Ziarul de Duminică

Recurs la generozitate. Întrebări despre limitele antropologiei creştine/ de Marius Vasileanu

Recurs la generozitate. Întrebări despre limitele antropologiei creştine/ de Marius Vasileanu

Autor: Marius Vasileanu

25.11.2011, 00:02 177

Nu există ruptură!

Aceasta ar putea înţelege şi mărturisi cel care ar putea privi dinspre starea de poezie spre vers, dinspre muzică spre cântec, dinspre nonliniar spre liniar, dinspre zenit spre marca poştală, dinspre ceea ce numim viaţă spre ceea ce numim moarte, dinspre "limita" luminoasă spre limitele uzuale ale acestei lumi.
Cartea "Recurs la generozitate. Întrebări despre limitele antropologiei creştine" este o selecţie din articolele publicate săptămânal între noiembrie 2007 şi septembrie 2010 în suplimentul Aldine al ziarului România liberă. Alte câteva articole prezente aici au fost publicate doar în format electronic pe diverse bloguri & site-uri sau în revista Lumea monahilor. Am ajuns să preiau rubrica "Mărturii", redenumită ceva mai târziu "Atitudini", datorită generozităţii şi încrederii scriitorului Dan Stanca. Atâta timp cât am scris în Aldine paginile au fost coordonate (cu o regretabilă sincopă de vreo câteva săptămâni) de Dan Stanca, de a cărui prietenie sunt onorat.
Mărturisesc, lucrez îndeobşte îndelung asupra unui text, fie şi de această factură minoră. Pentru că o astfel de meditaţie turnată chiar şi în forma unei modeste tablete săptămânale este un bun prilej de a scrie câteodată printre rânduri, pentru că unele texte au ajuns să aibă un impact neaşteptat ("Monopolul pe Iisus", de pildă) etc. De peste 15 ani am avut şansa să fac toate formele de presă practicată astăzi: presă scrisă în jurnale sau reviste culturale, radio, televiziune, agenţie de ştiri sau new media. Este momentul să subliniez că pentru mine nu există ruptură între a mărturisi şi a lua atitudine, indiferent de titlul rubricii, de genul jurnalistic abordat sau de forma de media în care mă manifest. Fireşte că pentru a putea mărturisi ai nevoie de o condiţie sine qua non - libertatea de exprimare. De aceea îi sunt recunoscător scriitorului Dan Stanca, fără de care această rubrică la care am scris timp de aproape trei ani, implicit această carte, nu ar fi fost posibile. Fireşte că era cea mai nimerită persoană pe care s-o rog să facă şi prefaţa acestui volum şi îi mulţumesc că a acceptat. Îi sunt îndatorat artistului fotograf şi prietenului meu de-o viaţă, Marius Vasiliu, care în vânătoarea sa zilnică după apusuri de soare - printre o infinitate de alte minunăţii ale Bucovinei pe care le-a purtat prin expoziţii internaţionale sub forma fotografiei de artă - a găsit unul şi pentru coperta acestei cărţi. Îi mulţumesc soţiei mele Monica, primul lector (nemilos) şi corector pentru tot ceea ce scriu.
…Există un legato în cele ce urmează, întrucât majoritatea covârşitoare a articolelor pe care le-am semnat sunt scrise din perspectiva celui care a studiat şi apoi a predat în mediul preuniversitar şi universitar elemente de antropologia şi istoria religiilor. Sunt interesat existenţial, profesional şi ştiinţific de limitele antropologiei creştine - în măsura în care acestea pot fi identificate (vezi cap. I). Iată de ce, diferite ca stil, paginile care urmează sunt simple note de parcurs pentru lucrări ceva mai serioase, sunt fragmente din eseuri sau studii publicate deja sau nu încă, variante ale câtorva obsesii mai vechi, cioburi de proză ş.a.m.d.
