Ziarul de Duminică

ROMAN SERIAL / Trei femei (VII). Întâmplări extraordinare la Vama Veche

ROMAN SERIAL / Trei femei (VII). Întâmplări extraordinare la Vama Veche

Fotografia autorului a fost realizată de Cristina Ţurlea

29.07.2010, 14:20 590

A fost o vară fabuloasă, la Vama Veche, în 1973. Irina Vernescua ajuns acolo dusă de prietena ei Angela Jianu, căreia i se spuneaCuchi, o fată superbă şi inteligentă, cu mintea împrăştiată în altevremuri, visa să cerceteze în Anglia cărţi vechi şi incunabule şichiar a reuşit mai târziu, după revoluţie. Îi spusese că nimic pelume nu se compară cu acel capăt de ţară încremenit la început desecol, dar că trebuie să accepte din start renunţarea labinefacerile civilizaţiei: veceul în fundul curţii, apa caldă labutoiul încălzit de soare, nici discotecă, nici restaurant, nicimagazine cât de mici, mici măcar o tutungerie. Era un sat uitat delume, pe care autorităţile se încăpăţânau să-l păstreze aşa, la doikilometri de graniţă, să nu aibă probleme cu transfugii. Nicitreizeci de case, nimeni nu avea voie să se stabilească acolo,nimeni nu avea voie să ridice vreo casă nouă, a înălţat unasingură, din cărămidă, cu etaj, scenograful Oni Oroveanu pentrufilmarea la Zodia fecioarei, din 1966, pe urmă a distrus-o cu mânalui, să nu se aciuiască cineva, a rămas ruină.
Ajungeai la Vama Veche după ce treceai de 2 Mai, aşezarea depescari de la sud de Mangalia deja cu faimă că ar fi cucerit boemabucureşteană, după ce în primele decenii de după război erai cinevadoar dacă îţi petreceai vacanţa la Costineşti. Acum era de bontonprintre scriitori, actori şi studenţi să mergi la 2 Mai, undeputeai întinde chefuri monstruoase până la ziuă şi puteai facenudism, în ciuda interdicţiilor oficiale. Dar la Vama Veche era şimai sălbatic. Apropierea de frontieră impunea restricţiiaiuritoare: de-abia te puteai plimba noaptea pe plajă, nici vorbăsă te scalzi în mare la lumina lunii, n-aveai voie să treci dincolode perimetrul satului, spre sud, în niciun moment al zilei, erainterzis să-ţi aşezi un cort altundeva decât în curtea sătenilor.Dar se făceau toate astea la mica înţelegere cu grănicerii carepatrulau de câteva ori pe zi, toţi soldaţi în termen reuniţi deprin văgăunile Moldovei, cărora în timpul zilei le ieşeau ochii dincap când vedeau fundurile goale şi ţâţele care umpleau plaja. Deasemenea dezmăţ şi depravare nu auziseră nici în cele mai straniipoveşti!
De peste un deceniu, Universitatea din Cluj luase în concesiunelocul pe cincizeci de ani pentru o tabără de vară destinatăstudenţilor şi profesorilor. Când începuse să se strângă şurubul,autorităţile tare ar fi vrut să nu fi existat acel contract, puteausă-l denunţe, dar li s-a părut tam-tamul prea mare, aşa că auînchis ochii. An de an, din iunie până în septembrie, studenţi şiprofesori se schimbau la trei săptămâni, închiriau din vrememajoritatea caselor, îşi amenajaseră o cantină într-o curte chiarîn centrul satului, ustensilele şi bucătăresele şi le aduceau de laCluj, se aprovizionau singuri, iar la orele de masă, de trei ori pezi, ţineau deschis şi un bufet, o cămăruţă unde vindeau oricui apăminerală, vin, la mare căutare era pelinul, tărie, la pahar sau lasticlă, ţigări, biscuiţi şi ciocolată. Pe lângă clujeni, o mână debucureşteni, cu timpul parcă din ce în ce mai mulţi, poate şi învirtutea faptului că descoperiseră primii acel loc mirific,închiriau ce mai rămăsese din camerele neocupate. Ingenioşi,sătenii îşi ridicaseră rapid cămăruţe de vară din chirpici, văruitede câte ori era nevoie, chiar de mai multe ori pe sezon, mobilatela repezeală cu un pat şi o masă desperecheate, chipurile pentru eişi neamurile lor venite în vizită, nu încălcau interdicţia de aconstrui case noi, ei doar se extindeau cu o bucătărioară de vară,sau mai degrabă miliţia închidea ochii, aşa că erau camere pentrutoţi.
Satul era împărţit exact în două de şoseaua spre Bulgaria. Un şirde case se întindea de o parte, spre câmpie, altul de cealaltăparte, iar între acesta şi mare era un teritoriu al nimănui, nisip,tufe întunecate şi scaieţi păscuţi de câteva capre scofâlcite şi oisperiate cu lâna plină de ciulini. Aici mai erau urmele uneicazemate nemţeşti din vremea războiului, unde fuseseră instalatetunuri care băteau departe spre apă, se mai vedeau tălpile debeton. Urma plaja foarte lată. Nimic din toate acestea nu maiexistă acum, s-a construit alandala după revoluţie în goana dupăbani, fiecare ce-a vrut şi unde a vrut, case urâte cu turnuri,turnuleţe, bodegi din lemn şi plastic în care urlă toată noapteamuzica. În vara aceea, petrecerile erau liniştite, dacă răsunamuzica o auzeai doar din casa de-alături, poate nici atât.
S-au întâmplat lucruri extraordinare în vara lui 1973, când IrinaVernescu a fost prima oară la mare la Vama Veche, dusă de prietenaei Angela Jianu. Aceasta era însoţită de fantastica ei mamă, înstare să discute foarte serios despre toate noutăţile din lume,care n-o scăpa o clipă din ochi, să nu cadă în mrejele vreunui DonJuan, mai ales că părea să se fi îndrăgostit peste noapte de unjurnalist care spera să ajungă într-o zi scriitor şi să schimbelumea cu cărţile lui. Era cu ei şi un grup de prieteni. VictorCiobanu, profesorul ei de literatură universală, îl scosese primaoară în lume pe fiul Matei, abia învăţase să vorbească şi nu sedezlipea de mamă-sa Mia, care concocta cu cumnatul ei planurileunor romane poliţiste, scrise în anii următori şi vândute cu maresucces, sub semnătura Morogan-Salomie. Muki Morar, profesor lapolitehnica din Cluj, împreună cu pufoasa-i soţie, Kindy, îşiînvăţa fiica Dana să înoate. Anamaria Smighelschi purta toată ziuape plajă o geantă enormă de rafie, plină cu culori şi cartoane detoate mărimile, şi a început să deseneze faleza, marea, valurile,scoicile, niciodată oamenii. Spre deosebire de Vasile Gorduz,oarecum în afara grupului, care, în acel an, n-a sculptat în piatragăsită între faleză şi mare decât capete de om şi gorgone. Plecadimineaţa din curtea lui Nicu Tănase, aflată în marginea dinsprecâmpie a satului, se oprea să le spună ultimele veşti pe care leaflase de la Bucureşti, îşi continua drumul spre coliba improvizatăîntr-o scobitură a falezei, unde cioplea toată ziua, cu apa măriiscăldându-i neîncetat picioarele, printre bolovani, foarte departede lumea plajei, gol puşcă, doar pe cap cu o pălărie de paie cuboruri cât roata carului, şi când încheia vreo lucrare se întorceaacasă, aducea un cărucior de cărat butelii de aragaz şi se căzneade unul singur să urce malul abrupt cu pietroiul cioplit. Rosemarieşi Cornel Zidăroiu se dădeau de ceasul morţii să inventeze motivede sărbătoare, când nu făceau yoga, şi-au amintit ziua în care sesărutaseră prima oară şi au chefuit cu toţii, apoi au impusboubou-l unisex pe care l-a purtat toată lumea seară de seară, pânăs-au plictisit, apoi au hotărât că nu e rău să petreacă în contulviitoarelor onomastici. Anca şi Horea Sandi jurau cui voia şi cuinu voia să asculte c-or să vadă toate concertele următoruluiFestival George Enescu. Nini Popovici primise de la o rudă dinstrăinătate o puşcă subacvatică cu care a vânat toată vara vreotrei pisici de mare, le reteza coada lungă şi otrăvitoare, iarnevastă-sa Anda, o zvârlugă profesoară de engleză care a inventataerobicul înainte să fie inventat, le hăcuia şi le pregătea cu saresă le frigă Stelu Ţiplea, când apunea roşiatic soarele. Ăsta maivenea cu o găleată de guvizi cumpăraţi în zori de la cherhanaua din2 Mai, unde mergea o dată pe săptămână cu un alt Cuchi, profesorsau inventator