Ziarul de Duminică

Recitind poezia modernă/ de Rodica Grigore

Recitind poezia modernă/ de Rodica Grigore

Autor: Rodica Grigore

06.02.2014, 23:58 268

„Poemul este un obiect construit pe baza limbii, a ritmurilor, convingerilor şi obsesiilor unui poet şi ale unei societăţi. Este produsul unei istorii şi al unei societăţi bine definite, însă modul lui istoric de existenţă e contradictoriu. Procesul poetic răstoarnă şi transformă trecerea timpului; poemul nu opreşte timpul în loc, ci îl contrazice şi îl transfigurează. Contradicţia între istorie şi poezie se regăseşte în orice societate, dar numai în epoca modernă este atât de clară. Răspunsul necesar şi conştiinţa disputei existente între societate şi poezie – iată tema centrală, adesea secretă, a poeziei începând cu perioada romantică.”

Cu această explicaţie, Octavio Paz lansa, în conferinţele şi în eseurile sale publicate mai cu seamă începând cu anii ‘70, o complexă incursiune în domeniul relaţiilor „incestuoase şi furtunoase” dintre poezie şi epoca modernă. Din perspectiva sa de poet hispano-american, el a explorat pe larg sensurile nu o dată opuse pe care cuvântul „modern” le-a avut pentru literaţi şi filosofi, artişti oameni politici ori de ştiinţă. Pentru Wordsworth, Rimbaud sau Pound, acesta înseamnă cu totul altceva decât pentru Marx, Napoleon sau Lenin. Identificând începuturile poeziei moderne odată cu preromanticii, Paz a evidenţiat evoluţia acesteia ca dialog contradictoriu între lirica în limbile romanice şi cea de expresie germanică. Pornind de aici, el a discutat în repetate rânduri caracterul unic al modernismului anglo-american în cadrul mişcării de avangardă şi mai ales prin raportare la poezia franceză şi latino-americană. În plus, autorul a oferit subtile analize cu privire la atitudinea secolului XX faţă de conceptul de timp, afirmând că perioada contemporană lui ar reprezenta „amurgul ideii de viitor” şi considerând că acesta ar fi momentul de sfârşit al avangardei, sfârşitul acelei viziuni asupra lumii şi artei care a apărut odată cu primii romantici.

Pornind de la aceste premise, poetul şi eseistul mexican Pedro Serrano are în vedere, într-un recent şi foarte aplicat studiu dedicat formelor şi funcţiilor poeziei moderne, evoluţia şi structura liricii în spaţii culturale diferite, punctele sale de reper fiind Octavio Paz şi T.S. Eliot, autori reprezentativi pentru ceea ce Serrano numeşte „construcţia poetului modern”. Studiul, extrem de elaborat şi de complex, demonstrând la tot pasul capacitatea autorului de a se mişca dezinvolt printre concepte foarte disputate şi printre concepţii diverse asupra poeziei, este bazat pe teza sa de doctorat în literatură comparată, susţinută la UNAM (Universitatea Naţională Autonomă din Mexic), după un stagiu de cercetare la prestigioasa University of London.

T.S. Eliot a insistat mult, de-a lungul întregii activităţi, pe legătura stabilită între lirica sa şi propria poetică, afirmând că nu se poate vorbi, în cazul lui, despre viabilitatea unor procese estetice generale, ci de încercarea sa constantă de a defini (fie şi doar pentru sine) experienţa şi finalitatea procesului de elaborare a unui text liric: „Meritele şi limitele criticii mele pot fi apreciate pe deplin doar atunci când ea este aplicată poeziei pe care o scriu eu însumi.” Celebrul eseu din 1919, Tradiţia şi talentul personal, defineşte însă poezia ca fiind prin excelenţă non-discursivă şi autoreferenţială, preocupată cu (de) ea însăşi mai degrabă decât deorice alte expresii ale personalităţii (înţelese în sens subiectiv). Fără îndoială, poziţia pe care Eliot se situează este prin excelenţă antiromantică, subliniind existenţa autonomă a poemului, independentă de cea a poetului.

Dar concepţia cu privire la modul / creatorul clasic se va nuanţa, în timp, în cazul lui Eliot: dacă în 1927, el se declara un clasic în literatură, după doar trei ani, în eseul intitulat Baudelaire, va afirma că un poet într-o epocă romantică nu poate fi clasic decât ca orientare generală. Ceea ce înţelege, însă, Eliot prin aceasta e că, fidel teoriei proprii cu privire la sensul istoric, el se consideră clasic în aceea că utilizează elemente ale literaturii anterioare, dându-le o interpretare personală în operă, preferinţa sa pentru acel creator capabil să menţină echilibrul între credinţă şi poezie devăluind, citită dintr-un punct de vedere, şi un soi de prejudecată de-a dreptul puritană. Eliot rămâne, însă, unul dintre marii scriitori ai modernităţii – şi, deopotrivă, unul dintre eseiştii săi fascinanţi, capabil a se descrie pe sine drept „clasicist în literatură, monarhist în politică şi anglo-catolic în religie, combinând o moştenire calvinistă cu un temprament puritan şi o aplecare catolică” şi, mai ales, ştiind să-şi păstreze pentru totdeauna credinţa în eternul adevăr al poeziei. Cel în care, aplecându-se asupra acestor aspecte, a crezut întotdeauna şi Pedro Serrano. Născut la Montreal, în Canada, el este actualmente profesor la Facultatea de Filosofie şi Litere din cadrul UNAM din Ciudad de México, unde predă literatură contemporană. A publicat mai multe volume de poezie, printre care: El miedo (Frica: Mexic, 1986),Ignorancia (Neştiinţă, Mexic, 1994); Tres poemas (Trei poeme: Caracas, 2000; Turba (Turba: Mexic, 2005), Desplazamientos (Deplasări, 2007), Nueces (Nuci, 2009). În anul 2000, împreună cu Carlos López Beltrán, a editat şi a tradus antologia intitulată La generación del cordero: Antología de la poesía actual en las Islas Británicas (The Lamb Generation) care a făcut cunoscuţi în spaţiul latino-american treizeci de poeţi de limbă engleză. A elaborat libretul pentru opera Marimbas de l'Exile / El Norte en Veracruz (muzica aparţinându-i lui Luc LeMasne), pusă în scenă mai întâi în Franţa, la Besançon, în 2000, iar ulterior la Paris şi Ciudad de México. Actualmente, este editorul influentei publicaţii Periódico de Poesía, care apare în cadrul UNAM.

 

Pedro Serrano, La construcción del poeta moderno. T.S. Eliot y Octavio Paz, Conaculta, Ciudad de México, 2011

AFACERI DE LA ZERO