• Leu / EUR4.9461
  • Leu / GBP5.7088
  • Leu / USD4.7286
Ziarul de Duminică

Revolutia din decembrie 89 - o tragedie romaneasca

Revolutia din decembrie 89 - o tragedie romaneasca
17.12.2004, 00:00 57



In urma cu exact 15 ani, la Timisoara armata tragea in demonstranti, mureau oameni si ceea ce avea sa fie numit Revolutia Romana intra pe un fagas ireversibil. Scanteia a izbucnit la Timisoara, o urbe intelectuala, curata, aproape occidentala. Numele acestui oras insangerat a facut inconjurul lumii, iar printre europeni vor fi fost putini aceia care sa nu fi aflat ca in acest oras a izbucnit revolutia.



In cei 15 ani care au trecut de atunci, s-a vorbit si s-a scris enorm despre cele intamplate in acele zile, despre rolul armatei, despre cei care au tras, despre cat de vinovati au fost ori n-au fost. In volumul IV al uimitoarei sale Istorii a loviturilor de stat in Romania, intitulat Revolutia din decembrie 1989 - o tragedie romaneasca, Alex. Mihai Stoenescu se ocupa pe larg si de acest subiect si incearca sa raspunda catorva intrebari fundamentale. Analiza lui atenta demonstreaza ca, prin ordinele date in acele zile, neconstitutionale si ilegale, Nicolae Ceausescu a subminat puterea de stat a Romaniei. Primul volum al Istoriei loviturilor de stat in Romania a aparut in urma cu patru ani, la aceeasi editura RAO.





In decembrie 1989, Nicolae Ceausescu a subminat puterea de stat a Romaniei



Atat MApN, cat si MI si Justitia au invocat faptul ca pe timpul represiunii de la Timisoara a functionat starea de necesitate decretata de Nicolae Ceausescu in dupa-amiaza zilei de 17 decembrie 1989. In realitate, seful statului nu a respectat nici una dintre prevederile Constitutiei si ale legilor specifice regimului starii de necesitate.



Revolutia din Romania are o problema juridica foarte serioasa, cu toate ca a cunoscut procese in Justitie timp de peste un deceniu, iar unele nu sunt finalizate nici astazi. Este de neinteles cum s-a orientat Justitia catre acuzatii de "genocid", "conturi secrete", "represiune cu jeturi de apa si gaze lacrimogene", "deschiderea focului impotriva poporului", toate motivate sentimental, fara sa faca apel la legile existente in decembrie 1989!



In primul rand trebuie stabilit regimul dreptului in raportul manifestanti - forte de ordine. Aveau dreptul cetatenii Timisoarei sa faca o manifestatie? Aveau dreptul fortele de ordine sa riposteze? Potrivit Constitutiei din 1965, republicata in Buletinul Oficial nr. 65 din 29 octombrie 1986, la art. 28 se prevedea: "Cetatenilor Republicii Socialiste Romania li se garanteaza libertatea cuvantului, a presei, a intrunirilor, a mitingurilor si a demonstratiilor". Iar la art. 29. alin. 1 se afirma ca "Libertatea cuvantului, presei, intrunirilor, mitingurilor si demonstratiilor nu poate fi folosita in scopuri potrivnice oranduirii socialiste si intereselor celor ce muncesc". Ne aflam in fata unei dileme. Factorul politic local, Departamentul Securitatii Statului, precum si Ministerul Apararii Nationale, atat prin conducatori, cat si prin diferiti subordonati, implicati (sub juramant) sau nu in procese dupa decembrie 1989, neaga total existenta caracterului politic anticomunist (socialist) explicit din partea manifestantilor.



