273 de gravuri
Dacă în următoarele două luni, drumurile de afaceri vă aduc la Cluj, vă sfătuim să nu rataţi un eveniment artistic de o anvergură cu totul specială: între 12 aprilie şi 8 iunie aveţi ocazia să admiraţi 273 de gravuri originale obţinute prin imprimare de pe plăcile lui Rembrandt, restaurate şi prelucrate de Amand Durand între anii 1865-67, la solicitarea Bibliotecii Naţionale Franceze, plăci aflate în patrimoniul Muzeului Luvru din Paris. Gazda expoziţiei Rembrandt. Apogeul artei gravurii este Muzeul Etnografic al Transilvaniei.
Aceste capodopere sunt deţinute de dr. Heinz Ess, un colecţionar privat din Luxemburg. „Este cea mai mare expoziţie de gravuri ale lui Rembrandt prezentată în România. Suntem fericiţi să le arătăm clujenilor 273 de gravuri din totalul celor 286 realizate de Rembrandt pe parcursul vieţii sale. În această eră a globalizării, nu mai este necesar să călătoriţi la Londra, Paris sau Amsterdam pentru a admira capodoperele artei europene. Astăzi, acestea vin în oraşul dumneavoastră” declară servicul de presă al colecţionarului.
Expoziţia clujeană va fi împărţită în două secţiuni. Între 12 aprilie şi 11 mai sunt expuse Autoportrete, Scene religioase, Sfinţi şi Alegorii iar între 13 mai şi 8 iunie Peisaje, Scene de gen şi Portrete.
Rembrandt condamnat la dispariţie
În marile muzee sau colecţii de artă ale lumii, s-au păstrat puţine exemplare din primele imprimări după plăcile de cupru, realizate în anii 1630-1650, unele de către însuşi Rembrandt, altele de către elevii lui; o parte a vechilor foi s-au degradat sau chiar s-au distrus. Destinul hârtiei este implacabil, timpul acţionează nemilos asupra sa răpind generaţiilor succesive şansa de a citi/vedea mărturiile înaintaşilor. La rândul lor, multe din plăcile care mai existau fuseseră deteriorate sau uzate, unele dintre ele fiind „reprelucrate” la sfârşitul secolului XVIII. Adică, le fuseseră adăugate linii sau motive care nu proveneau de la artist. Opera lui Rembrandt era condamnată la dispariţie ?
Iată motivul pentru care în anul 1864 guvernul francez l-a solicitat pe Georges Duplessis, directorul Bibiotecii Naţionale a Franţei aflate la muzeul Luvru, conservator în cadrul cabinetului de stampe şi autor al unor cataloage de opere vechi considerate şi astăzi ca fiind de referinţă, să caute modalităţi pentru a salva lucrările grafice ale lui Rembrandt aflate la Luvru sau în colecţii private şi, totodată, să cureţe plăcile de cupru şi să refacă plăcile pierdute, pornind de la imprimările originale ale pictorului flamand.
„Salvatorul” Durand
Georges Duplessis a atribuit această sarcină dificilă unuia din cei mai buni gravori ai acelor timpuri, Amand (Armand) Durand (1831-1905). Acesta, inspirat de predecesorul său, Nicéphore Niépce, inventatorul heliogravurii, a pus la punct o tehnică specială de conservare a plăcilor deteriorate. Pentru restaurarea plăcilor uzate şi pentru reconstituirea plăcilor care nu mai existau s-au folosit argint, amalgam, oţel, mercur, cupru şi bitum din Marea Moartă. Au fost necesare şase luni pentru a transpune o gravură cu ajutorul unei lămpi cu arc electric pe o placă de cupru, ale cărei incizii coincideau exact, cu o precizie de 1/1000 mm, cu plăcile realizate de Rembrandt cu mai bine de 200 de ani în urmă. Şi pentru a nu trăda în nici un fel originalul, Durand a confruntat rezultatul final al eforturilor sale, bucată cu bucată, cu exemplarele I şi II din tirajele originale ale artistului aflate la Muzeul Luvru. Nu este deloc exagerat să spunem că, astfel, graţie muncii lui Durand care a reuşit să readucă majoritatea plăcilor în starea iniţială, o mare parte a lucrărilor de grafică ale marelui pictor au fost salvate.
