Printr-a unşpea, profa de Română, Paula Litman (recent a împlinit 88 de ani, plină de energie şi de idei, mintea brici, sărut-mâna, doamnă!), discutând despre nu mai ştiu ce personaj care-l descoperă târziu pe Dumnezeu, ne-a întrebat: „Când începe să creadă în Dumnezeu un om care e de mult matur şi până atunci n-a crezut?”, la care Cristian Nicolae a răspuns fără să ezite: „După primul infarct!”, răspuns de care profesoara a fost, pe bună dreptate, încântată.
Se poate însă şi fără infarct şi mult mai devreme. Pe la zece ani, cel mai bun prieten al meu, Nero (nu-l cheamă aşa, aşa i-am zis într-a noua, când hotărâserăm să dăm foc împreună liceului – e vorba despre Spiru, doamna Litman era la Viteazu, unde m-a mutat tata în anul următor, fără măcar să mă anunţe – şi el – Nero, nu tata! – a umblat vreo spătămână cu cordeluţa Puşei pusă orizontal pe cap, cum purtau alde Guilleromo Villas ca să nu le vină părul în ochi în timpul jocului, dar bănuiesc că nu vă interesează absolut nimic din paranteza asta şi nici n-aţi înţeles mare lucru din ea), Nero, zic, pe vremea aia doar Mihnea, stătea într-o frumoasă zi de vacanţă în faţa unui cinematograf din Brăila – poate singurul, vorba reclamei la „Tinerama”, mai ţineţi minte? – şi ar fi vrut foarte tare să intre la film, dar n-avea bani şi s-a gândit „Ce-ar fi să se oprească un om şi să-mi dea doi lei să intru la film?” şi atunci s-a oprit un om şi i-a dat doi lei să intre la film. „În secunda aia am început să cred în Dumnezeu”, mi-a zis Nero, simplu şi serios, câţiva ani mai târziu, într-o pauză a acţiunii de incendiere a liceului.
Să recapitulăm. Credem în Dumnezeu când ne speriem foarte tare, când ne dă şi când vrem să ne dea.
La prima vedere, e naşpa. Ne cam punem într-o postură penibilă. La o analiză mai atentă, însă, mai ales dacă apuci să stai de vorbă cu un duhovnic sau un teolog sau măcar cineva care s-a interesat mai mult decât tine de subiectul ăsta, nu-i chiar aşa jenant. Dumnezeu există ca să ne ajute. Nu e nicio ruşine să-i ceri sprijinul. După cum nu e nicio ruşine să-ţi fie frică de moarte, boală, suferinţă fizică ori psihică.
Mă rog, un pic de ruşine ar trebui să simţim atunci când ne rugăm, ni se-mplineşte şi uităm să zicem „Mulţumesc!” Nu numai faţă de Dumnezeu, de altfel.
Pe de altă parte, când şi cum ajunge omul să creadă în ştiinţă? Nu aşa, la modul general, că e bună şi frumoasă, ci să creadă atât de tare încât să-i încredinţeze viaţa şi speranţele lui. Acelaşi Nero mi-a explicat cu mult timp în urmă poziţia lui faţă de avioane: „M-am întrebat de multe ori: Cum pot să se ridice în aer zeci de tone de metal? Răspunsul e clar: Nu pot”. Drept care nu merge cu avionul. După cum nu pune mâna pe calculator, zice că-l curentează. În schimb, n-a ezitat să plece cu Oltcit-ul în Germania, de-a stat trei zile şi două nopţi într-o parcare din Ungaria, că nici ştiinţa nu bate cu băţul!
Dacă pentru relaţia cu Dumnezeu contează ceea ce simţi, cea cu ştiinţa depinde de ceea ce ştii. Nici mie nu-mi place să zbor, dar când sunt silit s-o fac contează foarte mult faptul că urmăresc atent toate documentarele şi filmele artistice cu catastrofe aeriene. Paradoxal? Nu. Pentru că de-acolo aflu cât de multe îmbunătăţiri de securitate s-au făcut în urma rarelor accidente!
Şi totuşi... Degeaba spun statisticile că mor mult mai mulţi oameni pe şosele. Importantă e cealaltă numărătoare: câţi SUPRAVIEŢUIESC accidentelor! Ca şi faptul că din maşină, dacă ţi se pare orice, te poţi da jos oricând...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
