Răzvan Ioan Dincă este absolvent al Academiei de Teatru şi Film, specializarea regie de teatru, promoţia 2001, iar, în 2009, a obţinut titlul de doctor al aceleiaşi instituţii. Începuturile activităţii sale profesionale în domeniul teatrului sunt strâns legate de oraşul Buzău şi de Teatrul „George Ciprian”, unde a deţinut mai multe funcţii de conducere. A fost, pe rând, consultant artistic al teatrului (2001-2002), director (2002-2006), producător general, manager şi organizator.
În calitate de producător, a participat, în 2003, la montarea primului spectacol de musical din Europa centrală şi de sud-est, „Godspell”, în regia lui Calvin McClinton (SUA) şi coregrafia lui Edie Cowan (SUA). Trei ani mai târziu, în 2006, introducea teatrul buzoian în cadrul reţelei EUNETSTAR II.
În august 2006, el a fost numit director general al Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian” din Bucureşti, iar, în 2007, a devenit director şi manager de proiect al Festivalului Internaţional de Artele Spectacolului Muzical „Viaţa e Frumoasă!”. A regizat mai multe spectacole de teatru în ţară şi în Bucureşti.
Din decembrie 2012, este directorul Operei Naţionale Bucureşti.
- V-aţi început mandatul într-o perioadă mai controversată, a fost acea fuziune între Opera Naţională şi Teatrul de Operetă. Care este situaţia acum?
- Mandatul nu a început odată cu fuziunea Operei cu Opereta, a început puţin mai devreme. Acest moment a apărut la aproape jumătate de an, poate chiar mai mult, dar nouă ni se pare că timpul a trecut foarte repede. Suntem la conducerea Operei din decembrie 2012, a trecut un an şi patru luni, dar parcă au trecut cinci. Situaţia lor actuală, dacă privim prin unghi artistic, este într-o dezvoltare pe care o aşteptam, o programam şi o doream. În sensul că am avut premiera, luna trecută, a spectacolului „Rigoletto”, un spectacol care s-a bucurat de un foarte mare succes de public şi nu numai de public. Şi oameni de specialitate importanţi, care contează pentru noi, au avut cuvinte de laudă la adresa acestei producţii, care a însemnat practic un fel de schimbare a viziunii asupra modului în care se face operă în ţara noastră, nefăcând altceva decât să încercăm să ne încadrăm într-un tip de val european, poate chiar mondial, având în vedere că participarea artiştilor pentru acest spectacol are acoperire nu numai europeană şi atunci n-am inventat roata, ci am făcut spectacol care să îmbine calitatea interpretării muzicale cu cea vizuală şi cu cea teatrală, Stephen Barlow şi Yannis Thavoris, cei doi principali realizatori ai acestui spectacol, împreună cu dirijorul Cristian Sandu, reuşind această performanţă, ca dovadă faptul că, spre exemplu, primele patru reprezentaţii au fost sold out într-un timp foarte scurt şi următoarele, la fel, se vând foarte, foarte bine.
Am făcut acest pas pentru că, odată cu un astfel de spectacol, aşteptările publicului cresc. Au fost oameni care nu veniseră la Operă până atunci, n-au ştiut că aşa arată Opera. Au învăţat odată cu venirea la acest spectacol, pentru că ne-am adresat pe mai multe mijloace de comunicare oamenilor, printre ele apelând, în special, la cele vizuale, cele legate de clipuri de prezentare, de teasere, de efecte video, care au atras atenţia şi au arătat că e ceva nou ce se întâmplă la Operă şi atunci o serie de oameni, care, până atunci, nu erau spectatori ai acestui gen, acum au început să vină. Totodată, publicul conservator nu a fost deloc aşa cum mă aşteptam înainte de premiera acestui spectacol, nu a fost retractil, a avut o atitudine foarte OK şi au fost oameni la care aveam rezerve că ar privi cu deschidere acest spectacol, au avut o reacţie foarte, foarte bună.
