Ziarul de Duminică

Răspunderea furnizorilor de servicii online pentru conţinutul găzduit. Corelaţia dintre răspunderea furnizorilor de servicii hosting şi interesele titularilor de drepturi de autor/ de Drd. Monica Lupaşcu

Răspunderea furnizorilor de servicii online pentru conţinutul găzduit. Corelaţia dintre răspunderea furnizorilor de servicii hosting şi interesele titularilor de drepturi de autor/ de Drd. Monica Lupaşcu

Autor: Ziarul de Duminica

16.09.2016, 00:06 429

Recent am aflat despre felul greşit în care este interpretată răspunderea hosting a providerilor de înşişi profesioniştii din domeniul juridic. Am găsit un studiu, publicat dintr-o poziţie destul de avansată din păcate, în care, fără a se citi în integralitate textul legii comerţului electronic, adică norma specifică (!) din domeniul răspunderii intermediarilor (a furnizorilor de servicii online), se evidenţia că norma generală ar fi răspunderea acestora pentru content (conţinutul informatic găzduit), cu alte cuvinte că regula generală de aplicabilitate ar indica faptul că orice hosting provider ar putea fi tras la răspundere pentru materialele pe care le găzduieşte chiar dacă nu sunt ale sale, cum se întâmplă de cele mai multe ori, chiar dacă nu încurajează upload-ul acestora, chiar dacă nu intervine şi nici nu monitorizează activităţile fiecărui user al serviciilor sale.

Problematica răspunderii indirecte a hosting providerilor este deosebit de importantă în materia drepturilor de autor, întrucât textul legii comerţului electronic reprezintă norma specifică de aplicabilitate în cazurile care privesc încălcarea dreptului de autor prin upload-urile la nivelul platformelor de tip user generated content. Interesul faţă de aceste dispoziţii este cu atât mai mare cu cât titularii de drepturi se găsesc în postura de a prefera săse îndrepte împotriva entităţii care „controlează” materialele pretins ilegale decât să urmărească fiecare user în parte şi activitatea ilegală a acestuia, scop greu de atins, dacă nu chiar imposibil, dacă ţinem cont de multitudinea de diseminări din mediul online.

În încercarea de interpretare a dispoziţiilor legii comerţului electronic, studiul menţionat anterior făcea trimitere la art.11 alin.(2) din Legea nr.365/2002 fără a fi remarcat (în mod inexplicabil), alineatul 3 al aceluiaşi articol, singura clauză care stabileşte clar, fără niciun dubiu, că furnizorii NU răspund pentru informaţia stocată. Greşita interpretare pornea tocmai de la trimiterea nefastă la alineatul (2), prin greşita înţelegere a ceea ce înseamnă informaţie furnizată sau, mai degrabă, prin neluarea în considerare a distincţiei evidente dintre „informaţia stocată” şi cea „furnizată”. Ca explicaţie succintă şi destul de non tehnică, informaţia furnizată reprezintă tocmai materializarea serviciului de hosting, pe când informaţia stocată este cea găzduită şi prelucrată de hosting  provider iar aceasta din urmă aparţine în toate cazurile clientului serviciului de hosting şi nu furnizorului. Este evident că se stabileşte o răspundere ca regulă generală pentru propriul serviciu, adică pentru informaţia transmisă, dar în materia contentului, adică a materialelor stocate,  principiul general este NON-răspunderea. Aşadar două aliniate distincte ale aceluiaşi articol 11 din legea comerţului electronic, unul reglementează situaţia răspunderii pentru serviciile proprii, iar celălalt non răspunderea pentru content ca regulă generală.

 

(2) Furnizorii de servicii răspund pentru informaţia furnizată de ei înşişi sau pe seama lor.

(3) Furnizorii de servicii nu răspund pentru informaţia transmisă, stocată sau la care facilitează accesul, în condiţiile prevăzute la art. 12-15.”