Incepand cu ora 20.00 a serii de 16 decembrie 1989, Securitatea accepta ca s-a strigat sau scandat impotriva lui Nicolae Ceausescu, in favoarea lui Mihail Gorbaciov si a perestroikai. Miscarea de la Timisoara este identificata in totalitate, cel putin pana la 20 decembrie, drept o miscare anticeausista, nu anticomunista, o miscare impotriva conducatorului statului, nu a sistemului. In favoarea acestei versiuni pledeaza, ca argument extrem de puternic, atitudinea conducerii organizate a manifestantilor, respectiv Frontul Democrat Roman de la Timisoara, care negociaza cu primul-ministru Dascalescu si cu Bobu o lista de revendicari al caror continut este social, economic si partial politic. Partea politica este legata de vinovatia lui Nicolae Ceausescu in cazul victimelor represiunii din perioada 17-20 decembrie si de indepartarea acestuia de la conducerea statului. De asemenea, pe timpul desfasurarii evenimentelor, pana in ziua de 22 decembrie 1989, aproximativ orele 17.30-18.00, comisia senatoriala instituita de Parlamentul Romaniei nu recunoaste caracterul anticomunist al evenimentelor, in general, ci numai caracterul anticeausist.



In conditiile expuse mai sus, se pune intrebarea in ce masura manifestantii au respectat prevederile art. 28 din Constitutie ("libertatea demonstratiilor") si in ce masura manifestatia lor s-a inscris in prevederile art. 29 alin. 1, incalcand sau nu restrictia asupra "scopurilor potrivnice oranduirii socialiste si intereselor celor ce muncesc"? Aici intervin doua aspecte, doua atitudini distincte. Ele ating, din punctul de vedere al analizei istoriografice, un paradox.



Autoritatile neaga caracterul anticomunist, "cu scopuri potrivnice oranduirii socialiste", al manifestantilor, ceea ce presupune ca manifestatia de la Timisoara nu incalca prevederile Constitutiei, iar violentele inregistrate de partea revolutionarilor aveau un caracter penal si individual (cei prinsi asupra faptului sau gasiti vinovati - de incendiere, devastari, furturi, agresiuni fizice - ca urmare a cercetarii legale urmau sa suporte rigorile legilor, diminuand astfel orice tentativa de a considera evenimentele o forma organizata de revolta). In aceste conditii, ar fi fost vorba de reprimarea unei manifestatii legale, ocrotite de art. 28 din Constitutie. Precizez ca manifestatia din Piata Maria, transformata in miting dupa oprirea primului tramvai, a fost blocata de forte ale Ministerului de Interne care nu fusesera trimise pentru a asigura ordinea desfasurarii manifestatiei, ci pentru a o impiedica. In acelasi context, refuzul procurorilor de la Timisoara de a instrumenta dosare altor persoane decat celor retinute pentru furt si ultraj reprezinta un semn ca raportul manifestanti - forte de ordine se inscrie in prevederile art. 28, nu si 29. Asadar, autoritatile (Armata, Securitatea, Justitia, inculpatii din procese) sustin cumva, probabil inconstient, caracterul constitutional legal al manifestatiei din 16 decembrie?



Dimpotriva, revolutionarii, atat individual, cat mai ales organizati in asociatii legal constituite, insista sa afirme, inclusiv prin intermediul unor documente oficiale, publice, ca manifestatiile de la Timisoara au avut de la inceput un caracter anticomunist, indreptat impotriva sistemului. In aceste conditii, ei se inscriu in prevederile art. 29 din Constitutie si dau (probabil inconstient) un temei constitutional dreptului de represiune. Pentru istoric, nu si pentru Justitie, exista explicatia tentativei organizatiilor de revolutionari de a se legitima ca anticomuniste, desi probele privind acest caracter sunt postdatate, subiective, inventate cu scopuri diferite, care in final s-au dovedit a avea un caracter politic explicit (in conditiile sistemului democratic).



Paradoxul este vizibil: prin aceasta pretentie, chiar revolutionarii situeaza manifestatia de la Timisoara in afara Constitutiei in vigoare si in consecinta Justitia i-a judecat pe inculpati cam fara temei constitutional. Justitia, admitand trimiterea in judecata a unor persoane implicate in "represiune", Procuratura la randul ei, reprezentandu-i pe revolutionari, iar Justitia acceptand raspunderea solidara a unor institutii (Armata) nu au avut temei constitutional pentru actiunea judecatoreasca atata timp cat partea vatamata, revolutionarii, afirma ca revolta lor a fost anticomunista, ceea ce inseamna ca au incalcat prevederile art. 29 din Constitutie.



Pe de alta parte, daca se admit afirmatiile diferitilor inculpati proveniti din randul autoritatii ca revolta nu a avut caracter anticomunist, ci numai anticeausist, autorii represiunii erau pasibili de pedeapsa in temeiul art. 28. Prin urmare, daca se mentine tendinta de a afirma ca revolta de la Timisoara a avut un caracter anticomunist, poate exista un rezultat favorabil al revoltei, succesul revolutiei, dar nu poate exista o inculpare pentru represiune, ci numai pentru fapte penale care au incalcat prevederile legilor in vigoare in acel moment, si de o parte, si de alta.



In ce priveste decretarea starii de necesitate, comunicata de Nicolae Ceausescu ministrului Apararii si ministrului de Interne in ziua de 17 decembrie 1989, ora 13.30, Constitutia din 1965 arata ca ea era in primul rand o prerogativa a Marii Adunari Nationale. Aceasta, potrivit art. 43. alin. 22, "proclama, in interesul apararii tarii, a ordinii publice sau a securitatii statului, starea de necesitate, in unele localitati sau pe intreg teritoriul tarii". Printr-un defect al Constitutiei comuniste, Consiliului de Stat nu-i erau conferite atributii in privinta starii de necesitate, dar trimiterea spre Constitutie exista in mod hilar in alte legi. La art. 7, Consiliul de Stat putea declara mobilizarea genenerala si partiala, iar potrivit art. 8, putea declara starea de razboi. In mod normal, intre sesiunile Marii Adunari Nationale (cazul din decembrie 1989), Consiliul de Stat era cel autorizat sa proclame starea de necesitate, dar in Constitutie s-a uitat inscrierea acestei prevederi.



Presedintele RSR avea urmatoarea atributie: "Art. 75, alin. 14. In interesul apararii Republicii Socialiste Romania, al asigurarii ordinii publice sau securitatii statului, proclama, in caz de urgenta, in unele localitati sau pe intreg teritoriul tarii, starea de necesitate. In indeplinirea atributiilor sale, presedintele RSR emite decrete prezidentiale si decizii". Acest ultim alineat se refera la toate atributiile sale. Nicolae Ceausescu mai inventase o institutie care sa conduca Armata, un fel de Consiliu Suprem de Aparare a Tarii actual, care atunci se numea Consiliul Apararii RSR. Legea nr. 5, din 14 martie 1969, privind infiintarea, organizarea si functionarea Consiliului Apararii Republicii Socialiste Romania continea o prevedere care nu exista in Constitutie: "Atributii. Art. 3, alin. I. Examineaza si propune Marii Adunari Nationale, respectiv Consiliului de Stat, proclamarea starii de necesitate, mobilizarea partiala sau generala, precum si declararea starii de razboi". Apoi, la art. 5, preciza ca "presedintele Consiliului Apararii este comandantul suprem al fortelor armate ale RSR", iar la art. 6 - "Consiliul Apararii isi desfasoara activitatea potrivit principiului muncii si conducerii colective". Adica dezbate, voteaza si adopta prin vot, conform alin. 2, astfel ca presedintele nu decidea singur proclamarea starii de necesitate. Sistemul de putere inventat de Ceausescu era complicat in mod voit, astfel incat sa permita folosirea deciziei unilaterale a comandantului suprem, care de fapt conducea toate organismele inventate in domeniul apararii. Astfel, prin prevederile art. 9 al aceleiasi legi, "Hotararile Consiliului Apararii sunt obligatorii pentru toate organele la care ele se refera". Se observa inca o data ca Ministerul Apararii nu avea nici o autoritate in stat si ca trebuia sa se supuna hotararilor partidului si ordinelor comandantului suprem. In mod legal, Ceausescu trebuia sa convoace Consiliul Apararii si sa propuna acolo instituirea starii de necesitate, loc unde, poate, ministrul Apararii ar fi putut limita implicarea Armatei in evenimente, cu evitarea deschiderii focului si cu legile tarii pe masa. Nicolae Ceausescu insa s-a prevalat direct de atributiile presedintelui tarii prevazute la art. 75, alin. 14, din Constitutie, pe care il reproducem din nou: "In interesul apararii Republicii Socialiste Romania, al asigurarii ordinii publice sau securitatii statului, proclama, in caz de urgenta, in unele localitati sau pe intreg teritoriul tarii, starea de necesitate".