Totodată, e important că reuşim, încetul cu încetul, să invităm artişti români plecaţi în străinătate sau pur şi simplu străini, dar importanţi, pe scena Operei, fie în compartimentul Balet, fie la Operă. Acum, făcând programul pentru anul 2014 - 2015, pentru stagiunea următoare, e aproape bătut în cuie acest program, pe zile, pe ore şi o să avem o stagiune foarte, foarte interesantă. Şapte premiere, care arată că ne-am consolidat. Dacă această primă stagiune 2013 - 2014 a fost făcută pe genunchi, cu doar câteva luni înainte de a începe, lucru neuzitat în operele mari ale acestei lumi, dar extrem, din păcate, de utilizat în România, iată că în 2014 -2015, în stagiunea ce urmează, putem să ne facem şi noi programul cu oarecare decenţă, măcar un an înainte. Aşa se lucrează, minim un an înainte, în teatrele importante, pentru că, dacă vrei artişti importanţi, ei îşi fac agenda aşa şi vom avea artişti importanţi în stagiunea ce urmează. Foarte importanţi, de la regizori, coregrafi, dirijori, solişti.
- La ce să se aştepte publicul ?
- O să vă spun două nume. De exemplu, Paul Curran, regizorul care va monta spectacolul „Traviata” la finalul lunii octombrie 2014, şi Graham Vick, cel care va monta spectacolul „Falstaff” la începutul lunii februarie a anului viitor. Graham Vick este un fel de guru în operă. Este considerat unul dintre cei mai importanţi regizori de operă din această lume. Paul Curran este un foarte cunoscut regizor, care montează la Metropolitan, la Covent Garden şi sunt oameni în lumea de top a operei la ora actuală, specializaţi pe operă. În ceea ce-l priveşte pe Graham Vick, vine împreună cu Guillermo García Calvo, un tânăr dirijor. Tânăr ca vârstă, matur ca experienţă. Un dirijor care dirijează pe scene mari ale lumii, dirijează de la Viena până în Anglia, care a acceptat să lucreze în echipă cu Graham pentru acest spectacol.
Pot să vă mai spun că o să avem pentru prima dată un spectacol de balet „La fille mal gardée”, un titlu care nu s-a mai montat în România şi pe care o să-l avem la finalul anului. Un spectacol de familie, înlocuind într-un anumit fel tradiţia „Spărgătorului de nuci”, dar, în acelaşi timp, este un spectacol care, în mod uzual, este prezentat cu ocazia sărbătorilor de Crăciun şi de Anul Nou în ţările care îl au în repertoriu. Faptul că am reuşit deja să configurăm stagiunea ce urmează, asta înseamnă că stăm mai liniştiţi din punct de vedere artistic. Vorbind acum strict despre zona de operă şi de balet.
În ceea ce priveşte Opereta, care este o secţie a Operei la ora actuală, deci tot în coordonarea noastră, pot să vă spun că am obţinut drepturile pentru - ceea ce n-a fost deloc simplu şi nu este meritul meu că le-am obţinut, ci al directoarei adjuncte, doamna Alina Moldovan - pentru „Fantoma de la Operă”. N-a fost deloc uşor, ei n-au fost interesaţi să monteze „Fantoma de la Operă” la Bucureşti, dar cu insistenţe şi arătându-le că putem să facem acest lucru la Bucureşti... Vom monta muzicalul „Elisabeth”, vom monta opereta „Ţara surâsului”, pentru început. Acestea vor fi primele trei titluri care vor urca pe scenă în producţiile noi ale Operetei, în stagiunea ce urmează, dar, desigur, şi reluările după celelalte spectacole de operetă şi musical pe care le-am avut până când Teatrul Naţional a intrat în reparaţii capitale şi am rămas fără sediu. Nu pot să vă spun pe date, pe zile, pe ore, cum pot să vă spun sau să vă arăt la Operă, pentru că deocamdată sediul Operetei este în construcţie şi, cu ajutorul destinului, o să îl avem gata în această vară şi atunci vom face repede repetiţii acolo şi vom pune mai întâi spectacolele existente, în forma lor iniţială. Vom da drumul unui nou spaţiu cultural important în Bucureşti. Va fi o sală cu 550 de locuri, cu o scenă foarte bună, de 14 metri pe 20 de metri adâncime, dotată. O sală care lipsea. Opereta nu a mai avut un sediu propriu din 1987, de când Ceauşescu a demolat fostul sediu al Operetei şi l-a montat abuziv în Sala Studio a Teatrului Naţional şi, totodată, un teatru în România nu s-a mai construit, din cunoştinţele mele, de peste 25-30 de ani. E un lucru foarte important că se realizează această sală şi că Opereta va avea un loc unde să îşi desfăşoare activitatea.
- Există voci care susţin că denumirea departamentelor din cadrul Operei pe care o folosiţi dumneavoastră - le spuneţi companii - este greşită, întrucât acesta este un termen care se foloseşte în instituţiile private, nu în cele de stat.
- Este un aspect juridic, care nu-mi dau seama ce relevanţă are pentru spectatorul din România.
- Din punct de vedere legal această denumire este în regulă?
- Din punct de vedere legal, într-adevăr, compania defineşte ceea ce spuneţi dumneavoastră, şi anume companie privată, dar ca sinonim o poţi folosi. Nu există nicio sancţiune că îi spui Compania de Operă sau Compania de Operetă. Mi se pare că, pentru a defini ceva, poţi folosi termenii care să exprime cel mai bine realitatea. E vorba despre o companie artistică. Într-adevăr, în definiţia legală a termenilor, compania defineşte ceea ce ar însemna companie privată, noi nu suntem companii private. Pentru a lămuri această problemă, lucrurile stau aşa: Opera Naţională Bucureşti este o instituţie publică de spectacole, aflată în subordinea Ministerului Culturii. În cadrul acestei instituţii funcţionează mai multe compartimente - Compartimentul de Operă, Compartimentul de Operetă şi Compartimentul de Balet. Desigur, mai sunt şi alte compartimente de ordin tehnic şi aşa mai departe. Aceste compartimente - e foarte complicat să le spui oamenilor: „Ştiţi, Compartimentul de Balet, condus de un şef de compartiment, împreună cu doi şefi de birou vor face următorul lucru”. Nu cred că publicul spectator are nevoie de o astfel de comunicare şi e nevoie să îi vorbeşti pe înţelesul său: „Teatrul de Operetă face asta, Baletul va face astalaltă”. Din acest motiv folosesc aceşti termeni şi nu cred că sunt în instanţă, nu cred că atunci când folosesc aceşti termeni trebuie să mă gândesc dacă nu cumva cei patru, care sunt contra folosirii publice a unor astfel de sintagme, ar putea fi deranjaţi. Eu mă gândesc la publicul spectator.
- Fiecare dintre aceste compartimente are buget propriu?
- Bugetul e unul singur, al Operei Naţionale Bucureşti, dar alocăm bugete fiecărui compartiment pentru a-şi îndeplini proiectele.
- În funcţie de ce se alocă aceste bugete?
- În funcţie de proiectele artistice pe care le au. Cheltuielile administrative sunt comune, nu mai există diferenţe în ceea ce priveşte Contabilitatea, Resursele Umane, Juridic, dar, în ceea ce priveşte proiectele culturale, conform a ceea ce aceste compartimente doresc să facă, ele primesc bugetarea. A fost destul de simplu, pentru că Opereta a venit cu un buget propriu aici. Adică, avea un buget aprobat anul trecut, anul acesta, bugetul a fost practic preluat. S-au tăiat din bugetul respectiv şi s-au economisit astfel cheltuielile legate de administrare, într-o destul de mare măsură şi restul banilor au rămas în continuare pentru derularea de proiecte culturale, conform dorinţelor pe care Opereta le-a avut în acel moment.
- Care este bugetul total al Operei pe anul 2014?
- Nu ştiu să vă răspund la această întrebare şi nu ştiu din următorul motiv: bugetul e împărţit pe anumite capitole, capitolele care mă interesează în mod real pe mine sunt cele legate de producţia de spectacole, producţia de evenimente şi de cheltuielile ce ţin de partea artistică. Restul, compartimentele noastre de ordin economic, juridic, achiziţii, se ocupă pentru a ţine în frâu aceste cheltuieli. Pot să vă spun, dacă nu mă înşel, undeva în jurul valorii de patru milioane şi jumătate de euro, ceva de genul ăsta. Dar 70% din acest buget sunt salarii, încă un procent de vreo 10 - 15% sunt cheltuieli de administrare, capital, restul rămânând pentru proiecte culturale. În orice caz, noi facem o alocare bugetară la începutul anului pentru toate proiectele care există şi care sunt în derulare, pentru a ne rămâne bani pentru fiecare din ele în parte. Din acest motiv, din păcate, managerul general al instituţiei nu prea poate jongla cu bugetul. Pentru noi, nu bugetul este atât de important, ci cum îl mărim. Cum reuşim, de exemplu, să mărim veniturile proprii prin încasări, pentru a putea să cheltuim acei bani pentru a îndeplini anumite spectacole pe care ni le propunem sau cum reuşim să aducem alte tipuri de cofinanţări. Din ce în ce mai greu de adus în sume de bani, mai uşor de făcut prin intermediul unor schimburi, unor bartere, unor coproducţii, dar, până la urmă, şi ele se repercutează tot în bani.
- Apropo de salarii, există unele persoane care susţin că, din cauza unor salarii foarte mari ale artiştilor invitaţi sau din cauza salariului pe care îl primeşte coregraful Johan Kobborg, care conduce Compartimentul de Balet, artiştii români au salarii foarte mici.
- În primul rând, nu avem pe nimeni care să fie din afara ţării care să fie salariat în această instituţie. Există nişte contracte de colaborare, pe drepturi de autor sau pe alte tipuri de servicii. Nu e ca şi cum am vorbi despre „nu are pomul mere pentru că are părul pere”. Sunt în alte categorii bugetare. Nu are niciun tip de legătură salariul unui angajat al instituţiei noastre, care beneficiază, cu excepţia salariului, şi de multe alte drepturi, de exemplu, asigurări sociale, concediu de odihnă plătit, pensii şi aşa mai departe, şi salariul pe o perioadă scurtă de timp al unuia şi al altuia cu care colaborăm. Spun salariu între ghilimele, este vorba despre un contract de prestări servicii, fie ele artistice, fie de altă natură. În ceea ce îl priveşte pe Johan, din păcate, în ţara aceasta, în momentul în care aduci pe cineva care e un exemplu de probitate morală şi profesională, care acceptă dintr-o motivaţie extrem de altruistă şi în acelaşi timp importantă şi anume aceea că vrea să demonstreze lucruri şi să construiască lucruri împreună cu noi, plăcându-i ţara, echipa, oamenii, el începe să fie atacat pentru că vine cu un background cultural de CV şi de valoare ce la noi nu se regăseşte. Atunci, cei care se simt prejudiciaţi sunt aceia care îşi dau seama că au greşit mult până acum, urmărind un anumit tip de cale, ce nu a avut un foarte mare succes. Cu excepţia unor nume mari pe care le-am avut în decursul istoriei, ca şi interpreţi în domeniul baletului. Şi am avut, slavă lui Dumnezeu, şi acum avem câţiva balerini care activează pe mari scene ale lumii, noi nu ne-am remarcat de la moartea maestrului Danovski (Oleg Danovski, dansator şi coregraf român, întemeietorul şcolii româneşti de balet modern, fondatorul şi directorul primului teatru de balet din România, n.r.) ca fiind mari performeri ca şi companii în domeniul baletului. Danovski a venit cu această viziune cu care şi Johan Kobborg pare-se că vine, aceea de a forma o trupă care să poată să abordeze nişte repertorii deosebite, cu care să se poată face turnee oriunde în lume, fără să fie turneu de tip second-hand, adică hai să luăm şi noi o trupă oarecare că mergem în teatre de provincie din afară. Nu, ci vrea să se adreseze unui nivel de top. Acest lucru nu se face simplu. Până acum, n-am dovedit, repet, de la moartea maestrului Danovski, că am avea capacitatea de a face singuri acest lucru. Şi au fost atât la conducerea Companiei de Balet a Operei Naţionale, cât şi prin ţară fel de fel de exerciţii manageriale în acest domeniu. Niciunul dintre ele nu s-a remarcat sau, dacă îmi spuneţi că s-a remarcat, eu îmi plec capul şi spun că aşa e, dar, repet, de la numele acesta mare - Danovski -, de care a auzit toată lumea şi care a fost un promotor, un coregraf, un artist, un om deosebit şi un artist deosebit, nu ştiu să mai existe.