Evident că înţelegând greşit care este regula generală, nu putem să realizăm nici în ce constă o excepţie, întrucât aceasta se studiază în corespondenţă cu norma generală, unele sensuri şi limite ale excepţiilor fiind înţelese doar analizând în concret norma generală. Pe lângă incorecta interpretare care poate influenţa în mare măsură studenţii la drept, de exemplu, publicarea unor astfel de studii atrage de cele mai multe ori consecinţe inclusiv la nivelul companiilor de hosting ori deţinătorilor de platforme online, multe dintre acestea fără alte posibilităţi de consultanţă în afara celei găsite pe internet şi care ajung să blocheze în mod abuziv anumite materiale de frica răspunderii.

Nu dorim a se înţelege că nu ar exista o răspundere a furnizorilor de servicii pentru că, aşa cum se arată în înseşi dispoziţiile marcate, aceasta va fi descrisă în amănunt în cadrul art.12-14 din aceeaşi lege. Cu privire la art. 14, care tratează chiar răspunderea furnizorului de servicii de găzduire (stocarea de tip hosting), trebuie totuşi remarcat că această situaţie de răspundere este stabilită de legiuitor ca excepţie de la regula generală afirmată anterior în cadrul art.11, fiind aplicabilă, aşadar, doar pentru anumite cazuri speciale şi care întrunesc în mod fidel toate condiţiile redate de text pentru că, aşa cum cunoaştem, excepţiile sunt de strictă interpretare.

În afara acestor situaţii descrise în cadrul art.14 furnizorul de hosting nu răspunde pentru informaţia stocată şi explicaţia existenţei unei astfel de dispoziţii se remarcă din înseşi natura serviciilor prestate, specific stocării fiind non intervenţia la nivelul conţinutului. Trebuie ţinut cont şi de rolul avut de aceşti furnizori în circulaţia informaţia la nivel online, hosting provederii fiind simpli intermediari, care nu dezvoltă informaţia stocată, nu o modifică, nu intervin asupra ei şi nu au nici măcar obligaţii de verificare, de monitorizare a ceea ce găzduiesc.

 

Furnizorul de hosting răspunde DOAR în anumite condiţii

Într-adevăr, art. 14 din Legea nr.365/2002 indică, aşa cum am menţionat, circumstanţele concrete în care se angajează răspunderea furnizorului de servicii de hosting, textul legii interne fiind identic cu cel regăsit la nivel comunitar:

 

„(1) Dacă un serviciu al societăţii informaţionale constă în stocarea informaţiei furnizate de un destinatar al serviciului respectiv, furnizorul acelui serviciu nu răspunde pentru informaţia stocată la cererea unui destinatar, dacă este îndeplinită oricare dintre următoarele condiţii:

a)    furnizorul de servicii nu are cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia stocată este nelegală şi, în ceea ce priveşte acţiunile în daune, nu are cunoştinţă despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea sau informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ;

b)    având cunoştinţă despre faptul că activitatea sau informaţia respectivă este nelegală ori despre fapte sau circumstanţe din care să rezulte că activitatea ori informaţia în cauză ar putea vătăma drepturile unui terţ, furnizorul de servicii acţionează rapid în vederea eliminării sau a blocării accesului la aceasta.”

 