Aici se deschide o capcana in care au cazut foarte multi analisti, revolutionari si chiar juristi. Dar in primul rand in capcana a cazut generalul Milea. Presedintele proclama starea de necesitate, ori "a proclama" presupune doua lucuri foarte clare: existenta prealabila a unui document cu caracter juridic legal (decretul de instituire a starii de necesitate) si anuntarea publica a instituirii starii de necesitate. Nicolae Ceausescu nu a emis nici un decret in ziua de 17 decembrie 1989, nici la ora 13.30, nici mai tarziu, iar comunicarea a fost facuta privat, printr-o convorbire telefonica cu ministrul Apararii. Ceausescu nu a anuntat public starea de necesitate, asa cum cerea chiar Constitutia comunista.



Proclamarea starii de necesitate trebuie sa fie, in conformitate cu intelesul unic si unanim al acestui termen, anuntarea publica, direct, prin viu grai sau prin acte oficiale obligatoriu publice, catre intreaga populatie, a situatiei de instalare a acestei stari prevazute de Constitutie. Nicolae Ceausescu a ordonat direct ministrului Apararii si ministrului de Interne inarmarea militarilor cu munitie de razboi in ziua de 17 decembrie 1989, ora 13.30, declarandu-le la telefon ca a decretat starea de necesitate. Ca urmare a acestui ordin politic ilegal, ministrul Apararii l-a transmis intocmai. De asemenea, asa cum stim, Nicolae Ceausescu a anuntat in teleconferinta din ziua de 17 decembrie prin interfon cu circuit inchis si privat, secret, liderilor politici judeteni si altor factori din structurile politice, de stat si militare, ca a decretat starea de necesitate. Ea trebuia proclamata, declarata sau decretata public. Acest lucru l-a facut abia in seara de 20 decembrie, la televiziune. Care a fost, prin urmare, temeiul legal al folosirii trupelor Ministerului Apararii Nationale in orasul Timisoara, cu dreptul si ordinul expres de a deschide foc impotriva populatiei? Locutiunea "impotriva populatiei" are aceasta forma in mod voit, iar autorul nu foloseste alte sintagme, precum "persoane violente", "huligani", "infractori" etc., deoarece numai fortele de ordine ale Ministerului de Interne aveau in misiunile lor obligatia si autorizatia de a deosebi cetateanul obisnuit de infractor, de individul/indivizii care incalca vreo lege; Armata nu avea in misiunea ei decat lupta cu inamicul. Pentru Armata, ca si pentru fiecare militar, in fata nu se afla, conform regulilor sale si legilor pentru ducerea razboiului pe uscat, decat o masa fara identitate, care poarta denumirea generica de inamic. In consecinta, in timp ce fortele de ordine pot actiona impotriva infractorilor de orice fel, identificand, izoland si retinand vinovatii, trupele militare nu pot face aceste diferentieri, pentru ca nu au mijloacele juridice si operationale. Armata ar fi putut sa ia prizonieri, dar acest drept il obtinea numai dupa decretarea starii de razboi, care este cu totul altceva. Ca urmare, focul deschis la Timisoara a avut calitatea juridica de foc deschis impotriva inamicului, ceea ce este aberant. Impiedicarea acestei aberatii in lumea civilizata este cea care a impus reglementarea folosirii Armatei in tulburari interne prin legi speciale, pe care Romania nu le avea si nu le are nici astazi.



Ordinul dat lui Milea la telefon in ziua de 17 decembrie 1989 la ora 13.30 si transmis intocmai de acesta unitatilor din Timisoara era neconstitutional si ilegal. Prin urmare si dreptul de folosire a Armatei, in anumite situatii - in principal cele ofensive - a fost neconstitutional si ilegal. Militarii nu aveau cum sa verifice legalitatea acestor ordine.



Mai apare un aspect important al acestui eveniment grav, care arunca asupra evenimentelor din Timisoara o lumina insangerata si care repune in discutie intregul esafodaj al proceselor din ultimii 15 ani: dreptul legal al lui Nicolae Ceausescu de a ordona masuri de restabilire a ordinii prin intermediul factorului politic local. Legea nr. 14/28 decembrie 1972 privind organizarea apararii nationale a RSR1 arata la art. 15: "In vederea coordonarii si realizarii masurilor de aparare pe plan local, la judete, municipii, sectoare ale municipiului Bucuresti, orase si comune, functioneaza consilii locale de aparare, organe deliberative, care au sarcina de a solutiona problemele de aparare atat pe timp de pace, cat si pe timp de razboi", dar nu se precizau problemele de ordine publica. La art. 16, alin. 2 se arata: "Consiliile judetene de aparare si cel al municipiului Bucuresti sunt subordonate si raspund pentru intreaga lor activitate fata de comandantul suprem al fortelor armate, Consiliul Apararii RSR, iar pe plan local, fata de comitetul judetean de partid, consiliul popular judetean, respectiv al municipiului Bucuresti". La Atributii, textul art. 18, alin. e, avea urmatoarea prevedere: (Consiliile judetene de aparare) "organizeaza si conduc in mod unitar actiunile pentru prevenirea si lichidarea efectelor calamitatilor naturale, a incendiilor, pentru apararea sanatatii populatiei, a avutului obstesc, respectarea linistii si ordinii publice". Asadar, Nicolae Ceausescu putea sa dea ordine directe primului-secretar de la Timisoara si Consiliului Judetean de Aparare, care putea sa ia masuri si sa dea ordine de interventie doar fortelor locale apartinand Ministerului de Interne, Pompieri sau Garzi Patriotice, nu si unitatilor militare. In cartea pe care a editat-o Statul Major General in 1999 in legatura cu executarea ordinului militar, se arata foarte clar ca "din consiliile judetene de aparare faceau parte: comandantul militar al garnizoanei sau al unei unitati militare desemnate de ministrul Apararii Nationale, comandantul centrului militar, seful de stat-major al apararii locale antiaeriene, seful de stat-major al garzilor patriotice. Aceasta reprezentare se rezuma doar la rezolvarea problemelor locale si nu angaja institutia militara, nu atragea dupa sine subordonarea unitatilor militare fata de organele locale".



Ce insemna asta in planul concret al evenimentelor din Timisoara? Insemna ca Radu Balan nu putea da ordin unitatilor militare din garnizoana sa iasa cu trupe, tehnica, munitie si sa execute foc pentru restabilirea ordinii. Acest lucru nu putea sa-l faca decat Nicolae Ceausescu prin intermediul Constitutiei si al legilor tarii, iar ministrul Apararii sa execute ordinul, daca era legal. Ceausescu, insa, asa cum am vazut, l-a mintit pe Milea ca a decretat starea de necesitate cu scopul precis de a implica Armata in represiune. Milea a transmis ordinul la 13.30, neavand cum sa verifice daca a fost respectata legea si asteptand ca decretul de instituire a starii de necesitate sa fie publicat, sau ca presedintele tarii sa o proclame public. Probabil ca intre timp si-a dat seama ca acest decret nu exista si a revenit cu ordine care sa limiteze implicarea Armatei in strada. Intr-un eventual proces, generalul Vasile Milea se putea apara prin doua argumente: ca ordinul dat de Ceausescu nu era vadit ilegal, deoarece comandantul suprem avea prin Constitutie dreptul sa decreteze starea de necesitate, si prin faptul ca avea obligatia sa execute ordinul, urmand ca proclamarea oficiala a starii de necesitate sa-i dea si temeiul legal pentru executarea ordinului. Aceste doua argumente nu-i puteau aduce insa fostului ministru decat circumstante atenuante. Sublinem inca o data ca proclamarea starii de necesitate era doar aspectul formal al acestei atributii constitutionale si ca ea nu se putea exercita decat dupa instituirea prin decret, adica printr-o forma juridica, a acelei situatii. Altfel spus, in spatele proclamarii starii de necesitate trebuia sa se gaseasca obligatoriu decretul de instituire a starii de necesitate. Nici decretul, nici proclamatia nu au existat.



