Ziarul de Duminică

Războiul care a pus capăt păcii – Drumul spre 1914/ de Margaret MacMillan

Războiul care a pus capăt păcii – Drumul spre 1914/...

Autor: Ziarul de Duminica

17.09.2015, 23:33 378

Câştigătoare a International Affairs Book of the Year 2014 la Political Book Awards, nominalizată la Samuel Johnson Prize 2013 şi la Shaughnessy Cohen Prize for Political Writing 2013, acordat de Writers Trust of Canada, inclusă pe lista celor mai bune cărţi ale anului de publicaţiile: New York Times (New York Times 100 Most Notable Books of 2013); The Economist (Economist Best History Books of the Year 2013); Mail on Sunday (Mail on Sunday Books of the Year); The Observer (Observer Christmas Books); Daily Mail (Daily Mail Best Books of the Year), lucrarea reputatului istoric de talie mondială Margaret MacMillan este un magistral tour de force prin istoria şi diplomaţia sfârşitului de secol al XIX-lea şi începutului de secol XX. Într-un tablou panoramic care reuneşte informaţie istorică atent documentată, analize aplicate, revelaţii din arhive, fragmente de corespondenţă privată, dar şi anecdotică  plină de culoare, portretizări expresive şi incursiuni pasionante în antropologia culturală, MacMillan explorează perioada premergătoare izbucnirii Primului Război Mondial, în încercarea de a descifra cauzele care au adus, după o îndelungată perioadă de pace şi prosperitate pe continentul european, la marşul nesăbuit către o conflagraţie de proporţii mondiale.

Scris cu vervă, într-un stil alert şi captivant, volumul reuşeşte rara performanţă de a se adresa cu aceeaşi relevanţă unei palete largi de cititori, cucerind deopotrivă interesul specialiştilor, pe cel al pasionaţilor de istorie, diplomaţie, relaţii internaţionale, ştiinţe socio-politice şi militare, dar şi al publicului larg. O carte de proporţii epice, alcătuită nu numai cu acribia istoricului, dar şi cu gândirea eliberată de clişee a analistului contemporan, interesat de comparaţii şi arcuri peste timp, a cărei poveste fascinantă se derulează, spre deliciul lectorului, în ritmul sincopat al unui roman de capă şi spadă.

Autoarea de origine canadiană Margaret MacMillan (născută pe 23 decembrie 1943 la Toronto, Ontario) este un istoric de renume mondial, profesor de istorie internaţională la Oxford University, unde este director (Warden) al St Antony's College.

 
 
 

Europa la 1900

 

Pe 14 aprilie 1900, în discursul său de la deschiderea Expoziţiei Universale de la Paris, Émile Loubet, preşedintele Franţei, a îndemnat la dreptate şi înţelegere umană. Presa vremii însă a dat dovadă de prea puţină înţelegere în consemnarea acestui eveniment. Expoziţiile nu erau gata; amenajarea era o harababură prăfuită de lucrări încă în construcţie; şi aproape toată lumea detesta imensa statuie de la intrare înfăţişând o femeie îmbrăcată într‑o rochie de seară la modă, al cărei model fusese actriţa Sarah Bernhardt. Cu toate acestea, expoziţia a fost un mare succes, numărând peste 50 de milioane de vizitatori.

Stilul şi tematica expoziţiei aveau ca scop, în parte, glorificarea trecutului, aşa că fiecare naţiune şi‑a prezentat comorile – fie ele picturi, sculpturi, cărţi sau manuscrise rare – şi activităţile tipice. Astfel, la pavilionul canadian erau expuse mormane de blănuri, la cel finlandez mult lemn, în timp ce portughezii îşi decoraseră standul cu peşti ornamentali. Multe dintre pavilioanele europene erau replici ale marilor clădiri gotice sau renascentiste, deşi mica Elveţie construise doar o cabană de munte. Chinezii recreaseră o parte a Oraşului Interzis din Beijing, iar Siamul (Thailanda de astăzi) construise o pagodă. Imperiul Otoman, un stat în declin, dar încă măreţ, care se întindea de la Balcani, în sudul Europei, cuprinzând tot teritoriul Turciei până în Orientul Mijlociu arab, îmbinase o serie întreagă de stiluri în construcţia pavilionului său, o reflexie a nenumăratelor popoare pe care le îngloba, creştini, musulmani, evrei şi nenumărate alte etnii. Cu plăci de ceramică şi cărămizi colorate, arcuri, turnuri, ferestre gotice, elemente tipice moscheilor sau Marelui Bazar de la Constantinopol (astăzi Istanbul), era clar că rezultatul final se asemăna oarecum cu Hagia Sophia, cândva o mare bazilică creştină, transformată în moschee după cucerirea otomană.