Dacă este să medităm la extinderea limitelor antropologiei creştine, ortodoxia are un potenţial greu de cuantificat. Iată ce nota încă de prin anii ' 50 unul dintre cei mai rafinaţi teologi români contemporani, Părintele Andrei Scrima ("Antropologia apofatică", Ed. Humanitas, 2005, p. 368): "Sunt din ce în ce mai numeroase semnele apariţiei unui nou mod sau regim al spiritului: acela de dincolo de concept, de mărginirea noţională, de fixitatea psihologică. Apare necesitatea de a trece dincolo de limite şi de a adânci realitatea până la chipul său inefabil şi totuşi apropriabil, situat dincolo de rigoarea schemelor conceptuale. E un fenomen care nu s-ar fi putut produce acum 3-4 decenii. Între timp, inteligenţa umană s-a afinat, a devenit mai suplă, s-a exercitat în efortul dificil al depăşirii de sine în atâtea domenii ale cunoaşterii şi gândirii, de la filosofie până la ştiinţele exacte. Şi poate că sensul acestor tendinţe şi transformări este tocmai prepararea minţii umane pentru trecerea în marea cunoaştere a non-cunoaşterii naturale, pentru primirea pecetei de taină a apofaticului" (subliniere M.V.).
Deocamdată, aşa cum spuneam şi cu alte ocazii - vezi cartea subsemnatului "În căutarea duminicii. Sacru şi profan în epoca foiletonistică", Ed. Paralela 45, 2008 -, suntem tributari "epocii foiletonistice" în înţelesul pe care scriitorul Hermann Hesse îl dădea acestei expresii. Astfel încât, şi tocmai fiindcă din perspectiva unei antropologii apofatice nu există ruptură, efemeridele din acest volum intersectează varii domenii ale vieţii: de la statutul şi condiţia clerului şi a ierarhilor Bisericii (cap. II) până la problemele acute din Biserica Ortodoxă Română şi/sau ale Bisericii Catolice (cap. III), de la fenomenologia mărturiei creştine (cap. IV) până la viaţa şi creaţia unor mistici şi/sau teologi (cap. V şi cap. VI). Limitele antropologiei creştine constituie însă o interfaţă nu numai pentru/către spiritualităţile învecinate - lucru inserat în orice capitol -, ci relaţionează firesc cu spaţiul cultural (cap. VII şi cap. VIII), cu viaţa cetăţii (cap. IX). Este o evidenţă că mass-media nu poate fi nicidecum scoasă din această ecuaţie (cap. X). În fine, o şansă, dar şi o capcană, o reprezintă diversele abordări sapienţiale (cap. XI) care nu sunt, în fapt, decât o preparare pentru calea spre/dinspre adâncurile Fiinţei. Bineînţeles că, nefiind o construcţie premeditată, aşezarea unora dintre articole pe capitole este orientativă.
Sunt numeroşi cercetători care consideră că, dacă nu decade în sincretism, contemplarea periodică a tradiţiei proprii din perspectiva alteia, învecinate, aduce viziuni proaspete, limpezeşte, îmbogăţeşte. Acesta este motivul pentru care recurg câteodată, spre exemplu, la o istorie provenită din spaţiul islamic (sufism) sau din buddhismul zen ca să ajung apoi tot la creştinism. Este doar una dintre formele de recurs la generozitate. Din perspectivă antropologică se manifestă aceleaşi reflexe ale comportamentului religios, sunt activate aceleaşi resorturi intime, indiferent de meridian. Numitorul comun este Omul - "Omul ca simbol", cum ar fi intitulat Mircea Eliade ultima sa carte, pe care intenţiona dar n-a mai apucat să o scrie. Generozitatea determină, iată, un legato de necontestat: Omul cu întreg universul său lăuntric...
Aşadar, fie şi din deformaţie profesională, pentru autorul acestui pseudojurnal de bord nu există nici o ruptură între temele enumerate anterior. Iată doar unul dintre motivele pentru care subtitlul acestei cărţi este Întrebări despre limitele antropologiei creştine. Căci, conştient de limitele proprii ale autorului, acest volum nu propune prea multe răspunsuri, ci numeroase întrebări.
A devenit o constantă în antropologia religiei observaţia că omul care depăşeşte pe verticala spiritului gradul obişnuit de înţelegere şi de comuniune cu Creaţia se manifestă prin (su)râs. Cel ce ştie să surâdă locuieşte întru generozitatea pe care numai spiritualitatea cristică integrală o poate conferi. Dar despre ortodoxie ca generozitate, despre generozitatea în duh patristic nu se cade să vorbeşti prea mult. Exemplele oamenilor îmbunătăţiţi sunt de preferat - iată ce spune marele duhovnic Părintele Arsenie Papacioc care a fost, ca şi Părintele Andrei Scrima, membru al Mişcării Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim: "Eu recomand o stare de veselie interioară, lăuntrică, din inimă, o stare ce înseamnă rugăciune neîncetată. O stare de veselie adevărată, degajată de problemele vieţii, de problemele cărărilor vieţii, ale unuia şi ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Dacă‑i întristare, se clocesc ouăle diavolului. E o stare de absenţă, de întunecare. Dacă un om nu moare de pe poziţia de trăire, de înălţare, de steag, toată Creaţia suferă. Noi trăim într‑o mare unitate, toată Creaţia lui Dumnezeu este o unitate. Dacă ne despărţim de marea unitate, suntem pe poziţie de anulare, de autoanulare. Deci, recomand o poziţie de trăire. Pentru că tragedia întregii lumi trebuie plânsă ca propriile noastre păcate. Şi starea de rugăciune înseamnă o stare de prezenţă. Eu ca duhovnic ce toată ziua stau de vorbă cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevoinţe. Recomand o stare de prezenţă permanentă, care înseamnă recunoaşterea forţelor de bine din tine" (fragment din interviul intitulat "Trebuie să ştii să mori şi să înviezi în fiecare zi. Pentru că viaţa înseamnă moarte continuă" publicat în format electronic de Stelian Gomboş la adresa: http://www.stiri.lacasuriortodoxe.ro/component/content/article/114-top/3921-qdati-mi-mie-tineretea-voastra-daca-nu-stiti-ce-sa-faceti-cu-eaq-interviu-cu-pr-arsenie-papacioc-la-zi-aniversara.html)...
Observăm în micul fragment de mai sus câteva rigori fundamentale ale ortodoxiei: bucuria (veselia) duhovnicească, pornită obligatoriu din rugăciune, conştiinţa unităţii fundamentale a tot ceea ce este creat de Dumnezeu şi, totodată, a Creaţiei cu Creatorul său, la care se adaugă starea de prezenţă (trezvia). Nu în ultimul rând, smerenia şi generozitatea - plâng tragedia, derivele întregii lumi, pe care le asum precum îmi asum propriile greşeli (odată ce sunt conştient de unitatea Creaţiei). Să nu uităm, sunt observaţii venite din partea unui uriaş şi foarte îndrăgit "profesionist" într-ale rugăciunii. Căci asta practicau şi studiau membrii deja legendarei Mişcări Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim.
Cu alte cuvinte, atunci când suntem sau devenim conştienţi de unitatea indestructibilă a acestei lumi, atunci când trezvia, prezenţa, devine o stare din ce în ce mai clar asumată, rugăciunea este pe Calea Împărătească. Iar câteva dintre semnele că suntem pe drumul cel bun - în condiţiile enumerate mai sus - sunt tocmai smerenia, generozitatea şi bucuria (veselia) duhovnicească/spirituală. Bucurie, veselie care este de o cu totul altă calitate decât cea obişnuită.
Râsul este cel mai mare divizor comun al oamenilor. Surâsul înţeleptului este cel mai mic multiplu comun. Dumnezeu a făcut lumea în şapte hohote de râs - spune o legendă îndepărtată. Cu alte cuvinte suntem, fiecare, măcar prin constituţie, fărâme din marele râs cosmic. Înţeleptul surâde atunci când priveşte dinspre nonliniar spre liniar, dinspre zenit spre marca poştală, dinspre limita luminoasă spre limitele uzuale ale acestei lumi…
P.S.:Rândurile de mai sus sunt cuvântul introductivla cartea sussemnatului recent apărută la Editura Eikon chiar cu acest titlu: Recurs la generozitate. Întrebări despre limitele antropologiei creştine. Lansarea cărţii va avea loc sâmbătă 26 noiembrie 2011, orele 18.00, în cadrul Târgului de carte Gaudeamus din Bucureşti, la standul Editurii Eikon unde va fi prezentată de scriitorul Dan Stanca şi de profesorul universitar Radu Carp (Universitatea Bucureşti).

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO