Scriitorul Radu Paraschivescu a lansat la Târgul de carte Gaudeamus un nou roman - "Astăzi este mâinele de care te-ai temut". Cel care-şi croieşte drum prin lume, străbătând veacuri, vremuri şi continente, este un cântec. El se aude pentru prima dată în timpul foametei din Irlanda secolului al XIX-lea, unde versurile lui exprimă compasiune pentru un deţinut închis pentru furt de porumb. Pe urmă, cuibărit în memoria deţinutului, cântecul ia calea coloniei din Macquarie,Tasmania, unde se transformă în protest faţă de abuzurile din penitenciare. Un jurnal de detenţie ţinut atunci este publicat în zilele noastre de un editor englez şi intră în atenţia unui anticar. În acest fel, cântecul se întoarce în Europa, unde devine, prin strădaniile unui fan, talismanul coral care o însoţeşte pe echipa de fotbal din Liverpool într-o finală de Liga Campionilor. "Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri" este un roman despre suferinţă şi solidaritate, despre spaimă şi vinovăţie, despre succes şi eşec.
Radu Paraschivescu s-a născut în 1960, la Bucureşti, şi a copilărit la Lugoj. A scris "Efemeriada", "Balul fantomelor", "Bazar bizar", "Fanionul roşu", "Ghidul nesimţitului" (Humanitas, 2006), "Fie-ne tranziţia uşoară - perle româneşti" (Humanitas, 2006), "Mi-e rău la cap, mă doare mintea - noi perle de tranziţie" (Humanitas, 2007), "Cu inima smulsă din piept" (Humanitas, 2008), "Dintre sute de clişee" (Humanitas, 2009), "Fluturele negru" (Humanitas, 2010), "Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian" (Humanitas, 2011).
*
* *
- Cum aţi aflat povestea cântecului prezentată în volum?
- De ani de zile am căzut în mintea copiilor electronici şi vânez imnuri, cântece, dar în special imnuri şi cad în reverii din când în când. Mă preocupă şi imnurile sportive, dar şi imnurile naţionale. Povestea unora o ştiu, pe alta o bănuiesc, a altora încă n-am aflat-o. Într-una din hoinărelile astea pe YouTube, mi-a căzut sub simţuri o baladă irlandeză şi mi-a plăcut foarte mult cum sună.Am ascultat-o şi în versiune rock şi în versiune punk şi în versiune baladescă şi în versiune corală - într-o tribună de fotbal - şi am vrut să văd despre ce e vorba. Mă rog, ştiam textul şi am vrut să văd din ce s-au luat. Ei, şi am aflat că nu e vorba de un cântec foarte vechi, e vorba de un cântec din anii '70, dar cu bătaie spre Irlanda foametei din secolul al XIX-lea. Povestea cântecului e povestea unui anume Michael şi atât, care e închis pentru că a încercat să fure porumb - porumbul care era hărăzit olandezilor -, a fost prins, deportat şi şi-a ispăşit pedeapsa într-o colonie penitenciară în Botany Bay, în Australia era în cântec, nu în Tasmania, unde l-am mutat eu. Mi-a plăcut. Am simţit aici un subiect şi m-am gândit "Ce-ar fi să scot cântecul ăsta din armătura lui de timp a anilor '70?". Şi acolo a început povestea din cântec, în Irlanda. Şi am pretins că balada a fost făcută din solidaritate de fratele celui închis, a fost cântată acolo la zidul închisorii, apoi, înmagazinată în memoria personajului, trece cu vaporul, ajunge în Tasmania, unde personajul ispăşeşte şi ţine un jurnal de condamnat, care jurnalul este găsit în secolul nostru de un editor, editorul îl publică, eventual ajunge sub ochii unui fan al Liverpool, anticar de meserie, care aude, cumpără CD-ul şi se hotărăşte să facă din el un al doilea "You Will Never Walk Alone", să fie un fel de imn adjunct al galeriei lui Liverpool. Cât adevăr e aici, e destul de puţin şi anume în ultima parte din cele trei ale romanului, în partea în care Liverpool câştigă Liga Campionilor în 2005. Acesta este un fapt incontestabil istoric. Restul e scorneală.
- Aţi făcut documentare?
- Da, am făcut documentare, am văzut şi Athenry. Am vrut să văd cum arată acum. Am văzut din fotografii cum arăta odinioară. Acum arată absolut obişnuit. Se păstrează ruinele unei abaţii dominicane foarte foarte vechi cu ziduri cenuşii. Însă sunt mici magazine de modă, pub-uri cum sunt în Irlanda, unde toată lumea stă şi cântă. Am fost şi la Dublin. Dublinul nu are nimic de-a face cu cartea asta, dar am vrut foarte mult să îl văd. Este un oraş absolut entuziasmant. Am citit despre foametea din Irlanda. Am citit destul de mult, 7-8-10 cărţi, ca să văd cum se prezenta situaţia, fără să apelez la foarte mari cunoştinţe, fără să vărs în cartea mea ce am învăţat acolo, dar mi s-a părut important pentru un cadru general.
- Cât a durat scrierea cărţii?
- A durat suspect de puţin. Eu scriu foarte bine când sunt cu spatele la zid. Când simt că nu mai am ieşire şi nicio amânare nu mai este posibilă, când deadline-ul se holbează ameninţător la mine, intru într-un fel de criză şi pe mine mă activează. Pe când atunci când ştiu că am un an la dispoziţie, tândălesc, îmi dau răgazuri, spun că şi mâine e o zi, aşa cum spunea şi Scarlet O'Hara. Scrisul, în general, în total, a durat cam o lună şi jumătate. E adevărat că în luna aia şi jumătate nu am făcut nimic altceva, cu mici perioade de panică în care nu ştiam dacă mai ies la liman, adică dacă mai ies la Gaudeamus, cu perioade de elan în care eram convins că o să iasă lucrurile aşa cum mi-am dorit. Dar, până la urmă, asta nu e o premieră pentru mine, pentru că "Fluturele negru" l-am scris tot în vreo 40 de zile. Şi atunci am făcut un test. Am citit primul capitol pe îndelete, care avea tensiunea cea mai mică din toată cartea. Celelalte, care erau scrise într-un ritm mai accelerat, erau mult mai închegate.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