Deasupra pavilionului Germaniei trona o statuie înfăţişând un crainic suflând într‑o trâmbiţă, o imagine potrivită, probabil, pentru cea mai tânără dintre marile puteri europene. Înăuntrul pavilionului se regăsea o reproducere exactă a bibliotecii lui Frederic cel Mare; germanii dăduseră dovadă de tact şi nu se concentraseră asupra victoriilor militare ale acestuia, o mare parte repurtate împotriva Franţei. Faţada dinspre vest însă făcea aluzie la o nouă rivalitate, cea care se năştea între Germania şi cea mai mare putere maritimă a lumii, Marea Britanie: aici, pe un panou erau înfăţişate marea învolburată, sirene cântând, iar mottoul inscripţionat i‑ar fi aparţinut, potrivit zvonurilor, chiar kaiserului german Wilhelm al II‑lea: „Steaua Fortunei îl invită pe cel curajos să ridice ancora şi să se avânte în cucerirea valurilor.” Şi în alte părţi ale Expoziţiei erau exponate care aminteau de puterea în ascensiune rapidă a unui stat format de‑abia la 1871; Palatul Electricităţii prezenta o macara gigantică din Germania, ce putea ridica 25.000 de kilograme.

Austro‑Ungaria, cel mai apropiat prieten al Germaniei în Europa, avea două pavilioane separate, câte unul pentru fiecare entitate ce compunea aşa‑numita Dublă Monarhie. Pavilionul austriac era un omagiu adus stilului Art Nouveau, noutatea artistică ce câştigase teren în Europa. Heruvimi şi delfini de marmură se jucau în fântâni, scările erau susţinute de statui gigantice şi fiecare centimetru de perete părea să fie îmbrăcat în foiţă de aur, pietre preţioase, măşti ale comediei sau tragediei ori ghirlande. Un grandios salon de recepţie fusese rezervat membrilor familiei de Habsburg, care domnise secole la rândul peste marele imperiu ce se întindea din inima Europei, coborând spre Alpi şi Adriatică, iar pavilionul prezenta lucrări ale polonezilor, cehilor şi slavilor de sud de pe Coasta Dalmată, o mică parte din nenumăratele popoare ce alcătuiau Dubla Monarhie. Lângă pavilionul austriac se afla un stand mai mic, care îl separa de cel maghiar şi care aparţinea micii provincii a Bosniei, teoretic încă parte din Imperiul Otoman, dar administrată din 1878 de Viena. Potrivit unui ghid publicat de Hachette, pavilionul bosniac, decorat cu măiestrie de meşteşugarii capitalei sale, Sarajevo, se asemăna cu o tânără fată scoasă pentru prima dată în lume de părinţii ei.(Şi nu erau tocmai încântaţi de acest lucru.)

În pavilionul maghiar, atmosfera era puternic naţionalistă (criticii austrieci au declarat cu amărăciune că arta populară expusă era vulgară, în culori prea ţipătoare). Printre exponate se număra şi o reconstrucţie a măreţei cetăţi de la Komárom din nordul ţării, care stătuse în calea otomanilor în secolul al XVI‑lea, pe când aceştia se extindeau spre nord, în Europa. În trecutul mai apropiat, în 1848, fortăreaţa fusese folosită de naţionaliştii unguri în timpul revoltei împotriva Habsburgilor, dar căzuse în mâinile forţelor austriece în 1849. O altă încăpere era dedicată husarilor, faimoşi pentru vitejia lor în războiul împotriva otomanilor. Exponatele acordau însă o mai mică importanţă milioanelor de locuitori aparţinând unor etnii diferite de cea maghiară, precum croaţii sau românii, care trăiau în interiorul graniţelor Ungariei.

Italia, ţară nou‑formată asemenea Germaniei, devenită mare putere mai degrabă din curtoazie, şi nu pe baza unor calităţi reale, construise ceva ce se asemăna cu o catedrală măreaţă, bogat ornamentată. Pe domul său de aur se ridica triumfător un vultur uriaş, cu aripile desfăcute. În interior, erau expuse o mulţime de opere de artă din Evul Mediu şi Renaştere, însă gloriile trecutului puteau fi o povară grea pentru o ţară tânără şi săracă. Pe de altă parte, Regatul Unit a preferat un pavilion modest, chiar dacă încă domina o mare parte a comerţului şi producţiei mondiale şi încă deţinea cea mai mare flotă şi cel mai mare imperiu de pe mapamond. Expoziţia ei a fost găzduită într‑o intimă şi primitoare casă de ţară, proiectată de un tânăr arhitect aflat în ascensiune, Edwin Lutyens. Casa era construită din paiantă, în stil Tudor, şi expunea în mare parte picturi englezeşti de secol XVIII. Unii colecţionari privaţi britanici refuzaseră să‑şi împrumute lucrările pentru că relaţia cu Franţa, prin tradiţie dificilă, devenise deosebit de tensionată în 1900.

Rusia s‑a bucurat de un loc de onoare, în calitate de aliat preferat al Franţei. Exponatele ruseşti erau de dimensiuni uriaşe şi răspândite în diverse locaţii în cadrul expoziţiei: de la un palat gigantic construit în stilul Kremlinului, dedicat Siberiei, la un pavilion bogat decorat, ce purta numele mamei ţarului, împărăteasa Maria. Printre multe altele, vizitatorii au putut admira şi o hartă a Franţei împodobită cu pietre preţioase, trimisă în dar francezilor de ţarul Nicolae al II‑lea, şi s‑au minunat în faţa extravaganţei posesiunilor Romanovilor. Francezii nu aveau un pavilion propriu; în fond şi la urma urmei, întreaga expoziţie fusese concepută ca un tribut adus civilizaţiei franceze, puterii Franţei, industriei şi agriculturii ei, precum şi coloniilor pe care le deţinea, astfel că saloane întregi din diversele expoziţii speciale erau dedicate realizărilor ei. Secţiunea franceză de la Palais des Beaux‑Arts, consemna ghidul, era, desigur, un exemplu de bun gust şi lux. Expoziţia marca reafirmarea Franţei ca mare putere, chiar dacă numai cu treizeci de ani în urmă suferise o înfrângere zdrobitoare în momentul în care încercase să împiedice formarea statului german.

Cu toate acestea, Expoziţia Universală a fost, după cum au declarat francezii, „un simbol al armoniei şi păcii“ pentru întreaga umanitate. Deşi cele mai bine de patruzeci de state prezente la Paris proveneau în mare parte din Europa, Statele Unite, China şi câteva ţări din America Latină au avut şi ele pavilioane proprii. Însă, pentru a reaminti cine deţinea de fapt puterea, o mare parte din spaţiul Expoziţiei a fost acordt coloniilor, puterile europene putându‑şi astfel etala posesiunile. Publicul putea admira plante şi animale exotice, se putea plimba prin reproduceri ale unor sate africane, putea privi meşteşugari din Indochina Franceză la muncă sau putea face cumpărături în suk‑uri din nordul Africii. „Tinere dansatoare mlădioase”, critica sever un observator american, „îşi contorsionează corpul în cele mai îngrozitoare feluri cunoscute vreodată de discipolii Terpsihorei.” Vizitatorii plecau de la expoziţie cu inima împăcată ştiind că civilizaţia lor era superioară şi că beneficiile ei se răspândeau în întreaga lume.

Expoziţia părea să fie o modalitate adecvată de a marca sfârşitul unui secol care începuse cu revoluţii şi războaie, dar care devenise acum un simbol al progresului, păcii şi prosperităţii. Europa cunoscuse şi războaie pe parcursul secolului al XIX‑lea, dar acestea nu fuseseră nimic în comparaţie cu îndelungatele confruntări din secolul al XVIII‑lea, războaiele Revoluţiei Franceze sau, mai târziu, cele Napoleoniene, care atrăseseră în conflict aproape toate puterile europene. Războaiele secolului al XIX‑lea fuseseră în general scurte – asemenea celui dintre Imperiul Prusac şi cel Austriac, care durase şapte săptămâni – sau războaie coloniale, care se purtau departe de continent. Excepţia a fost Războiul din Crimeea, de la jumătatea secolului al XIX‑lea, care a implicat patru puteri europene. În Războiul Austro‑Prusac, cel Franco‑Prusac sau cel Ruso‑Turc, celelalte puteri au evitat cu înţelepciune să se implice în conflict şi au făcut ce au putut pentru a reinstaura pacea.

