Ziarul de Duminică

Raul bun

Raul bun

Imagine din Livada de visini de A. P. Cehov

14.07.2006, 13:31 46

Initiativa unor teatre din afara Bucurestiului de a-i invita pe cronicari sa vada, intr-o zi-doua, mai multe spectacole are si parti bune, si parti rele. Partile bune le revin, de regula, oaspetilor, care "impusca", in timp-record, material pentru cateva cronici; plus plimbarea si "omenirea"... daca spectacolele nu-s foarte-foarte proaste, se cheama ca teoreticienii ies in castig. Partile rele ii privesc, indeobste, pe "ofertanti": efortul de organizare si de concentrare, cheltuielile si oboseala, plus, la o adica, reactiile acide de dupa...

...ca te si miri cum de se mai gasesc directori dispusi sa-si asume atatea riscuri! Totusi, cu toate neplacerile pe care le poate aduce, exercitiul acesta de confruntare cu "instanta de judecata" este, in esenta, unul benefic trupei; sau, cel putin, unul igienic. Oricat de tematori ar fi de sentinte dure, oricat de mult le-ar placea sa stea (si sa doarma) linistiti in cuibusorul lor scenic, deranjati doar de paraponul cate unui caid local ori al cate unui ziarist cu interese prin zona, oricat s-ar fi obisnuit sa mearga la repetitii ca la serviciu si sa presteze arta numai la ore fixe, actorii din aceste teatre - cand sunt actori adevarati - tot isi doresc sa fie vazuti, macar din cand in cand, de persoane in stare sa le spuna, fie si cu balbaieli, cat de valabil (mai) este demersul lor profesional si cat de aproape ori departe se afla el de un nivel ideal. Pentru ca, la limita, chiar si observatiile nedrepte au meritul de a obliga la reflectie si de a trezi, in cazurile fericite, ambitii, dorinte si vointe de ameliorare. Pe scurt, indiferent cum se repartizeaza avantajele si dezavantajele relative, aceste intalniri periodice dintre creatori si criticii lor joaca in esenta, cred eu, un rol pozitiv.
Este, probabil, si convingerea regizorului Claudiu Goga, directorul Teatrului "Sica Alexandrescu" din Brasov, una dintre institutiile cele mai consecvente in punerea la cale a unor asemenea reuniuni - si, prin urmare, in punerea pe drum a comentatorilor. Drept e ca trei ore de calatorie pana la munte pot fi chiar o placere; in plus, calitatea trupei brasovene - am mai spus-o: una dintre cele mai solide din tara - exclude, in principiu, surprizele catastrofale. In principiu, pentru ca, vorba cuiva, in teatru totul este cu putinta...
Cea mai recenta incursiune critica spre scena brasoveana a avut ca obiect doua produse ale finalului de stagiune: Cum o fi de Oliver Bukowski, in regia lui Razvan Popa, si Livada de visini de Anton Pavlovici Cehov, in regia lui Claudiu Goga. Cum o fi este o piesa (nemteasca) in trei personaje - jucata in premiera romaneasca la Teatrul Act, acum cateva luni -, foarte potrivita pentru un spatiu de tip studio, intrucat nu presupune schimbari complicate de decor, si pentru un regizor la inceput de cariera, intrucat nu cere "descifrari" sofisticate si manevre scenice prea complexe; e o piesa de camera (la propriu), generoasa in rasturnari de situatie si cu replica vioaie: un tanar patrunde, insotit de iubita lui, intr-un apartament strain, a carui proprietara se intoarce pe neasteptate, dar, in loc sa-i denunte pe intrusi, incepe cu ei un joc de-a soarecele si pisica. Feluritele dezvaluiri ce se produc pe parcurs ingaduie incursiuni palpitante in psihologia celor trei, incursiuni pe care directorul de scena nu are decat sa le conduca autoritar si nuantat, iar interpretii nu au decat sa le exploateze cat mai convenabil pentru inzestrarea personala. Desigur, de spus e mai usor decat de facut... La Brasov, Razvan Popa (debutand regizoral in teatrul subventionat) a intuit corect datele piesei, dar nu a izbutit sa le concretizeze scenic multumitor: cand se misca la doi metri distanta de auditoriu, actorii trebuie sa fie si precisi, si subtili, si naturali - mai mult decat in conditii "normale". Or, numai Iulia Popescu (fata) se apropie de atingerea acestor parametri, Gabriela Butuc (stapana casei) si Demis Muraru ("hotul") parand rigizi, crispati si, pe alocuri, "teatrali". Emotiile au avut, probabil, partea lor de vina.
Cat priveste Livada..., cred ca am mai emis candva aceasta constatare: experienta m-a invatat ca, atunci cand la o piesa de Caragiale sau de Cehov afisul cu distributia anunta mai multe personaje decat a pus in actiune autorul, necazul sta la panda aproape de tot. O fi vreo fatalitate. Nu mi-a placut sa numar, in "cast-ul" brasovean, inainte de a intra in sala, trei participanti in plus... Spectacolul incepe bine: cortina se ridica asupra unui "tablou" al carui ecleraj contre-jour decupeaza in negru, pe fondul albastru, siluetele mobilelor (decorul, foarte frumos, e semnat Stefan Caragiu) si ale personajelor; nici ulterior nu lipsesc mici scantei de ingeniozitate si de expresivitate, schite de intentii, fragmente de sugestii, dand sa se inteleaga, toate, ca regizorul ar avea ceva de spus. Din pacate, insa, nici una dintre aceste "porniri" bune nu este dusa pana la capat; spectacolul se desfasoara in pas alergator, de parca toata lumea abia asteapta sa se vanda odata beleaua de livada si sa scape de griji - idee posibila, si ea, dar insuficient argumentata -, fara sa construiasca relatii (fie si distorsionate) intre personaje, fara sa contureze un univers (fie si "rasturnat"), fara, mai ales, sa nasca macar o clipa de emotie. Iar mortii resuscitati ("actantii" in plus) care se plimba prin scena incurca lucrurile si mai rau, pentru privitorul neavertizat. In fine, spre a pune capac ghinioanelor simbolizate de episodicul Epihodov - care devine, in spectacol, erou principal, fara ca interpretul Marius Cordos (actor bun, altfel) sa aiba vreo vina... -, distributia nu functioneaza nici ca echipa, nici, cu putine exceptii (Mihai Bica, in Petea Trofimov, Costache Babii, in Gaev, si, cand poate fi inteleasa, Bianca Zurovski, in Varia), ca performante individuale; or a "obtine" asa ceva de la actori de talia Virginiei Itta Marcu (Ranevskaia) sau Vioricai Geanta Chelbea (Charlotta Ivanovna), a lui Mircea Andreescu (Firs) sau a lui Dan Sandulescu (Piscik) este o contra-performanta cu totul regretabila. Dar, cum observa cineva, spectacolul dovedeste inca o data ce piesa minunata e Livada de visini. Ca sa constati - din nou! - acest lucru, cinci sute de kilometri dus-intors sunt, la urma urmei, un mizilic.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO