Voi incepe prin a-l invoca, drept model de rezistenta si inteleptire fericita, nu pe N. Steinhardt, ci pe mai modestul si mai putin cunoscutul Pan M. Vizirescu. Refuzand intemnitarea comunista, acesta isi face din pivnita casei parintesti propria celula si sta in ea mai bine de 20 de ani. Doar la Nasterea si Invierea Domnului, un preot se strecoara spre a-i da Sfanta Impartasanie si a-i intari credinta cu cateva rugaciuni. In rest, traieste singur, izolat, in intuneric.
Citeste insa si scrie. In minte. Reciteste adica poezii, pagini din carti pe care le vizualizeaza in formatul si litera lor. Scrie, tot in minte, si memoreaza. Asa trece Pan M. Vizirescu de la un regim la altul si asa trece si prin regimul comunist: din nou claustrat in lumina bibliotecii sale. Cand l-am cunoscut, se apropia de 90 de ani. Era unul dintre acei batrani senini, luminosi, bucurandu-se de fiecare clipa in care putea sa citeasca ori sa scrie. Casarea sentintei din procesul intelectualilor romani nu fusese decat un prilej de tristete pentru ca, la citirea numelor, in locul celui apelat, cineva raspundea din sala "Decedat". Schimbarea din 1989 adusese pentru el bucuria de a revedea aparuta "Gandirea".
Pentru un intelectual autentic, schimbarile de regim sunt doar de ordin tehnic, administrativ si-i pot afecta doar libertatea de exprimare. Nu si cea de gandire. Sigur, socul administrativ la instaurarea comunismului a fost unul extrem de puternic. Trecerea sub controlul total al factorului politic era ceva ce nimeni nu mai traise pana atunci. Cred ca putuse fi gandit prin similitudini cu regimuri sau perioade istorice in care se ingradisera libertati cetatenesti sau de exprimare doar ca teorie, ipoteza de lucru, nu ca pe ceva foarte concret si posibil. Nu vad insa de ce ar fi un soc sau o problema revenirea la normalitate. Cu toate tarele, cu toate convulsiile, cu toate inconsecventele si relele ei, lumea de dupa decembrie ’89 are un bun castigat fara drept de apel – libertatea. Simtind acest fapt, intelectualitatea nu s-a speriat nici de masele care marsaluiau prin centrul Bucurestiului scandand "Noi muncim, nu gandim" si cerand "Moarte intelectualilor", nici de presiunile, hartuielile, amenintarile puterii nou-instalate. Daca, in perioada comunista, pastrarea libertatii de gandire era o problema personala iar libertatea de exprimare o negociere cu propria-ti constiinta si o abilitate in relatiile cu institutiile, dupa ’89 confruntarea cu puterea s-a asezat doar pe taramul libertatii de exprimare. Pentru ca puterea a incercat prin varii metode sa o ingradeasca apeland atat la forta bruta - mineriadele, cat si la forta economica - repetatele crize de hartie din anii ’90, falimentarea publicatiilor incomode etc. Nu au lipsit, ba, dimpotriva, dotarile din arsenalul diversiunii – discreditarea, inscenarile, coruperea. Sanatatea morala a intelectualitatii romane nu a putut fi afectata insa. Vorbesc, desigur, de autentica intelectualitate. Este de observat ca politicul nu a mai reusit sa-si anexeze cultura si nici sa controleze libertatea de exprimare prin institutiile sale, care de altfel nici nu prea mai sunt. Disparitia etatizarii si inlocuirea acesteia cu initiativa privata a facut practic imposibil controlul. In ciuda celor cateva parghii pe care le mai detine, Ministerul Culturii nu mai are nici un cuvant de spus in plan cultural. Marile edituri publica, promoveaza in deplina libertate, facand din neapelarea la subventiile ministerului un act de onoare si de nesupunere, revistele de cultura s-au rupt aproape total de tutela statului, elaborandu-si si sustinandu-si propriile linii editoriale. In cultura nu mai exista un singur creditor caruia trebuie sa-i accepti, fara cracnire, conditiile – te poate credita editura, te poate credita un sponsor, te poti credita singur. Omeneste, este un mod dur de a-ti duce conditia de intelectual, dar este mai onest. Si mult mai liber.
Au avut loc dezbateri interminabile cu privire la conditia intelectualului in lumea de dupa decembrie ’89. Multi deplang dezinteresul statului pentru cultura, sumele mici alocate din buget instruirii, educatiei, culturii. Intr-o lume inca neasezata, fara repere clare, fara climatul de serenitate care ar trebui sa guverneze ceea ce este produs al spiritului, e mai bine ca se intampla asa. Nu am nici cea mai mica certitudine ca acei bani nu ar fi luat calea clientelismului politic, nu ar fi fost un mijloc de anexare politica a culturii. Doar traim in Romania, nu?!
CONSTANTIN STAN (n. 28 iulie 1951) este licentiat al Facultatii de Filologie (1974) a Universitatii Bucuresti. Laureat al Academiei Române (2004) pentru romanul "Gerda". Cartile de proza i-au fost premiate de ASPRO, Asociatia Scriitorilor din Bucuresti, Festivalul "Poesis" Satu Mare, revista "Luceafarul". Premiul APLER pentru jurnalism cultural.
Este prezent de la primul numar, saptamânal, cu rubrica "Reportaj", in "Ziarul de Duminica".
Este presedintele sectiei Proza a Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