Aplicabilitatea dispoziţiilor redate mai sus pare a depinde de ceea ce uzanţele, practica judiciară sau doctrina pot stabili a reprezenta „încunoştinţare”, fiind în  prezent acceptat faptul că o notificare din partea titularului de drepturi ar reprezenta o formă prin care furnizorul să poată fi considerat a avea cunoştinţă în mod real de materialele ilegale regăsite la nivelul conţinutului găzduit. Nu vom proceda la o analiza amănunţită a textelor de lege, dorim a se remarca doar faptul că acestea conţin condiţii care reprezintă cadrul în care va funcţiona răspunderea indirectă a furnizorilor de servicii şi avem în vedere, în mod special, acţiunile pe care furnizorii sunt obligaţi să le iniţieze imediat (pentru că se doreşte acţionarea rapidă) ulterior momentului în care sunt încunoştinţaţi, moment considerat a fi, aşa cum am menţionat, acela al primirii solicitării din partea titularilor. Se poate discuta inclusiv asupra circumstanţelor care pot fi interpretate ca fiind încunoştinţări ale furnizorilor, fiind drept că o notificare nu poate reprezenta singura formă prin care aceştia pot ajunge să cunoască caracterul ilegal al unor materiale. În vederea aprecierii notificării ca modalitate concretă prin care se poate proba încunoştinţarea furnizorului, s-a ţinutcont de situaţiile cel mai des întâlnite în industrie şi de natura unui astfel de serviciu folosit de sute de mii, poate chiar milioane de useri care este imposibil de monitorizat de furnizor şi care, altfel spus nu creează în mod frecvent circumstanţe în care furnizorul să poată afla detaliile unui material  ilegal, cu excepţia celei în care este anunţat cu privire la acest aspect.

În afara notificării titularului există şi alte situaţii ce pot fi apreciateîn mod obiectiv ca generând o încunoştinţare a furnizorului. Aceasta se poate interpreta şi dacă avem în vedere cazul Delfi AS v. Estonia din octombrie 2013, în care s-a reţinut răspunderea, întrucât, datorită specificului conţinutului, s-a considerat că furnizorul ar fi trebuit să se aştepte la posturi ilegale. Aşadar răspunderea nu a fost condiţionată de primirea unei notificări, ci de ceea ce, în mod rezonabil, furnizorul trebuia să cunoască.

Dincolo de corelaţia interesantă pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a reţinut-o în acest caz – şi ne referim la corelaţia dintre aprecierile furnizorului, pe de o parte, şi ceea ce în mod uzual poate fi apreciat a fi o încunoştinţare a acestuia, pe de altă parte –, notăm inclusiv notorietatea ori larga mediatizare a  anumitor materiale ilegale ca reprezentând alte exemple de factori ce pot atrage răspunderea chiar în lipsa unei notificări din partea titularului de drepturi, întrucât fiecare dintre acestea pot conduce la încunoştinţarea furnizorului, condiţia textelor de lege fiind îndeplinită.

Aşadar furnizorul, odată încunoştinţat, este obligat să blocheze accesul la conţinutul ilegal sau să îl elimine de la nivelul propriilor servere, de îndeplinirea acestor obligaţii depinzând însăşi răspunderea acestuia.

 

Răspunderea hosting providerilor şi dreptul de autor

Pentru a face mai evidente corelaţiile cu drepturile de autor sau, mai degrabă, cu interesele titularilor de drepturi, amintim că hosting provider nu este doar furnizorul de acest tip care, în mod tradiţional, se angajează în a găzdui informaţia la nivelul unor servere fizice sau virtuale, ci şi deţinătorii de platforme online de tip user generated content (UGC), care stochează informaţia, de data aceasta, la nivelul website-ului (platformei) pe care îl întreţine pentru diverşii utilizatori.

Platforme de tipul YouTube, Facebook, Instagram, precum şi orice alte website-uri la nivelul cărora se facilitează schimbul de informaţii dintre useri, precum cele de tip blog, wiki, forum, sunt caracterizate în mod special printr-un conţinut dezvoltat de useri prin multiplele upload-uri. Faptul că pentru o parte dintre aceste materiale există drepturi specifice de autor, a poziţionat platformele UGC în targetul titularilor de drepturi şi al organismelor care urmăreau limitarea formelor de încălcare a drepturilor de autor la nivel online. În concret, dispoziţiile aferente legii comerţului de autor au reprezentat ceea ce în mod tradiţional, la nivel internaţional, se identificăa fi procedura „notice and take  down”, textul art.14 din Legea nr.365/2002, corespondentul său la nivelul comunitar art.14 din Directiva comerţului electronic, ori secţiunea 512(c) din Digital Millenium Copyright Act, dacă avem în vedere legislaţia Statelor Unite, reprezentând în concret temeiul în baza căruia titularii de drepturi pot chema în instanţă furnizorii de hosting pentru neconformarea la regulile care ar face aplicabilă regula non-răspunderii.