Deoarece această metodă ar fi putut fi folosită şi pentru tipărirea de bancnote, municipalitatea de atunci a Parisului a interzis producerea unui asemenea tip de plăci, la scurt timp după ce au apărut pe piaţă primele imprimări ale lui Durand. Acesta este şi motivul pentru care tirajul colecţiei a fost atât de mic.
Gravurile realizate de Amand Durand în anii 1865-67 la solicitarea Muzeului Luvru au fost imprimate pe hârtie produsă manual fiind inegalabile ca acurateţe şi au aplicată pe verso ştampila sa de colecţionar, cuprinsă în catalogul ştampilelor de colecţionari realizat de artistul, colecţionarul şi exegetul austriac Fritz Lugt (1882-1970). Specialiştii, care au analizat în detaliu matriţele, afirmă că nu avem de-a face cu un „remake” obişnuit prin care se „re-întineresc” operele de artă, ci de o operaţiune complexă, asemănătoare restaurării vechilor picturi.
Copii sau originale ?
Nu lipsesc nici controversele… Au existat artişti/colecţionari care au încercat să-i desconsidere opera. Fiind în posesia unor imprimări anterioare, provenite de pe plăci vechi şi uzate, aceştia se temeau de scăderea valoarii lor de piaţă, ţinând cont de acurateţea imprimărilor lui Durand. Controversa continuă până azi: gravuri imprimate chiar de mâna lui Rembrandt sau realizate la 200 de ani de la moartea sa de altcineva, chiar dacă după plăcile originale ?
După moartea lui Durand în 1905, cele mai multe plăci de cupru au ajuns la editura Dominique Vincent et Cie din Paris. Imprimările au fost apoi publicate în cărţile Bibliotecii Naţionale Franceze şi în albumele şi cataloagele Luvrului. O parte a acestor plăci a fost descoperită în anul 1985 în casa familiei Dominique Vincent de un anticar american. Ulterior el a realizat imprimări după unele plăci, pe care le-a oferit la un preţ de 500-2.500 $. Acestea, spre deosebire de imprimările lui Durand însuşi, nu au aplicată pe verso ştampila de colecţionar. Şi tipul de hârtie pe care au fost, şi din păcate încă mai sunt imprimate, se deosebeşte flagrant de cel utilizat în anul 1865.
Odiseea plăcilor de gravură ale lui Rembrandt
Marea majoritate a gravurile lui Rembrandt care circulă astăzi în întreaga lume sunt impresiuni postume (imprimate după moartea artistului!). Istoriografia de artă şi-a făcut, însă, datoria şi a consemnat istoria plăcilor de gravură ale lui Rembrandt, precum şi tirajele scoase după ele de alţi autori.
Iată povestea „odiseei” plăcilor de gravură ale lui Rembrandt relatată de istoricul şi criticul de artă Radu Vasile, colaborator al Fundaţiei EuroArt, organizatoare a expoziţiei amintite:
„Atunci când casa şi averea lui Rembrandt au fost scoase la licitaţie, în urma falimentului din 1656, printre obiectele vândute nu s-au găsit nici plăcile de cupru, nici ustensilele de gravare. Este posibil ca Rembrandt să-şi fi vândut plăcile înainte de licitaţie pentru a recupera o parte din banii pe care îi aşteptau creditorii săi; dar, este tot atât de plauzibilă presupunerea ca acesta să fi cedat instrumentarul de lucru şi gravurile din atelier unor prieteni, pentru a le proteja de creditorii lacomi. Sau, este posibil ca acestea să fi fost excluse din inventarul întocmit de autorităţi în 1656, tocmai sub motivul că erau ustensilele artistului. Oricum, există dovezi că acestea au supravieţuit morţii artistului. Iată, câteva:
1. Clement de Jonghe, (circa. 1677-1679). Prima înregistrare a plăcilor lui Rembrandt se găseşte în inventarul negustorului de gravuri Clement de Jonghe, prietenul lui Rembrandt. Nu se ştie cum a ajuns Clement de Jonghe în posesia celor 74 de plăci pe care le-a inventariat, dar este posibil ca acesta să le fi dobândit încă din timpul vieţii lui Rembrandt.