În anumite împrejurări, războiul era în continuare considerat a fi o alegere rezonabilă pentru naţiunile care nu găseau altă modalitate de a‑şi atinge scopurile. Prusia nu era pregătită să împartă controlul asupra statelor germane cu Austria, iar Austria era hotărâtă să nu cedeze. Războiul care a urmat a pus capăt acestei dispute în favoarea Prusiei. Recurgerea la război era o soluţie costisitoare, însă nu din cale‑afară. Războaiele erau limitate atât ca durată, cât şi ca anvergură. Conflictul se purta între armate profesioniste, iar daunele aduse civililor şi proprietăţilor erau minime, în special din perspectiva a ceea ce avea să rezerve istoria. Încă era posibil să lansezi atacuri şi să repurtezi victorii decisive. Războiul Franco‑Prusac din 1870–1871 însă a lăsat să se înţeleagă, asemenea Războiului Civil American, că modul de luptă se schimba: prin recrutare, armatele deveneau mai mari, iar armele mai eficiente, mai precise, însoţite de o putere de foc sporită, au generat pierderi masive pentru trupele prusace şi aliaţii lor germani în primele atacuri asupra francezilor. Capitularea armatei franceze la Sedan nu a pus însă capăt ostilităţilor. Poporul francez, sau o mare parte a acestuia, a decis să continue lupta printr‑un război civil. Dar chiar şi acesta s‑a sfârşit la un moment dat. Franţa şi noua Germanie au făcut pace şi relaţia lor s‑a ameliorat treptat. În 1900, comunitatea de afaceri de la Berlin a transmis Camerei de Comerţ de la Paris un mesaj pentru deschiderea Expoziţiei, urând succes „acestei măreţe iniţiative destinate să unească naţiunile civilizate ale lumii în jurul unor eforturi care le sunt comune.” Numărul mare de vizitatori germani aşteptaţi să vină la Paris, după cum sperau mulţi în Germania, avea să ajute la construirea unor relaţii mai bune între popoarele celor două ţări.

Toate popoarele lumii se străduiseră pentru a participa la Expoziţie, se consemna în ediţia specială a ghidului Hachette: „şi‑au adunat minunăţiile şi comorile pentru a ne prezenta arte necunoscute, descoperiri uitate, şi pentru a concura cu noi într‑un mod paşnic, astfel încât Progresul să nu îşi diminueze ritmul cuceririlor”. Temele progresului şi viitorului caracterizaseră Expoziţia, fiind omniprezente, de la noile trotuare rulante până la Cinéorama. Piesa centrală a unuia dintre pavilioane, Château d’Eau, cu cascadele sale învolburate, fântânile arteziene şi luminile colorate care se reflectau în apă, era un grup alegoric ce reprezenta Omenirea înaintând spre Viitor condusă de Progres, detronând cuplul oarecum ciudat al Rutinei şi Urii.

Expoziţia era o vitrină în care se etalau statele naţionale, dar şi un omagiu adus celor mai recente realizări ale civilizaţiei occidentale în domeniile industriei, comerţului, ştiinţei, tehnologiei şi artelor. Puteai vedea noile aparate cu radiaţii X sau fi copleşit, asemenea lui Henry James, de Sala Dinamurilor, însă cea mai interesantă descoperire dintre toate era electricitatea. Artistul futurist italian Giacomo Balla şi‑a botezat mai târziu fiicele Luce şi Elettricità în amintirea celor văzute la Expoziţia de la Paris. (O a treia fiică a purtat numele de Elica – Elice –, după maşinăria modernă pe care o admirase atât de mult.) Camille Saint‑Saëns a compus o cantată, un imn adus electricităţii, special pentru Expoziţie: Le Feu céleste a fost interpretată în cadrul unui concert gratuit, cu orchestră, solişti şi cor. Palatul Electricităţii a fost luminat cu 5 000 de becuri şi sus, pe acoperişul său, trona Zâna Electricităţii în carul ei tras de un cal şi un balaur. Şi mai fuseseră ridicate zeci de alte palate şi pavilioane, dedicate celor mai importante activităţi ale societăţii moderne, printre care construcţia de maşini, mineritul şi metalurgia, industria chimică, transportul public, igiena şi agricultura.

