La Artexpo, spatiu artistic privilegiat, a fost deschisa o expozitie rara: Charlotte Salomon, cu ajutorul Institutului Goethe din Bucuresti. Imi staruie in minte aceasta stranie izbucnire creatoare care a acceptat timpul, fugind insa de el, refuzandu-l.
Artista, practic un medium, este Charlotte Salomon, o tanara evreica nascuta la Berlin in 1917, care pierde individual al doilea razboi mondial. Din 1933, persecutiile ii ating familia si destinul. In 1939, ea se refugiaza in Franta la bunici si rateaza sansa de a emigra in America (consulatul american nu facea acte umanitare).
In 1940, Germania retrage cetatenia intregii familii. In acelasi an, bunica Grunwald, sub presiunea evenimentelor, se sinucide in fata Charlottei. Este si ea internata impreuna cu bunicul in lagar. Ulterior este eliberata si isi incepe lucrul la seria de guase "Viata sau Teatru?". Se casatoreste in 1943 cu emigrantul austriac Alexander Nigler.
Pe 24 septembrie 1943, sunt arestati si transferati intr-un lagar de tranzit, de unde sunt imbarcati cu destinatia Auschwitz. Au ajuns la 10 octombrie 1943 si n-au mai plecat niciodata. Nu se stie data executiei, se stie insa ca artista era insarcinata. Eficienta germana: au ars doi in pretul unuia.
ntamplarea e atroce. Daca este adevarat ca mama transmite fatului starea ei de spirit, atunci avem temeiuri sa banuim ca acesta si-a inteles condamnarea la moarte. Razboiul stimuleaza performante absurde: forme incipiente de viata citesc otravitoarea scriere "Mein Kampf". Fireste, obligatoriu.
Cand Charlotte incepe ciclul de guase, descopera de fapt o sansa de supravietuire. Ea nu picteaza, respira pur si simplu. Spune despre sine, la persoana a III-a: "ai a fost pusa sa aleaga intre a-si lua viata si a face ceva nebun, ceva special". Vreme de doi ani (1940-1942) a conceput 1325 de guase (din care o selectie de 63 au figurat in expozitia de la Artexpo).
Lucrul a insemnat pentru artista retragerea pe un taram imaginar, unde realitatea este salvata de sine si uitare totodata. Plastica ei este teatru, muzica, articulatre cinematografica, text.
Forma nu este o solutie poetica, pe linia unui sincretism avangardist, ci exprimarea irepresibila a unei drame: pastrarea fiorului vietii care sta sa se stearga.
Cand pleaca (e dusa) la Auschwitz, Charlotte isi lasa intreaga opera doctorului Moridis din Villefranche cu o disperata rugaminte: "Pastrati-le bine, sunt toata viata mea".
Destinul se joaca sinistru: arata omului ca existenta isi gaseste echivalentul in obiecte si materii banale, ca, daca e ars, va dainui dupa combustie prin niste hartii.
Ceea ce e tulburator in aceasta opera unica e distanta ambigua dintre viata si fictiune. N-o regasesc la artisti mari ai secolului nostru.
Charlotte face din biografia ei o poveste a lumii. Personajele sunt reale (sau aproape reale), intamplarile in mare parte au fost traite sau asimilate prin povestiri.
Atmosfera este teribil de reala, spaimele din interiorul comunitatii familiale adevarate, aproape palpabile. Se discuta probabil la nesfarsit acelasi lucru, ceea ce face ca bunicul, rautacios prin contaminare, sa recomande nepoatei: "Ia-ti odata viata, ca sa se termine cu vaicareala asta".
Creatoarea resimte lumea in care a trait ca pe o inchisoare, un spatiu oprimant si obligatoriu. Guasele sunt o parabola uriasa pentru ghetou, un ghetou pentru suflet.
Charlotte il strabate metodic, cu o putere remarcabila, izvorata poate din acceptarea conditiei sale etnice. Opera ei nu e un jurnal, de tipul "Jurnalului" Annei Frank, ci reconstituirea atrocitatilor istoriei, dilatate parca la scara planetara.
Ea nu e un artist plastic in sensul traditional al cuvantului. Lucreaza fredonand o melodie, din ce in ce mai pasionat si rupta de lume, pana termina lucrarea. Se lasa posedata de viziunile interioare. Isi califica arta drept "piesa muzicala in trei culori".
Nu se stie de ce a utilizat pe paleta doar trei culori: rosu, galben, albastru, culori fundamentale ale spectrului, din care deriva, prin combinatii, toate celelalte.
Lucreaza febril, intr-o maniera expresionista, ignorand detaliile sau insistand asupra catorva obsesiv. Se pare ca relatarea e mai importanta pentru ea decat forma plastica propriu-zisa.
Expresivitatea rezulta din fervoarea comunicarii si franchetea dezvaluirilor. Intr-o maniera academica, Charlotte n-ar fi existat. In maniera "naiva" are forta si personalitate, are o viata - si nu una de imprumut, confectionata stilistic. Pentru ea, dorinta de a vorbi, de a relata, de a lasa marturii este se pare mai puternica decat aceea de a face, simplu, pictura. Imaginile se conditioneaza cinematografic (are ceva din "logica" benzilor desenate), iar desenul cere mereu explicatii, cuvinte care-i brazdeaza, in toate directiile, guasele.
De aceea, cred ca opera ei, cu totul iesita din comun, e arta doar in masura in care e viata, un strigat sfasietor adresat lumii.
Guasele sunt probe in judecarea unei crime pentu care nici macar instanta morala nu si-a facut timp. Sa ma ierte lumea fina si toleranta: dupa razboi, strazile Germaniei ar fi trebuit sa poarte numele victimelor, in special ale celor cu cetatenie germana.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul Cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
