Pe 4 aprilie 2013, primul (şi, pentru destulă vreme, singurul) critic de film din lume premiat cu Pulitzer a murit. O dată cu Roger Ebert, mulţi admiratori şi apropiaţi din lumea filmului au simţit că moare o epocă. Pentru că, într-o vreme în care mai toate produsele existente în univers - de la mâncare, îmbrăcăminte, cosmetice, electronice la cărţi, filme, piese de teatru, articole jurnalistice sau evenimente culturale şi sociale - sunt validate (sau invalidate) prin restrictive şi sibilinice „like”-uri şi „dislike”-uri, Roger Ebert a rezistat şi şi-a păstrat fanii, inclusiv pe blog, prin calităţile care l-au făcut celebru, admirat şi respectat în toată lumea: retorica argumentului şi farmecul scriiturii. Iar din numărul copleşitor de evocări puternice, emoţionate şi sincere care i-au fost dedicate pe Internet, cele mai multe subliniază nobleţea scriiturii sale. Dacă aproape oricine este capabil să rostească verdicte asupra a ceea ce mai curând priveşte, dar nu neapărat vede sau aude, dar nu întotdeauna ascultă, Ebert era din soiul tot mai rar al celor care argumentau, şi încă într-un fel atât de inteligent, convingător, sincer şi entuziast, încât aproape excludea orice altă pledoarie. Puteai să fii sau nu de acord cu sentinţa lui asupra unui film, dar felul în care el ţi-l descifra te cucerea definitiv şi iremediabil.
În fond, cronicile lui făceau în modul cel mai natural şi fermecător ceea ce Guido Aristarco spunea că trebuie să facă orice critic de film: să te direcţioneze, argumentat („Gândeşte-te la asta!”) ori să-ţi atragă atenţia asupra a ceva ce ţi-ar fi putut scăpa din film („La asta te-ai gândit?”). Scurte capodopere de spirit, umor, cultură impresionantă, eleganţă şi originalitate, cronicile lui Ebert aveau încă o rară calitate, fără de care chiar şi inteligenţa sa strălucitoare poate nu ar fi mişcat atât. Mărinimia. Ebert putea ridica sau spulbera un film într-o frază, cu o autoritate absolută, dar niciodată nu o făcea cu dispreţ sau meschinărie. Pentru că iubea Filmul cu o pasiune rară, iar aceasta îl făcea deseori să descopere virtuţi chiar şi în producţii mai modeste, dar cinstite, capabile să amuze sau să emoţioneze. Ceea ce nu suporta el erau goma, ifosele, ridicolul, prostia şi prostul gust. În rest, era în stare să pledeze ca nimeni altul pentru un film mititel, dar care avea momentele lui de căldură şi autenticitate.
Şi mai era ceva. Fericiţii care l-au cunoscut şi care au lucrat alături de el îl descriu ca pe un coleg desăvârşit, neîntrecut în a spune anecdote pline de bun gust şi spirit, generos, modest, cu un permanent zâmbet pe chip, care nu ezita să-i sprijine şi să le deschidă uşile bine ferecate ale exclusivistului Hollywood. Prestigiul său le aducea ceea ce numeau „The Ebert Golden Touch”, o recomandare din partea sa garantându-le accesul pe uşa din faţă în sferele bine păzite din preajma vedetelor şi cineaştilor. „Dacă îl sunam vinerea noaptea, la trei - povestea unul dintre ei -, spunându-i că a murit un regizor sau un actor şi că aş vrea să scrie despre el, întreba doar când e dead-line-ul, iar cum acesta era la ora patru, înainte de termen, cam în patruzeci de minute, avea gata articolul scris impecabil”. Un gentleman care îşi închipuia Raiul ca pe un loc unde rula în buclă Cetăţeanul Kane şi unde se găsea din belşug îngheţata lui de vanilie preferată.
Într-o carieră de 46 de ani ca editorialist la Chicago Sun-Times şi de 31 de ani ca realizator al unei emisiuni de film legendare, Roger Ebert s-a dovedit un diagnostician exemplar al marilor filme ale lumii. Consultaţi-i arhiva de cronici, alegeţi orice titlu şi lăsaţi-vă fermecaţi de flerul, experienţa şi voluptatea cu care se plimba prin marea cultură a lumii. În televiziune era un profesionist captivant, iar împreună cu Gene Siskel (iniţial rival în scris, devenit apoi coleg de emisiune şi unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi) a făcut ca, la Hollywood şi în toată lumea, cotaţiile filmelor cu pumnul strâns şi degetul mare îndreptat în sus sau în jos să aibă greutate, amintind de graţierea sau condamnarea acordate de împăraţii romani din antichitate învinşilor din arenă. În timp, emisiunea şi-a schimbat denumirea şi chiar postul de televiziune care o găzduia, dar niciodată calitatea. Dialogurile celor doi, presărate cu tachinări, autoironii şi entuziasm erau aproape întotdeauna mai seducătoare decât filmul însuşi şi s-au dovedit, în timp, lecţii de cinema inspiratoare pentru foarte mulţi viitori cineaşti.
Presa scrisă a fost însă marea dragoste a lui Ebert, care se considera în primul rând scriitor şi gazetar, şi abia apoi critic de film. Însăşi Pauline Kael i-a intuit potenţialul formidabil încă de pe când era „un pui de critic”, iar Richard Roeper (partenerul lui de emisiune după moartea lui Gene Siskel, în 1999), care a spus: „Dacă s-ar realiza un Munte Rushmore al criticii de film, ar trebui să începem cu Roger Ebert”, îşi aminteşte: „Talentul lui era pur şi simplu muzical. Degetele lui Roger dansau pe tastatură când scria o cronică ori umplea coloanele cu relatarea nopţii Oscarurilor. Era ca şi cum ascultai un geniu cântând la un pian Steinway. Degetele lui abia puteau urmări şuvoiul de gânduri care îi veneau în acel moment”. Articolele lui despre cinema aveau, într-adevăr, nu înşiruiri docte de termeni de specialitate, utile tehnicienilor breslei, ci acea valoare literară, umană, universală care le transforma în scrieri de sine stătătoare, dincolo de filmul pe care îl analizau cu un instinct ireproşabil. Aceasta a făcut ca, într-o carieră presărată cu gesturi nobile, toleranţă, apărare a valorilor şi vocaţiei pozitive a umanităţii, Roger Ebert să construiască o operă. Un corpus strălucit de eseuri, confesiuni, momente de emoţie, amuzament şi tandreţe, care fac parte din fondul de inteligenţă şi graţie al umanităţii. Pentru că autorul lor, chiar confruntat cu una dintre cele mai cumplite boli şi sechele ale acesteia prin care poate trece un om, şi-a păstrat demnitatea şi bunăvoinţa, umorul şi spiritul.
În septembrie 2011 a publicat pe site-ul salon.com un articol de înaltă emoţie şi pudoare, intitulat ”I Do Not Fear Death” (a cărui umanitate merită cercetată şi descoperită integral de fiecare cititor în parte), printre ale cărui concluzii de o frumuseţe tulburătoare se găsesc următoarele rânduri: „Bunăvoinţa rezumă toate convingerile mele politice. Cred că, la final, dacă i-am făcut pe alţii un pic mai fericiţi şi pe noi înşine la fel, am făcut cam tot ce se putea. A-i face pe alţii nefericiţi e o crimă, iar a ne face pe noi înşine nefericiţi este începutul tuturor crimelor. Trebuie să contribuim la fericirea lumii, indiferent de problemele noastre, de sănătate şi de conjunctura în care trăim. Suntem datori să încercăm. N-am ştiut asta de la început şi mă bucur că am trăit destul ca să o aflu”.
PS: Acum exact doi ani, în exact acelaşi loc, scriam despre despărţirea, pe 8 aprilie, de minunatul Alex. Leo Şerban, aflat în exact aceeaşi categorie rarefiată a criticilor de film cu fler, mărinimie şi strălucire. Un Roger Ebert al criticii de film româneşti, a cărui prezenţă nu a pălit defel în aceşti doi ani printre cei care îl apreciază. Doi profesionişti ireproşabili, a căror priză imensă la public demonstrează că oamenii încă au nevoie de elite, de valoare şi de sinceritate. Restul e poveste...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