Şi lucrurile nu se opreau aici. A doua ediţie a jocurilor olimpice moderne a avut loc în apropiere, în Bois de Boulogne, şi a făcut parte din Expoziţie. Printre probele sportive s‑au numărat scrima (la care francezii au obţinut rezultate foarte bune), tenisul (un triumf al englezilor), atletismul (dominat de americani), ciclismul şi crochetul. La Exposition Annexe, de la Vincennes, puteau fi admirate noile automobile şi urmărite cursele cu balonul. Raoul Grimoin‑Sanson, unul dintre primii regizori de film, s‑a urcat în balonul său pentru a filma Expoziţia din aer. După cum consemna ghidul Hachette, Expoziţia a fost „un rezultat magnific, apogeul extraordinar al întregului secol – cel mai fertil în descoperiri, cel mai bogat în cuceriri ştiinţifice, cel care a revoluţionat ordinea economică a Universului”.

Din perspectiva inovaţiilor ce aveau să urmeze în secolul al XX‑lea, această laudă şi satisfacţie de sine ne pot părea demne de milă, însă la 1900 europenii aveau toate motivele să fie mulţumiţi de trecutul lor apropiat şi încrezători în viitor. În ultimii treizeci de ani (1870–1900), producţia şi bunăstarea cunoscuseră o adevărată explozie, iar societăţile şi modul de viaţă al oamenilor se transformaseră profund. Mulţumită alimentaţiei mai bune şi mai accesibile, îmbunătăţirilor din igienă şi progresului medicinei, europenii trăiau mai mult şi mai sănătos. Deşi populaţia Europei crescuse considerabil, probabil cu 100 de milioane, ajungând la 400 de milioane, creşterea putea fi susţinută datorită dezvoltării industriei şi agriculturii şi importurilor din restul lumii. (Emigraţia acţiona ca o supapă de siguranţă prin care se evita o creştere demografică periculoasă – circa 25 de milioane de europeni plecaseră în ultimele două decenii ale secolului al XIX‑lea în căutare de noi oportunităţi în Statele Unite şi alte milioane se îndreptaseră spre Australia, Canada sau Argentina.)

Oraşele europene se extindeau pe măsură ce oamenii părăseau în număr din ce în ce mai mare zonele rurale în căutare de locuri de muncă mai bune în fabrici, comerţ sau instituţii. În ajunul Revoluţiei Franceze, în 1789, Parisul număra circa 600 000 de locuitori; în momentul organizării Expoziţiei, ajunsese la 4 milioane. Budapesta, capitala Ungariei, avea parte de cea mai puternică explozie demografică: în 1867, număra 280 000 de locuitori, iar la izbucnirea Marelui Război, 933 000. În timp ce numărul europenilor care trăiau din agricultură scădea, clasele muncitoare şi de mijloc deveneau din ce în ce mai numeroase. Muncitorii s‑au organizat în sindicate, legale în cele mai multe state la sfârşitul secolului; în Franţa, numărul muncitorilor din sindicate a crescut de cinci ori în cei cincisprezece ani de dinainte de 1900 şi avea să ajungă la 1 milion înainte de Primul Război Mondial.

Alfred Picard, inginerul care a organizat Expoziţia de la Paris, le recomanda vizitatorilor să înceapă turul cu Palatul Învăţământului şi Educaţiei. Educaţia, declara el, era sursa oricărui progres. În palat erau expuse programe de învăţământ şi metode de educaţie, de la cele aplicate în grădiniţe până la cele din universităţile din Franţa şi alte state. Merita vizitat şi pavilionul Statelor Unite, după cum consemna ghidul Hachette, pentru a observa metodele bizare de predare preferate de americani (ghidul nu specifica însă în ce constau acestea). Erau, de asemenea, standuri speciale pentru educaţia tehnică şi ştiinţifică, precum şi cursuri serale pentru adulţi. Pe măsură ce economia europeană se transforma, guvernele şi mediul de afaceri îşi dădeau seama că aveau nevoie de o populaţie mai bine educată. La sfârşitul secolului al XIX‑lea, educaţia pentru toţi şi alfabetizarea au luat avânt. În ajunul Primului Război Mondial, chiar şi Rusia, considerată de mulţi cea mai înapoiată putere din Europa, oferea acces la învăţământul primar pentru 50 la sută dintre copiii din zonele urbane şi pentru 28 la sută din cele rurale – scopul fiind ca, până în 1922, toţi copiii să aibă acces la învăţământul primar.

 

Fragment din Margaret MacMillan – Războiul care a pus capăt păcii. Drumul spre 1914. Cum a renunţat Europa la pace şi a ales Primul Război Mondial, în curs de apariţie la Editura TREI, colecţia „ISTORIE”, coordonată de Livia Szász. Traducere din limba engleză de Smaranda Câmpeanu. Ediţie publicată cu sprijinul acordat de Canada Council for the Arts

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO