La un moment dat, cei doi s-au oprit, parcă neştiind ce să facă, apoi au intrat într-un restaurant – Hellenica. Mai mult de atât nici că se putea, ironia era mai mare decât mi-aş fi putut imagina. Era un restaurant pe care îl ştiam bine, acolo îmi duceam invitaţii care veneau la colocvii, mă ştia patronul, cel puţin de două ori pe an mergeam şi cu studenţii şi făceam vânzare bună. Nu puteam să intru după ei, fiindcă mă cunoaşteau şi unii dintre chelneri care s-ar fi agitat şi m-ar fi dat de gol. Aşa că am rămas afară neştiind ce să fac. Să aştept ar fi fost o prostie, să mă duc la librărie nu puteam, nu mai aveam niciun interes pentru noile apariţii, o să mă plimb pe stradă până ce vor ieşi, asta aveam să fac, ceea ce dovedea că nu mai judecam logic deloc.
M-am dus până la capătul străzii, mergând încet, în pas militar ca la paradă, să mă calmez. Dacă m-ar fi văzut vreun student sau coleg profesor, ar fi zis că înnebunisem, ceea ce nu era departe de adevăr. Apoi m-am întors şi m-am apropiat iar de restaurant, am început să merg şi mai încet, am aşteptat să vină din urmă lume şi m-am amestecat printre ei ca un spion dintr-un film de doi bani. Culmea era că se aşezaseră la o masă lângă geam şi i-am văzut de afară, norocul meu a fost că Amellia era cu spatele spre mine când m-am apropiat şi nu m-a văzut, ce ruşine ar fi fost, şi-ar fi închipuit că o urmăresc, şi mai mare noroc a fost că astfel am putut să îl văd pe tip. Era să fac infarct pe loc, al doilea din viaţa mea. Bărbatul care stătea la masă cu Amellia, era doctorul Harriman, cel care acum şapte ani, când am făcut infarct, îmi salvase viaţa. Da, nu exagerez, el mi-a salvat viaţa atunci. S-a nimerit să fie de gardă când am ajuns la spital, mi-a pus imediat două stenturi, şi a făcut tot posibilul să nu mor. Şi nu am murit, am ajuns până în ziua de azi, ca să îl privesc cum stă la masă într-un restaurant cu femeia pe care o iubesc. Dar acum vreun an îl văzusem împreună cu asistenta mea, Heleni Tales, era clar că era ceva între ei, după felul în care mergeau pe stradă. Când Heleni a terminat facultatea, a fost uşor să conving consiliul profesoral să rămână asistentă.Tuturor profesorilor le curgeau ochii după ea şi se bucurau să fie mai aproape de o femeie care le trezea simţurile, asta era sigur, Heleni îi trezea din somn şi pe profesorii care făcuseră deja primul pas pe drumul senilităţii. Iar Heleni alesese un Don Juan. Cine să înţeleagă femeile? În niciun caz eu. Iar acum îl vedeam pe doctorul Harriman cu Amellia la o masa într-un restaurant numit Hellenica – era o comedie de doi bani, cu iz de tragedie antică.
Abia în acel moment, doar un geam despărţindu-ne, am înţeles pe deplin că am pierdut-o pe Amellia, că am pierdut-o din cauza mea. Pierderea a fost treptată, deşi ştiam că o să se întâmple, nu mi-am dat seama că pierd şi că de fapt ar fi fost uşor să câştig, măcar parţial. Cred că pierderea a început în acea camera de hotel din Fort Lauderdale când nu m-am putut abţine şi i-am cerut să se dezbrace. M-am grăbit şi nu mi-am dat seama că ritmul trebuia să fie diferit, ritmul de desfăşurare e totul într-o astfel de relaţie, de fapt în orice tip de relaţie dintre un bărbat şi o femeie. Atunci eram aproape beat, asta era sigur, eram beat de şampania amestecată cu vin, beat de perspectiva de a trăi lângă această fată pentru un an. Nu îmi făceam iluzii că va sta mai mult, eram prea bătrân pentru ea, la 20 de ani şi ceva, doar o şmecheră stă lângă cineva trecut de 60 de ani, iar Amellia nu era şmecheră.
Doctorul Harriman nu era faimos numai ca doctor bun, care salvase zeci, poate sute de vieţi, dar era cunoscut în oraş şi ca un mare Don Juan, până şi eu auzisem asta. Chiar şi mama mi-a zis o dată: „Am auzit că doctorul ăla care te-a îngrijit la spital o are amantă pe nevasta lui Cohn Zilbert! Auzi unde a ajuns lumea, nevestele au şi amanţi, pe vremea mea ar fi împuşcat-o bărbatul, iar poliţistul i-ar fi strâns mâna şi l-ar fi felicitat! Acum prostul de Zilbert se face că nu aude, nu vede, ca nu cumva muierea aia rea de muscă să ceară divorţ şi să îi ia jumătate de avere!”
Am traversat, şi după câteva minute am revenit pe trotuarul restaurantului şi am mai trecut o dată pe lângă geam. Cei doi erau cu meniurile în mână, el citea de pe al lui şi ea râdea. Ce putea găsi Amellia amuzant într-un meniu cu mâncare grecească? Dacă râdea de mine şi îi povestise doctorului tot? Am mers până la colţul străzii, am traversat din nou, am aşteptat la colţ şi apoi am luat-o iar în direcţia restaurantului. Când am ajuns în dreptul geamului, stăteau de vorbă, pesemne comandaseră mâncarea. Mâna dreaptă a Amelliei era pe masă şi exact în momentul în care am ajuns acolo, lângă ei, despărţiţi doar de un geam, tipul şi-a pus mâna pe a ei. Am simţit că mi s-a înfipt în inimă un cuţit înroşit în foc, aşa de mare a fost durerea încât m-am oprit din mers, nu am mai putut face un pas. Noroc că doctorul se uita în ochii ei, iar cineva venit din spate s-a ciocnit de mine şi atunci a trebuit să mă mişc şi eu, altfel cine ştie, s-ar fi putut ca Amellia sau doctorul să întoarcă capul şi să mă recunoască. M-am dus la maşină terminat, îmi curgeau lacrimile pe faţă. Plângeam. Eu, profesorul universitar Samuel Melinger, plângeam din cauza unei fete care habar nu avea ce vrea de la viaţă, mai bine zis, nu mă voia pe mine.
Nu i-am spus că nu există niciun moment când să nu fie în mintea mea, că atunci când le vorbesc studenţilor la cursuri, o văd pe ea în fiecare fată din amfiteatru, o suprapun fiecărei femeii tinere de pe stradă, mănânc cu ea în minte, şi fiecare înghiţitură nu se duce decât dacă îmi imaginez că mănâncă şi ea aceeaşi mâncare ca şi mine. Atunci când mă bag în pat, intră şi ea, seară de seară se aşază la marginea stângă a patului meu, îşi întinde picioarele obosite în aer, le foarfecă de câteva ori, apoi se lungeşte lângă mine, întinde mâna dreaptă şi mă cuprinde de piept. Abia atunci pot să adorm, când imaginaţia mea o vede perfect, când răsuflarea ei s-a liniştit, trupul i s-a relaxat, somnul a cuprins-o. Aş da orice, mi-aş da viaţa să o sărut pe gât, în adâncitura ovală de la întretăierea gâtului cu omoplatul. Acolo, când e obosită sau emoţionată, o venă subţire, străvezie, iese la suprafaţă pielii şi sângele pulsează de parcă nu mai are loc, vrea să ţâşnească afară, e un prea plin în ea, în trupul ei ca de adolescentă, în firea ei mereu nemulţumită. Să sărut încet, abia atingându-i pielea, acea venă aproape ireală, să îi simt ritmul sângelui, să îi aud lângă ureche răsuflarea accelerată şi fierbinte. Nu există nimic altceva să îmi doresc mai mult în viaţă. Cum să trăiesc fără ea, chiar şi aşa cum o văd acum, doar de vreo trei ori pe săptămână, ştiu că e lângă mine, că poate mai am o şansă, iar fără ea voi fi un om terminat, viaţa mea nu mai are niciun rost. Dacă doctorul o să mi-o ia?
Nu ştiu cum am condus, am ajuns acasă, am băut o sticlă de vin, o sticlă întreagă, un Pascal Jolivet Sancerre şi apoi m-am dus în pat şi am adormit ca un buştean, sau mai bine zis ca o vită, nedezbrăcat, neiubit şi beat. În noaptea aia, Amellia nu a mai fost în pat cu mine, nu şi-a întins mâna dreaptă să mă cuprindă de umeri, răsuflarea ei uşoară, ca a unei albine obosite ce se odihneşte după ce a cules polenul a mii de flori, nu mi-a mai răsfirat părul de pe cap. Visul se terminase. Mă simţeam ca un personaj dintr-o carte de doi bani, bătrânul abandonat de iubita tânără. De fapt nici măcar asta nu eram cu adevărat, nu aveam nicio iubită, trăisem o iluzie. Eram un om care îşi ratase viaţa, care se amăgea că o fată mai tânără cu vreo patruzeci de ani s-ar putea uita la el.
Aşa beat cum eram, creierul meu plin de alcool a visat discurile vinil pe care i le cumpărasem Amelliei, erau uşor curbate, ca nişte farfurii din plastic uitate lângă o plită încinsă, am văzut-o în vis pe Amellia îmbrăcată într-un tricou roşu încercând să asculte Mozart, dar după câteva secunde acul patefonului s-a oprit cu un scârţâit ascuţit.
Din fericire a doua zi nu aveam cursuri. M-am sculat pe la şapte, cu capul greu, un bătrân care se îmbătase din dragoste, ce putea fi mai ridicol şi mai idiot? Poate visasem că o văzusem pe Amellia cu un bărbat pe stradă? Visasem, şi pe stradă nu am văzut-o pe Amellia cu doctorul Harriman, în vitrina restaurantului nu o văzusem pe Amellia la o masă cu el, poate fusese un coşmar. Cum puteam şti oare dacă visasem sau nu? Nu puteam, dar adevăratul răspuns nu putea fi decât că eram un idiot. Mă prostise o fetişcană care se apucase să studieze spaniola, aiurea, fără nici un scop, care îmi cheltuia banii şi făcea ce voia din mine şi dintr-un chirurg blond, cu nasul mare. Îmi era frig, deşi în casă era cald, chiar prea cald. Am început să tremur, mi-am tras cuvertura peste cap, dar frigul nu ieşea din mine, aveam frisoane, pesemne mă îmbolnăvisem, deşi ieri nu aveam nimic. Singur într-o casă prea mare, tremurând de frig, fără să am pe nimeni cu care să vorbesc, singur, atât de singur. Şi pentru prima oară de când murise, am simţit lipsa mamei, aşa mică, aprigă şi rece cum era, numai ea mă iubise, iubire absolută şi fără condiţii, nimeni nu mi-a mai oferit asta. Mi-am adus aminte cum era ultima dată la azil, atât de singură în camera aia luxoasă, dar nu îi ajuta prea mult luxul, tot singură se trezea, tot singură adormea, mama mea căreia toată viaţa îi plăcuse să fie printre oameni. Doamne, ce mult îi mai plăcea să dea ordine, să-i pună la punct, să-i muştruluiască, să-i facă să asculte numai de ea, de nimeni altcineva. Cu toate astea îi plătea bine, nimeni nu s-a plâns vreodată că a fost păcălit la bani, sau că nu a primit ce i s-a cuvenit. Iar oamenii apreciau asta, şi cine ştie, poate ca să muncească cum trebuie, oamenii au nevoie de cineva care să-i ţină din scurt, care să nu-i lase să lenevească, pentru că în firea omului nu e să muncească din greu, ci să hălăduie, să bea, să mănânce, să doarmă cât mai mult. Cât îmi doream să mă strângă mama în braţe, să-i simt corpul mic, numai piele şi oase, să-i respir mirosul de patchouli. Mama nu îşi schimbase parfumul toată viaţa, schimbase multe în viaţa ei şi a lui tata, dar la parfumul de patchouli nu a vrut să renunţe. Degeaba i-am luat de ziua ei parfumuri frantuzeşti scumpe, le-a mirosit, a strâmbat din nas şi a zis: „Nu te supăra Samy, miroase bine, nu spun nu, dar m-am obişnuit cu parfumul meu, după atâţia ani nu îmi iese din piele, aşa că o să-l dau pe asta Marisei”. Şi îi dădea menajerei noastre un parfum pe care plătisem 100 de dolari! Puteam să zic ceva? Nu puteam, după vreo două experienţe de astea, am înţeles lecţia şi nu i-am mai luat decât patchouli.
Am făcut un duş de vreo 15 minute, am băut două căni de cafea, şi apoi, incapabil să fac ceva, m-am aşezat iar în pat. Ce puteam de fapt să fac? Nimic. Ăsta era răspunsul. Pentru moment ăsta era răspunsul. Doar pentru moment.
Fragment din romanul cu acealşi titlu în curs de apariţie la Editura Vremea
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