Generalul Milea mai avea o problema in raporturile sale cu ordinele venite de la Ceausescu si anume faptul relevat foarte bine de specialistii militari ca, prin doctrina de aparare asumata de dictator si prezentata ca propria sa conceptie, localitatile Romaniei, inclusiv cele mari, erau incluse in structura apararii. Adica se putea duce razboi si in localitati. Pe acest temei a ordonat Ceausescu iesirea cu blindate pe strazile Timisoarei, insa operatia nu se putea face decat in cazul declararii starii de razboi si, evident, numai daca inamicul patrunsese in localitatea respectiva. Asadar, ceea ce a putut face Milea dupa ce a transmis ordinul lui Ceausescu a fost sa limiteze efectivele trimise in strada si sa orienteze misiunile acestora catre pozitii defensive - apararea unitatilor militare, a unor obiective importante, a sediilor institutiilor politice sau administrative ale statului.



Era deja prea tarziu. Focul fusese deja deschis intre orele 19.00 si 21.00 si produsese deja cateva zeci de victime. Generalii Milea si Gusa asteptau ca, a doua zi, prin presa sau prin televiziune sa fie prezentat decretul starii de necesitate. El nu a aparut. In consecinta, gen. Gusa a ordonat schimbarea dispozitivului militar in pozitii de aparare a unor institutii, unitati militare, poduri etc., situatie in care, daca era atacat, avea dreptul sa riposteze legal cu foc.



Fapta lui Nicolae Ceausescu de a da ordine neconstitutionale si ilegale se inscrie in infractiunea de subminare a puterii de stat, acuzatie formulata (e adevarat, in termeni improprii) si in procesul de la Targoviste. Era suficient si numai acest cap de acuzare (motivat corect) pentru executarea lui. Asadar, faptul ca in timpul procesului-mascarada de la Targoviste a fost invocata drept cap de acuzare subminarea puterii de stat intr-un context condamnabil din punctul de vedere al prestigiului Justitiei romane nu inseamna ca Ceausescu nu era vinovat de subminarea puterii de stat si ca nu merita pedeapsa capitala. Constructia juridica prezentata de mine aici - pusa si la dispozitia unor specialisti ai Baroului, Consiliului Legislativ si Curtii Constitutionale - are menirea sa clarifice vinovatia majora, capitala, a lui Nicolae Ceausescu si faptul ca si-a meritat soarta.





* Din Istoria loviturilor de stat in Romania, vol. IV, Revolutia din decembrie 1989 - o tragedie romaneasca, de Alex. Mihai Stoenescu, in curs de aparitie la Editura RAO

AFACERI DE LA ZERO
Principalele valute BNR - ieri, 13:15
EUR
USD
GBP
CHF
Azi: 4.9461
Diferență: 0,0142
Ieri: 4.9454
Azi: 4.7286
Diferență: -0,291
Ieri: 4.7424
Azi: 5.7088
Diferență: -0,7597
Ieri: 5.7525
Azi: 4.9311
Diferență: -0,3133
Ieri: 4.9466