Aşa cum am arătat analizând textul legii interne, furnizorul de hosting va răspunde doar în măsura în care, având cunoştinţă de activitatea ilegală, va bloca accesul sau va şterge materialul în cauză. Dacă această măsură părea să se conformeze intereselor titularilor de drepturi anterioare unor astfel de reglementări, expansiunea actuală a platformelor UGC şi uriaşul profit aferent acestora a schimbat interesul titularilor, pe care, în prezent nu îi mai mulţumeşte eliminarea materialelor care le încalcă drepturile, aceştia urmărind astăzi obligarea furnizorilor de a plăti licenţe specifice pentru folosirea de către useri a acestor materiale.

Noul interes pecuniar a motivat actualul curent care, în susţinerea titularilor de drepturi, analizează vehement încălcările de drepturi ce se regăsesc la nivel online în cadrul acestor tipuri de platforme, toate într-o notă excesivă şi necorelată cu statistici obiectiv realizate. Faptul că anumiţi furnizori de servicii au negociat şi implementat în mod voluntar tehnologii menite să se conformeze titularilor de drepturi – de tipul YouTube Content ID – a făcut ca titularii de drepturi să urmărească, să fie atenţica tehnologii similare să fie implementate în mod obligatoriu de toţi deţinătorii unor astfel de platforme.

Presiunile existente la nivelul tuturor statelor au condus la consolidarea acestei idei ca reprezentând o necesitate pentru titularii de drepturi, la nivel comunitar fiind astăzi discutate amendamente prin care legislaţiile actuale să fie subordonate atingerii acestui scop. Documentul neasumat oficial de Comisia Europeană, dar care conţine informaţii precise privind agenda de lucru a comisiei, aferentă a ceea ce se numeşte modernizarea dreptului de autor – „Impact Assessment on the modernisation of EU Copyright rules (2016)” –,  identifică în cadrul secţiunii 5.2.1. ca o problemă actuală majoră, dificultăţile întâmpinate de titularii de drepturi în anegocia cu platformele UGC în vederea materialelor uploadate,fapt ce esteconsiderat a reprezentao formă de control limitat al titularilor de drepturi, cu imposibilitatea unei remunerări proporţionaleutilizării materialelor asupra cărora aceştia deţin anumite drepturi.

Acestei probleme i s-au găsit în prezent diverse opţiuni printre care şi aceea identificată în cadrul secţiunii 5.2.2. care presupune modificarea legislaţiei aferente dreptului de autor, astfel încât aceasta să presupună impunerea unei obligaţii furnizorilor de servicii de a negocia cu bună credinţă înţelegeri private cu titularii de drepturi în vederea implementării unor tehnologii eficiente şi proporţionale de identificare a conţinutului.

Opţiunea reţinută de Comisia Europeană face abstracţie, în principal, de dificultăţile de ordin material pe care această modificare le-ar presupune dacă ar fi pusă în practică, tehnologiile de identificare a conţinutului fiind extrem de costisitoare, ceea ce ar conduce, cel mai probabil, la o eliminare de pe piaţă a companiilor mici şi mijlocii care nu îşi vor putea permite nici dezvoltarea şi nici sîntreţinerea unui astfel de sistem.

În continuarea criticii faţă de o asemenea modificare se poate nota inclusiv faptul că un sistem computerizat nu va putea niciodată înlocui aprecierea umană, singura în măsură să poată face o distincţie corectă între utilizare ilegală şi diversele tipuri de utilizări permise, ceea ce cu siguranţă va conduce la numeroase abuzuri, afectând, nu în ultimul rând, libertatea de exprimare a utilizatorilor.

AFACERI DE LA ZERO