În 1960, filmările la prima versiune a peliculei Ocean's Eleven au reunit la Las Vegas cinci mari artişti ai lumii spectacolului: Dean Martin, Sammy Davis Jr, Peter Lawford, Joey Bishop şi, în fruntea lor, pe Frank Sinatra. Pe parcursul a două săptămâni, aceştia au oferit o serie de spectacole memorabile care aveau să facă cunoscut grupul, devenit faimos ulterior ca "Rat Pack". Dar, în spatele acestui nume se ascundeau mult mai multe, nu doar cântecele şi glumele trecute în scenariu. Aventurile cu actriţe precum Marilyn Monroe, Kim Novak şi Ava Gardner; legăturile şi relaţiile dubioase cu preşedintele John Fitzgerald Kennedy, dar şi cu unul dintre cei doisprezece capi ai Cosa Nostra, Sam Giancana; chefurile cu Jack Daniel's şi hainele din păr de cămilă... Povestea lui Frank, Dean şi Sammy, Rat Pack, este cronica unui stil de viaţă care a rămas cunoscut ca prototip al eleganţei, hedonismului, al distracţiei şi pericolului. Un stil de viaţă cu totul aparte.
José María Sanz "Loquillo", în cuvântul înainte al volumului:
Când, peste 50 de ani, cineva va scrie istoria secolului XX, va trebui, fără nici o îndoială, să se refere la Rat Pack şi la influenţa acestui grup asupra vieţii sociale şi politice asupra aşa-numitei culturi populare occidentale, care are în figura lui Frank Sinatra cel mai important exponent. La Sinatra se rezumă condiţia mitului care depăşeşte frontierele show businessului pentru a crea stilul unei epoci în care individualismul era simbol al independenţei, iar melodiile, haine pe măsură, reflectau imaginea vieţii interpretului… legenda omului croit după chipul şi asemănarea sa.
Cu Frank, discurile încetau să mai fie pură distracţie pentru a deveni conceptuale, ceea ce, ani mai târziu, grupurile pop anglo-saxone vor face la rândul lor. Pentru că, să fim bine înţeleşi, odată cu Frank Sinatra cultura pop făcea primii săi paşi. Orice mit are nevoie de o legendă pe care trebuie să o alimenteze zi de zi, iar la asta Frank era cel mai bun. Am putea ajunge să credem că viaţa lui Frank este cel mai bun scenariu produs la Hollywood în toată istoria sa, amestec de roman negru şi high comedy, asezonate cu ingrediente de istorie contemporană. O istorie care nu ar fi aceeaşi fără numeroasele valuri de emigranţi care ajungeau în Statele Unite în căutarea visului american. Sinatra este fiul acestui vis, un fiu care nu uită tradiţia familiei sale, semnalmente care îl fac diferit de ceilalţi, creând un nou mod de a înţelege show businessul.
El însuşi îşi dirija cariera, propria casă de discuri, turneele, îşi alegea compozitorii; într-un cuvânt, este artistul care influenţează vremurile şi nu invers. Lumea se învârteşte în jurul lui şi nu invers.
Dar, pentru a avea succes în asta, trebuie să ai talent şi să ştii cum să te înconjori de cei mai buni, şi acesta era un lucru pe care Frank ştia să-l facă… începând cu prietenii săi. Aplicând zicala "Totul sau nimic", ştia să fie generos când era necesar şi excesiv de crud când îşi dezvăluia latura malefică, pentru că Sinatra era iute ca focul, un săgetător intens şi emotiv care mergea întotdeauna până la capăt, în fiecare dintre duelurile cu care îl obişnuise viaţa.
Nu vreau să dezvălui nici unul dintre aceste dueluri, nici aventurile Rat Pack, în frunte cu Dino şi Sammy, şi nici să vorbim despre Bogart, Ava, familia Kennedy, glamour, Marilyn, mafie, cultura cocteilului… poveşti pe care mulţi le cunoaşteţi. Nu vă voi vorbi despre cel mai bun artist pe care l-a dat secolul XX, despre contribuţia sa la istoria muzicii "uşoare", despre influenţa sa socială şi politică asupra timpurilor în care îi fusese dat să trăiască, despre moştenirea sa muzicală pentru generaţiile următoare, generaţii care au ajuns să-i cunoască nu numai vocea sublimă, ci şi ansamblul operei.
Prefer să o facă Javier Márquez şi rezultatul muncii sale pe care începeţi să îl răsfoiţi: o biografie? un roman istoric? un scenariu cinematografic? Este dificil să facem clasificări. Eu aş adăuga doar că Rat Pack este secolul XX în esenţă pură.