prin Cluj. Aprindea focul sub o plită în curteaMariei, pe care aşeza o tablă întinsă, şi vreme de două ceasuri, înfum şi în chiotele puştimii fără număr, frigea găleata de peşte,împreună cu actorul George Bănică, nici o legătură cu mult maicelebrul său tiz care cânta şansonete. Muki pregătea mujdeiul şidin când în când le oferea un păhărel de palincă, aşa că, la vremeaînceperii petrecerii, erau deja chercheliţi. Dar Stelu Ţiplea nuapărea în fiecare seară, în acel an îşi petrecea timpul mai mult cuprietenii lui suedezi, Nani şi Gunnar Jansen, care veneau cu rulotaîn fiecare vară din Suedia, mâncau numai salate şi brânzeturi şistrângeau obiecte stranii aruncate de mare pe plajă cu care elfăcea colaje pentru expoziţii în toată Scandinavia. În '69, Gunnaravusese un succes fulminant cu o expoziţie la Bucureşti, mai toatepânzele îi fuseseră cumpărate de particulari şi de stat, îndemnatla o asemenea acţiune de pictorul Ion Pacea, şef al UniuniiArtiştilor Plastici, care abia aştepta să-şi deschidă prinreciprocitate o expoziţie aidoma în Suedia, pe care a şiorganizat-o cu mare tam-tam despre care era imposibil să nu aflăm.Într-o săptămână chiar nu l-a văzut nimeni pe Stelu Ţiplea, apăruseo iubită de-a lui, Corina, o blondă misterioasă care a plecat dinţară în anul următor, după bărbatu-său, cercetător la un institutdin Bordeaux, dar nimeni nu ştia mai mult şi nimeni n-a aflat maimult, deşi ardeau de nerăbdare să-l întrebe.
Grupului ăstuia care se întâlnea an de an i se alăturaseră atuncicâţiva tineri care le-au dat peste cap obişnuinţele, studenţi abiaintraţi la facultate şi studenţi în ultimul an care veniseră să sedistreze parcă cu disperare înainte să plece la posturi înpustietatea cine ştie cărui colţ de ţară unde fuseseră repartizaţişi aveau să uite de Bucureşti. Nimeni nu-şi mai amintea cine îiadusese şi, după ce au produs atâta tulburare, făcând vacanţa depomină, n-au mai apărut în anul următor. Abia ieşiseră dinadolescenţă şi se lăsau prinşi de fumuri, povesteau cum făceau rostde casete cu filme aduse din străinătate de prieteni dubioşi, saude filme pentru adulţi pe care le vedeau în grupuri restrânse pânădimineaţa şi vorbeau fără încetare despre ce văzuseră, începeau săbea şi să fumeze fără să se mai ascundă, dar aveau şi grijă să nule scape niciun spectacol de teatru, să nu cumva să fie interzisîndată după premieră, cum se întâmplase cu Revizorul montat deLiviu Ciulei. Unii văzuseră la repetiţiile cu public spectacolulcare n-a avut decât două reprezentaţii, altora li se povestise deatâtea ori că parcă ar fi fost şi ei de faţă când funcţionarii dela primărie erau invitaţi de primar la şedinţa la care li se anunţavenirea în urbe, incognito, a unui revizor, iar actorii apăreauunul după altul, se aşezau pe primul rând de bănci, până când toatelocurile se ocupau şi fiecare nou-venit îi împingea cu fundul pecei deja pe bancă, încât cel de la capătul băncii nu mai putea săstea aşezat, cădea jos şi se muta apoi pe rândul din spate, şiscena se tot repeta. Rotirea cadrelor scotea ropote deaplauze.
În acea vară descoperiseră la Vama Veche ceva ce nu-şi puteauînchipui că există, să umble goi pe plajă, să înoate goi, să facăglume deşucheate fără să li se dea peste nas, să nu răspundănimănui de nimic şi chiar să nu le pese de ziua de mâine. Îşigăsiseră loc să doarmă care pe unde putea, îngrămădiţi uneori câtetrei-patru într-o cămăruţă, şi cât era ziua de lungă se foiau înjurul grupului constituit, încât până la urmă au fost absorbiţi,cum absoarbe aluatul făina de pe margini, şi toate câte au maiurmat nu şi-au mai găsit pricina în prezenţa lor, cum ar fi fostfiresc. Ci pur şi simplu s-au întâmplat.