2. Pieter de Haan (1767). Un specialist de la Rijksmuseum din Amsterdam susţine următorul indiciu asupra proprietăţii plăcilor lui Rembrandt: într-un catalog din 1767 al licitaţiei averii lui Pieter de Haan sunt înscrise 76 de plăci de cupru ale lui Rembrandt. Nu se ştie cum a ajuns de Haan în posesia lor.
3. Pierre Fouquet (1767-1768). La licitaţia averii lui de Haan în 1767, Pierre Fouquet (Franţa) a cumpărat circa 53 de plăci, pe care le-a revândut în acelaşi an lui Claude Henri Watelet, lucru care ne determină să credem că acesta a fost un intermediar, lucrând pentru un comision.
4. William Baillie (cca. 1775). Prin anul 1775, căpitanul William Baillie tipăreşte în 100 de exemplare o lucrare după placa originală a Gravurii de 100 de guldeni a lui Rembrandt. Baillie a cumpărat placa - aflată într-o stare de degradare destul de avansată datorită multiplelor utilizări - de la pictorul şi gravorul John Greenwood. Căpitanul, gravor şi el, va încerca să restaureze placa, şi, nereuşind în totalitate, va împărţi lucrarea în patru părţi, pe care le va tipări ca opere de sine stătătoare. În fragmentul reprezentându-l pe Isus, Baillie adaugă conturul unei corăbii.”
Fascinanta aventură a plăcilor de gravură ale marelui artist continuă şi în secolele următoare, fiecare colecţionar sau gravor încercând fel de fel de procedee tehnice şi chimice pentru a asigura o reproducere cât mai fidelă a originalului. Ultima şi cea mai completă „re-întinerire” a operei gravate a lui Rembrandt îi aparţine, cum am arătat în rândurile de mai sus, lui Amand Durand.
Gravuri de Rembrandt în România
Aşa cum consemnează istoricul de artă Radu Vasile, în colecţiile româneşti se află exemplare dintre cele mai cunoscute şi apreciate ale gravurii rembrandtiene. În catalogul dedicat operei gravate a lui Rembrandt, Amelia Pavel cataloghează 168 de gravuri după plăcile lui Rembrandt în România, după cum urmează: „Biblioteca V.A. Urechia din Galaţi posedă, prin donaţia fondatorului ei (1897), un exemplar al celebrei „Culegeri de 85 stampe originale”, cuprinzând titraje executate, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, de gravorul, editorul şi colecţionarul francez Pierre-François Basan. […] În colecţia Cabinetului de stampe al Academiei, se află 55 de gravuri, din provenienţe diverse. Cele mai multe sunt tot tiraje din seriile Basan, altele sunt însă mai noi. […] Şi în colecţia Muzeului de Artă al Republicii se află 10 gravuri - şi acestea de provenienţă diversă - câteva din ele tiraje din secolul al XIX-lea.”
La Muzeul Memorial „Octavian Goga” din Ciucea (Cluj) se află două gravuri achiziţionate de poet în timpul călătoriilor sale la Paris (Portretul lui Janus Ludma şi Peisaj cu moară în ruină), fără să se poată identifica căror tiraje le-au aparţinut.
Colecţia celor 273 gravuri prezentate la Muzeul Etnografic al Transilvaniei graţie eforturilor şi bunăvoinţei Fundaţiei EuroArt, este unică pe plan mondial. Ea a fost constituită de-a lungul mai multor decenii de către colecţionarul german dr. Heinz Ess. De altfel, acesta este posesorul a peste 5.000 de opere de artă, pe care le pune la dispoziţia publicului din toată lumea prin intermediul Fundaţiei EuroArt. Valoarea colecţiei este inestimabilă. Simultan cu expoziţia clujeana, Fundaţia este prezentă la Freiburg, Mainz şi Vianden (în Luxemburg). Iar surprizele continuă: aşa cum ne-a spus domnul Thomas Emmerling, reprezentantul Fundaţiei, pentru anul viitor, când se vor aniversa 750 de ani de la naşterea lui Dante Alighieri, se află în pregătire o expoziţie Dali, cu ilustraţii la Divina Comedie, care va sosi şi la Cluj.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