Şi, totuşi, Opera Naţională din Bucureşti avea nevoie de un manager care să deschidă porţi către lume. Un manager care, atunci când dă un telefon, imediat coregraful respectiv să vină sau artistul interpret să răspundă prezent. Johan este un astfel de om şi e un om care nu numai că a dansat la cel mai înalt nivel - o face încă -, dar este şi foarte conectat în lumea coregrafiei mondiale şi a promoterilor de acest gen. Deja pregătim turnee împreună cu Compania de Balet a Operei Naţioanle, deja se deschid porţi nebănuite şi să nu uităm că el n-are decât două luni şi jumătate de când este în Bucureşti. E doar începutul.
- Ştiu că în Compania de Balet sunt foarte mulţi dansatori veniţi din străinătate. Ce îi atrage aici?
- Faptul că pot face repertorii. Şi noi ne-am pus întrebarea. Sunt salarii mici, contractele de colaborare pe care le au nu sunt de nivelul european. Desigur, nici ei nu sunt toţi Alina Cojocaru. Totuşi, sunt unii dintre ei, balerini, care au câştigat premii internaţionale, balerini care pot face faţă unui repertoriu vast. Faptul că există o concurenţă foarte mare în ţările din care ei vin îi face să îşi dorească să aibă meciuri în picioare, cum se zice, şi să vină în România, unde pot intra pe scenă, pot dansa repertoriul respectiv. Din două motive: pentru a-şi face un CV în ideea de a putea pleca în altă parte mai apoi şi un alt motiv, acela de a-şi îndeplini visul pentru care s-au pregătit şi anume de a dansa pe bune, nu de a sta rezervă pe margine. Acest lucru s-a putut întâmpla în România până acum. Nu noi am fost cei care am adus aceşti mulţi colaboratori din străinătate. Noi nu facem decât să continuăm acest trend. De ce? Pentru că, din păcate, şcoala românescă de coregrafie nu mai furnizează ce-a furnizat. Anume, Liceul de Coregrafie nu mai furnizează balerini care să poată prelua oricând repertoriul Operei. Avem un număr extrem de restrâns de proaspăt absolvenţi de Liceul de Coregrafie care să se poată ridica la nivelul trupei de balet din cadrul Operei Naţionale. Asta e o dramă care trebuie discutată în alt context, dar, din păcate, este un adevăr pe care toţi cei care lucrează în domeniul acesta îl cunosc şi atunci profităm de această dorinţă a celor din ţări unele foarte îndepărtate - dacă nu mă înşel avem 13 japonezi în companie. E un număr mare. Profităm de dorinţa lor de a dansa, de a-şi îndeplini visul şi de a-şi face un CV. Totodată, acum când a organizat Johan un fel de vizionare, a vrut să vadă ce potenţial există, în condiţiile în care ne-am dori să mai angajăm - şi când spun „angajăm” iar mă refer la contracte de colaborare, pentru că este foarte greu să angajezi străini pe salariile de aici, în contractele respective de colaborare, pe termen scurt - şi a făcut o selecţie la care s-au înscris în jur de 300 de persoane, au participat în jur de 80 de oameni, pentru că el a făcut o preselecţie mai întâi uitându-se pe video şi au venit foarte mulţi oameni din toată lumea aceasta, pentru a colabora în continuare cu compania noastră şi, din păcate, doar doi români, dar nu pentru că nu ar fi interesaţi, ci pentru că ei nu sunt.
- Cum adică nu sunt?
- Nu există, sunt foarte puţini balerini absolvenţi care pot face faţă unui repertoriu de operă. Aici este marele necaz.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
