. Ceea ce e şi fals şi nociv. După înjosiri de douăzeci, treizeci de ani, un val de tineri a suferit în primăvara '90 încă una (sau mai multe) înjosiri: alegeri trucate, atacuri banditeşti ale minerilor încurajate de liderii politici ai momentului, vinovaţii pentru abuzurile dictaturii făcuţi scăpaţi şi aşa mai departe. Or personajele lui SE RESPINGE, romanul meu, aleg calea exilului. O decizie grea şi o cale foarte dură. Aceste lucruri trebuie să fie cunoscute. Cu tot exotismul lor şi aventura din ele, sigur, dar şi cu mutaţiile... psihologice produse.
Faţă de prima ediţie, am schimbat şi titlul. SE RESPINGE e, de fapt, titlul manuscrisului original. Cred că e mult mai potrivit. Spune mult mai mult. Ca şi coperta, de care sunt foarte mulţumit. Eu zic că SE RESPINGE e un roman pe viaţă şi pe moarte, fără nicio exagerare, un roman al libertăţii furate, deci simbolurile grafice trebuie să fie de aceeaşi natură. Echipa de la Cartea Românească/Polirom... e o plăcere să lucrezi cu ei. Colaborează, răspund ideilor tale, confirmă, infirmă, sugerează. Cred că această nouă ediţie e tot ce mi-aş fi putut dori. Şi nu intenţionez să mai umblu la text la viitoarele tiraje sau reeditări. Bine, mai putem schimba fotografia autorului din când în când. Anii trec.
- "Se respinge" e un roman al exilului. Ce a însemnat exilul pentru dumneavoastră? Aţi aparţinut, din câte ştiu, primului val de emigranţi de după decembrie 1989. Ne puteţi vorbi despre experienţa proprie?
- Da, ca şi eroii mei, eu am plecat din ţară în 1990, după ce lucrasem în mai multe redacţii foarte solide, la 22, la Expres, la Phoenix. Era o vreme când (lucru neimaginabil astăzi!) noi vindeam săptămânal tiraje de o jumătate de milion de exemplare fără compromisuri, fără să mondenizăm conţinutul, făcând în schimb mult jurnalism de investigaţie. O specie pe cale de dispariţie în ziua de azi! Şi lumea citea masiv. Încercam pe atunci, din mers, să facem lumină acolo unde cei nou instalaţi la putere se munceau să facă întuneric. Or asta, trebuie să vă spun că impunea anumite riscuri. Miliţia şi Securitatea şi Procuratura erau, se înţelege, aceleaşi instituţii care susţinuseră dictatura lui Ceauşescu timp de 25 de ani, nu? Cu alte nume şi alte uniforme...
Bun, nu lungesc povestea, deşi trebuie să recunosc că aştept şi eu, ca cititor de data asta, câteva romane puternice depre revoluţie. Ele întârzie să apară! Despre decembrie 1989 dar şi despre vacarmul lui 1990-92, să zicem. Care e atât de ofertant pentru un prozator.
Aşa, bun, după ce am ajuns în Suedia, am avut şansa (şi neşansa) să stau în mai multe campusuri de imigranţi. Cu oameni veniţi acolo nu numai din România sau, mai larg, din Europa de Est, dar cu iranieni, irakieni, croaţi, bosniaci, kurzi, şi aşa mai departe. A fost ceva unic. Ceva care te marchează pe viaţă. În acelaşi timp, lucru descris în SE RESPINGE, bucuria libertăţii totale şi a liniştii de la început, la Stockholm şi în Uppland, a fost imensă. Aveam o doză de inconştienţă şi asta m-a apărat, mulţi au clacat serios în anii de aşteptare prin campusuri; dar în acelaşi timp înregistram, mintea mea era ca un burete, strângeam detaliile lumii în care mă învârteam. Noile ei legi.
Eh, şi lumea asta pe care, ştiu şi eu, nişte statistici oficiale ar putea-o strânge pe zece rânduri: număr de azilanţi, număr de campusuri, naţionalităţi, avocaţi, primiţi, respinşi şi aşa mai departe, lumea asta a devenit pentru mine din ce în ce mai spectaculoasă. Primeam lovituri de tot felul, trăiam umiliri, dar simţeam că sunt martorul unui proces unic, de proporţii epice. Destinul unui om se poate schimba serios în doi ani de aşteptare. Aici ar fi cazul de majuscule: AŞTEPTARE. Plus că el trăieşte cu un picior în posibila ţară de adopţie şi cu altul în cea din care a plecat.
Am avut ocazia să cunosc în anii de început în Suedia ziarişti, avocaţi, translatori, membrii de riksdag. Suedia fusese luată clar pe nepregătite. Ultimul val de imigraţie îl avuseseră în anii '50 şi puţin după aceea. Apoi trei decenii de linişte totală. Şi dintr-odată... zeci de mii de oameni în campusurile de imigranţi. Să vă dau un exemplu. Depăşiţi complet de situaţie, suedezii au cumpărat de la o linie maritimă norvegiană un vas, l-au ancorat pe unul din canalele stockholmeze şi în câteva luni l-au transformat în flykting föläggning, adică campus de azilanţi. Eu am stat pe vasul acela.
- Prin ce se deosebeşte experienţa dvs de a altora, mai ales de a acelora care au descris şi ei în detaliu experienţa exilului?
- Nu cred că există multe puncte comune între cei care sporadic, foarte rar au plecat din România în vremea comunistă şi valul lui '90. Vedeţi, când cineva evada cumva din lagărul comunist, înainte, el era receptat în Occident ca o ciudăţenie, ca un supravieţuitor, ca o posibilă sursă de informaţii despre ceea ce se petrecea dincolo de cortina de fier. Mulţi dintre intelectualii români sau est-europeni care au plecat înainte şi-au făcut chiar un rost tocmai din a fi, pentru multă vreme, tălmăcitori ai unei lumi total necunoscute celor de acolo. Occidentul era avid de informaţii şi se simţea vinovat. Şi avea şi motive, a se vedea Yalta şi tot ce a urmat în patru decenii şi mai bine de Europă scindată. Iar în cazul Suediei, complexul vinovăţiei dat de colaborarea cu Germania lui Hitler, trenurile naziste tranzitând o Suedie cică neutră, totul apare în carte.
În SE RESPINGE eu chiar am la un moment dat nişte capitole în care, la modul simbolic, imaginez "ştampila-de-ştampilat-Estul" pe care Occidentul o folosea şi pe care scria (în caz de cerere de azil sau stabilire) SE APROBǍ, ceva de genul ăsta. Eh, ştampila asta a fost repede schimbată, odată cu căderea zidului Berlinului, în SE RESPINGE. (A nu se înţelege de aici că asta e singura conotaţie a titlului romanului meu.) Generozitatea acestui Occident fusese fără limită când, cum am spus, nu prea aveau de ce să fie generoşi, cazuri rare, clare, nimic de analizat, ceva compasiune, câteva oftaturi, vai cât aţi suferit voi acolo, mă înţelegeţi. Or, dintr-odată acum, fenomene xenofobe îşi făceau în anii '90 serios cunoscută existenţa.
Vedeţi, cineva poate să citească romanele lui Stieg Larsson, violente şi pe alocuri penibile, ăsta-i adevărul, dar cred că despre neo-nazismul suedez azilanţii din anii '90 chiar au ceva de spus. Eu şi alţii ca mine, am fost martorii multor demonstratii xenofobe si naziste în Suedia. Şi contra-demonstraţii; unele apar în roman. Spre exemplu, în fiecare an la sfârşitul lui noiembrie, cred că pe 30 noiembrie, comemorarea morţii lui Karl XII se face prin demonstraţii neo-naziste serioase în Suedia. Cumva aceşti incoştienţi purtători de zvastică, şi-au luat drept idol un rege suedez care la începutul secolului al XVIII-lea visa la o Suedie puternică, imperială. Bun, fapt e că autorităţile protejează aceste manifestaţii foarte serios, creând impresia că le susţin. Ceea ce nu e neapărat cazul. Nu insist.
Oricum, surprizele avute de cei care au părăsit definitiv România înainte de 1990 au fost mai ales... înainte de a ajunge la destinaţie (unii au traversat Dunărea înot!), a celor de după 1990, mai ales după. Altminteri, a trăi departe de limba ta şi de mulţi dintre ai tăi e sursa multor vise tulburi pentru orice emigrant, indiferent de locul de unde a plecat şi cel unde a ajuns, de la Ovidiu încoace. Pur şi simplu. Anii trec, trauma se ascunde mai adânc în subconştientul tău, dar e acolo. Trăieşti cu ea. Asta e.
- Cum vedeţi literatura românească de la depărtare? Are ea şanse să fie cunoscută?
- Datoria mea de cititor e triplă. Am o listă de titluri româneşti sau în româneşte, una suedeză şi, în mod logic una americană, din 2003 trăiesc în Statele Unite. Am citit o parte dintre cărţile de proză românească apărute în ultimii 15-20 ani, dar mai puţin decât mi-aş fi dorit. Unele dintre titlurile care m-au prins pe mine şi-au făcut deja loc în librăriile străine, "Venea din timpul diez", spre exemplu, de Bogdan Suceavă. Altele, multe, încă nu, ceea ce spune mult despre puterea limitată de PR a scriitorului şi editorului român în afară. Aldulescu e un nume care ar trebui sa fie mereu aruncat în faţă când e vorba de proză solidă cu bătaie lungă. E reprezentativ, merită tradus. Şi n-a prea fost. Cezar Paul Bădescu are în "Luminiţa mon amour" două personaje epocale. Experienţa lor depăşeşte ca interes graniţele, romanul poate fi perceput în afară. Semne bune am descoperit la Barnes & Noble pe raftul dur, serios, chiar acum zece zile, înainte să plec spre Bucureşti: "Zilele regelui" de Filip Florian. Faptul că avem acum, în Alistair Ian Blyth, un traducător care are engleza ca prima lui limbă, limba maternă, e foarte important! Eu am tradus din suedeză în anii '90, am tradus Bergman şi Werup, şi sunt foarte mulţumit de rezultat, dar nu m-aş încumeta să traduc spre suedeză. Nu proză, nu roman. Deşi scriu articol de presă în suedeză, am publicat pe pagini de cultură, dar e altceva. Ne-ar trebui mai mulţi ca Alistair Ian Blyth.
Aşa, încă ceva, din păcate uneori se face cam mult tamtam imediat ce un volumaş se traduce cu multe eforturi şi se publică "pe ascuns" în afară. Lucrurile stau cam aşa: vrem să rupem, să spargem barierele şi să fim admiraţi ca... ştiu şi eu, Orhan Pamuk, sau ne păcălim folosind modelul Zaharia Stancu? Asta e una dintre întrebări.
Altminteri, Institutul Cultural face acum mult mai mult decât făcea Fundaţia în urmă cu zece ani, asta e clar. Nu sunt foarte convins de reprezentanţele lui prin lume, acolo e încă destulă inerţie. Ar trebuie să caute şi să provoace artiştii, intelectualii la întâlniri cu publicul. N-o fac. Aşteaptă să li se sugereze, să primească garanţii şi confirmări. Cât despre ambasadele şi consulatele României... din punct de vedere cultural sunt aproape inoperante. Publicam în presa suedeză de ani de zile, eram cetăţean român, romanul meu se găsea la bibliotecile din Lund, Malmö, Stockholm şi Göteborg, în secţiile româneşti ale bibliotecilor suedeze, dar niciodată n-am fost invitat la vreo întâlnire cu publicul, la vreun eveniment, de către ambasadă. Fie şi ca simplu membru al audienţei. Asta e.
- S-a vorbit mult în ultimele decenii despre diaspora românească. Cum arată ea astăzi, cum aţi putea-o caracteriza?
- Tocmai. Diaspora românească nu e prea unită. Iar cei care ar trebui să încerce s-o unească ar fi, printre alţii, reprezentanţii din exterior ai guvernului de la Bucureşti. Lucrurile merg mai bine în ceea ce priveşte parohiile, bisericile româneşti. La Göteborg exista o biserică românească. Când şi când se organizau şi activităţi culturale acolo sau în localuri închiriate de ei. Eu mi-am făcut prieteni în Suedia găsindu-ne unii pe alţii în sală la un concert sau la o aniversare Eminescu. E plăcut să poţi când şi când schimba idei în limba română la Göteborg, Birmingham, Washington sau Annapolis, cu accentul însă pe "idei" şi nu neapărat pe românesc-româneşte-românism. Asta vine ca un bonus, ca o alinare, dar dacă ideile lipsesc, ce contează dacă criza de comunicare e găzduită în limba română sau în alta?
Altminteri, nu cred foarte tare în acei membri ai diasporei care vor să rezolve problemele României de la distanţă. Pe cei care dau prea multe sfaturi, pe cei care stau la cinci mii de kilometri şi analizează ei la rece problemele României fierbinţi, nu-i prea cred. Îi înţeleg sau încerc să-i înţeleg fiindcă îmi place Freud, dar... să stai tu dincolo de Atlantic, spre exemplu, şi să te ceri membru în consiliile consultative a şapte publicaţii din România denotă nu numai o oarecare lipsă de modestie, dar şi un orgoliu la limita maladivului.
Revenind: cred că cel mai bine ar răspunde la întrebarea asta despre diaspora nişte fragmente din romanul meu SE RESPINGE. Există în el o paletă uriaşă de portrete de viitori membri ai diasporei. Am acolo ziarişti, asistente medicale, studenţi, ingineri, şoferi, savanţi, hoţi... Diaspora e, în fond, suma acestor entităţi atât de diferite. Am tot acolo români stabiliţi în Suedia cu zece ani înainte sau mai mult, români a căror reacţie la sositrea noului val e uneori şocantă. Unele scene sunt, zic eu, de un comic savuros. Sunt tăioase.
Cât despre America, am avut, spre exemplu, o experienţă foarte plăcută la un Revelion, de curând. Deşi nu aveam prieteni români în zona Washingtonului, mi-am luat inima în dinţi şi împreună cu soţia mea am ales să mergem la un revelion românesc. Organizat de o biserică, mă rog parohie românească din Alexandria, Virginia. O organizare excepţională! Candelabre, feţe de masă albe cu şervete roşii, o abundenţă culinară cu multe produse româneşti, muzică pentru toate gusturile. Elegant, foarte elegant! Deci, se poate!
Încă un lucru, diaspora românească din Statele Unite, cea aşezată în ultimii douăzeci-treizeci de ani, e în majoritate formată din absolvenţi de studii superioare, masteranzi, doctoranzi şi rudele lor. Ea se deosebeşte mult de diaspora românească din orice ţară europeană. Cu bune şi rele, dar mult deosebită.
- Aţi avut multă vreme în presa românească o rubrică intitulată "America fără prejudecăţi". Credeţi că ar fi posibil să vedeţi şi "România fără prejudecăţi"? Cât de mult sunteţi în temă cu realităţile româneşti de tot felul?
- Astăzi e mult mai uşor să "ţii legătura". În cei treisprezece ani ai mei suedezi era mult mai dificil, internetul devenind operant abia la sfârşitul perioadei. Mergeam la Göteborg, îmi aduc aminte, la trei dimineaţa şi îmi luam de la autocarul care venea din România, pachete cu presă proaspătă, trimise de ai mei. Şi casete cu emisiuni TV înregistrate. A doua zi mă duceam la serviciu după doar două ore de somn, fiindcă odată ajuns acasă cu pachetul nu mă răbdase inima să nu citesc ziarele proaspete sau să nu văd nu ştiu ce interviu cu Patapievici pe casete. Aşa era. Acum citesc de câteva ori pe săptămână ziare româneşti, online; "răsfoiesc" paginile de politică dar nu sufăr prea tare, trebuie să recunosc, dacă Geoană e preşedintele Senatului sau simplul autor al caragialianului discurs de la Dăbuleni. Parcă la Dăbuleni era, nu? Un fel de Gettysburg românesc al lui 2011, îşi închipuia el.
În schimb mă ţin la curent cu realităţile socio-culturale. Şi da, când am ocazia, încerc să mai schimb opinia străinilor despre România, opinie formată în anii '90. Fără însă să-i mint. Cred că Bucureştiul are o viaţă culturală colosală, care merită popularizată; de câte ori vin în ţară eu văd foarte mult teatru. Din păcate teatrul e în bună parte o experienţă legată de cuvânt, de limbă, nu numai de montare.
Ah, să nu uit, Dorling Kindersley a scos acum vreo doi ani un ghid de turism ilustrat excepţional în care oamenii propuneau… rute alternative. Cu alte cuvinte, frumuseţi şi atracţii mai puţin cunoscute, şi îmi aduc aminte că am descoperit acolo că Mamaia era trecută ca o alternativă serioasă pentru Ibiza. În alt ghid important ştiu că am văzut cu plăcere menţionate mănăstirile din nordul Moldovei. Eu am fost acolo ca student şi, prin 2001, l-am dus şi pe fiul meu, născut în Suedia, care avea pe atunci nouă ani. Am făcut autostopul şi am dormit prin sat, la pensiuni rustice în apropierea mănăstirilor. Fără prejudecăţi, cum spuneţi.
- Sunteţi conferenţiar în domeniul matematicii la un colegiu din Maryland. Cum se împacă matematica cu literatura?
- Matematica, cu care am fost dintotdeauna în excelente relaţii, m-a ajutat mereu să controlez haosul din jurul meu. Mi-a dat o viziune, o rigoare şi mi-a impus o scară a valorilor.
În ceea ce scriu, se simte cred că încerc să găsesc o motivaţie pentru toate întâmplările din jur, indiferent cât de iraţionale ar părea. Când am părăsit România, eram considerat un tip liberal. Acceptam mult mai multe decât cei care fuseseră, mă rog se lăsaseră manipulaţi serios de regimul comunist. Dar, dar... liberalismul ăsta se ţinea totuşi în chingile logicii. La contactul cu o societate care deraia deja din prea mult liberalism, cea suedeză, care virase necontrolat spre arbitrar, eu am rămas pe poziţii. Am şi scris SE RESPINGE din punctul de vedere al unui intelectual care nu vrea să se dezică de valorile simple, clare, precise, pe care le acceptase şi verificase în situaţii anterioare. Vedeţi, în logica matematică o propoziţie nu poate fi în acelaşi timp adevărată şi falsă. Valoarea ei de adevăr e ori zero, ori unu. Nu încap jumătăţi de măsură. Apropo, la doi ani după apariţia primei ediţii a romanului meu a apărut şi mi-a fost adus de cineva în Suedia, "Omul recent". Ei bine, toate raţionamentele mele din roman au fost validate acolo, la modul teoretic.
Altceva, ca o dovadă că logica nu mă lasă să accept jocuri artificiale: când am studiat ziaristica la Göteborg, un program admirabil altminteri, am fost învăţat să "tai de la coadă", dacă era cazul, un articol. Să-l scriu adică cu gândul că, dacă un paginator ar trebui să reducă 200 semne din el la miezul nopţii, fără posibilitatea de a mă contacta, să-i fac munca uşoară. Or asta mi s-a părut de un grotesc fără pereche - să fiu gata să-i sacrific finalul. M-am zbătut în toate seminariile să-i conving că articolul de presă, ca dealtfel şi romanul, nuvela, schiţa, au o logică proprie, ele trebuie să se închidă precum o demonstraţie în geometria plană, unde ipoteza, corect analizată şi prelucrată conduce încet, pas cu pas, la o concluzie. Textul funcţionează ca o evaluare complexă a unei situaţii de viaţă şi el se închide cu o decizie, implicit sau explicit prezentată, dar acolo, o sentinţă. Care e în acelaşi timp un sfârşit, dar şi un început.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