În smoching la MTV
Era epoca lui Michael Jackson şi a Madonnei. Epoca sexului protejat, a sloganurilor "fumatul interzis" şi "nu conduceţi sub influenţa alcoolului". Incorectitudinea politică era un produs în proiect, studiat cu tot atâta precizie, cât fiecare minut de emisiune la MTV, noul barometru din show business. Era 1988 şi instabilul echilibru impus de Războiul Rece îi indica deja eminenta prăbuşire. Lumea întreagă se pregătea pentru "sfârşitul Istoriei", pentru a se despărţi, înainte de termen, de secol, de mileniu şi de un anume mod de a trăi. Dar Frank Sinatra nu era toată lumea şi, în mijlocul celui mai excentric deceniu al secolului XX, şi-a propus recuperarea fascinaţiei şi a stilului zilelor mari din show business. Pentru aceasta, a organizat ceea ce trebuia să fie turneul cel mai răsunător al anului şi unul dintre cele mai mari ale deceniului. Planul era reunirea pe scenă cu vechii lui camarazi, Dean Martin şi Sammy Davis Jr., la mai mult de douăzeci de ani de la ultima apariţie împreună. Avuseseră odată lumea la picioare, de ce să nu o facă din nou?
În 1981, Dean şi Sammy jucaseră împreună în filmul Cursa ghiulea1 şi, de îndată ce Frank îşi văzuse prietenii pe ecran - în ciuda celor mai pesimiste rezultate artistice ale peliculei -, insistase să joace în partea a doua, aflată deja în pregătire. Alături de cei trei va juca, de asemenea, şi Shirley MacLaine, o altă veche cunoştinţă. După filmare, în ciuda criticilor catastrofale, cei trei prieteni au reluat legătura şi au petrecut împreună câteva weekenduri în casa lui Sinatra. În timpul acelor zile, Frank începuse să plăsmuiască ideea de a face ceva împreună. "Ar fi genial să recuperăm magia, nu-i aşa, Smokey?", îl întrebase pe Sammy de câteva ori. Artistul de culoare era de acord şi zâmbea, dar se gândea că erau puţine variante în care trei bătrâni ca ei puteau face ceva împreună într-un univers muzical tot mai dominat de gusturi şi de artişti tineri.
Dar Frank Sinatra nu era omul care să se dea bătut în faţa multor lucruri, nici măcar a evidenţei. "Nu-mi spune ce trebuie să fac. Dacă vrei, sugerează-mi, dar nu îmi ordona." Era o replică pe care cel puţin o femeie şi cel puţin un prieten le auziseră din partea cântăreţului. Şi era adevărat. Era de ajuns să fi fost ceva interzis sau să fi părut imposibil, pentru ca Sinatra să depună tot efortul şi să angajeze toate resursele în încercarea de a-l obţine. Iar, dacă era ceva pentru care Frank Sinatra era dispus să lupte, acel lucru era distracţia alături de prietenii săi.
Cochetară cu posibilitatea de a face un film precum cele turnate în anii 1960, când dominaseră piaţa, iar tovarăşii de petreceri erau oamenii cei mai puternici din ţară, de o parte şi de alta a Legii. Dar Sammy i-a făcut să înţeleagă că, dacă pe scenă nu le era uşor, pe marele ecran în mod sigur urma să le fie dificil să găsească pe cineva care să vrea să plătească preţul biletului de intrare pentru a vedea escapadele a trei hodorogi. Aşa că s-au întors la muzică. Mai bine spus, la scenă. "Multă lume nu ne-a văzut în Las Vegas, mulţi s-au născut chiar după. Să ducem show-ul nostru în oraşele lor." Aceasta a fost marea idee a lui Frank, organizarea unui turneu naţional, în care să ofere unui public numeros un spectacol similar celor din 1961. Aceleaşi cântece, aceleaşi glume, acelaşi tip de distracţie.
Dar, în acelaşi timp, totul avea să fie în stil mare. La început s-au gândit să facă tot turneul cu un tren, în stilul cel mai tradiţional - "show-ul a ajuns în oraş" -, în care fiecare artist va avea propriul vagon, cu tot luxul inclus. Şi această idee a fost refuzată, în favoarea transportului aerian, cu Dean şi Sammy într-un avion închiriat, şi Frank în propriul jet, "El Dago". The together again tour, aşa s-ar fi numit. Pe măsură ce vedea cum fantezia prinde formă, Sammy se simţea mai entuziasmat. La sfârşitul lui 1987, urma să fie operat la şold, dar în scurt timp avea să fie din nou în formă şi plin de speranţe că va lucra din nou cu cei doi prieteni ai săi. La rândul lui, Frank găsea în iniţiativă forma perfectă de a recupera scânteia vechilor vremuri. În anii 1980, Sinatra era mai degrabă un simbol decât o persoană în carne şi oase. Avea parte de omagii, premii şi recunoştinţă, dar Ol' Blue Eyes avea nevoie cu adevărat să se simtă viu din nou, iar pentru asta nu voia nimic mai mult decât să râdă, să se îmbete şi să piardă vremea lenevind cu Sammy şi Dean.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