Răzvan Bobulescu i-a făcut declaraţii de dragoste unei roşcovane,dar până la urmă, spre surpriza tuturor, s-a cuplat cu MonicaElefteriade, cu care mai târziu s-a şi însurat. Petrică Roman acurtat-o pe Anita Florea până când aceasta a terminat-o cu IonBălănescu şi pe urmă i-a făcut declaraţii Ilenei Capdefier care oîncheiase cu Aurel Baltă, dar n-a rămas cu niciuna, pentru că s-aîndrăgostit peste noapte de Delia Frunză, care i-a făcut mai târziuşi doi copii. Vladone Iliescu declara tuturor că nu poate trăi fărăCamelia Calotă care îi râdea în nas de fiecare dată când îl auzeaşi pleca cu Lucian clujeanul să se plimbe pe faleză, de unde seîntorcea după multe ore, spre disperarea supirantului. Era oasemenea brambureală sentimentală, iubiri care se desfăceau şi serefăceau, încât n-ar fi trebuit să mai mire pe nimeni când auapărut Irina Vernescu şi Tudor Teodoru întorcându-se mână în mânădupă ce căutaseră în zadar sub faleză căluţi de mare, care încă semai găseau pe atunci, aruncaţi pe plajă de furtuna din timpulnopţii. Şi totuşi uimirea a fost atât de mare, că nimeni n-a maiavut ochi decât pentru ei, ceilalţi puteau să facă ce le treceaprin cap, n-ar mai fi stârnit nicio fărâmă de curiozitate, pe cândfiecare gest, fiecare mişcare a celor doi erau urmărite,anticipate, analizate, comentate de parcă ar fi fost pe cale săschimbe lumea.
Tinerii aceştia care abia intrau în lume, temători şi obraznici,aduceau cu ei o frenezie care i-a molipsit pe toţi ceilalţi şi odorinţă să se bucure de clipa prezentă pe care n-o mai cunoscuserăîn niciun an, toate li se păreau normale, nu se mai plângeau decâtrareori de lipsurile pieţii, lăsau de-o parte discuţiile politice,dintr-odată soarele parcă ardea mai tare, cerul era mai limpede,marea mai caldă, până şi grănicerii mai prietenoşi. Poate chiar aşaera, din cu totul alte motive, dar fără s-o spună toţi erauconvinşi că schimbarea asta fusese adusă de grupul de tineri carefăceau pe grozavii, exact cum făcuseră şi ei câţiva ani mai devremeşi erau pe cale să uite.
Erau vremuri pe care aveau să şi le amintească cu uimire. Muzicaîncepuse pe bune să înlocuiască ideile şi cărţile, cum spuneacineva, deşi încă vorbeau pe rupte de mişcarea hippy, de revoluţiapsihedelică şi, mai pe ocolite, de mişcările studenţeşti de protestsau se întrebau dacă idealurile tinerilor studenţi germani care seafiliaseră la Rote Armee Fraktion erau revoluţionare ori nu, la felşi ale abia apărutelor Brigate Rosse, dacă într-adevăr exista vreolegătură între revoluţia sexuală şi revoluţia antimperialistă,despre habotnicia militantismului de stânga şi ce însemna moralanouă pe care o clamau intelectualii stângişti ai Vestului care nutrăiseră o zi măcar într-un regim comunist, mai ales cât de aiureali se părea lor, care trăiau într-un asemenea regim, să audăvorbindu-se de "gherilă urbană comunistă", de atacuri cu bombe şimanifeste semnate cu sigle stranii, o stea roşie pe care trona omitralieră. N-aveau decât o concluzie, pe care, dacă nu pe faţă,măcar în sinea lor o acceptau cu toţii: nu găseşti un exemplu pecare să-l urmezi nicăieri, trebuie să te lupţi după capul tău cusistemul, chiar dacă eşti sigur că, până găseşti calea cea bună, osă verşi sânge. Şi nu prea erau dispuşi să ajungă victime, când eraatât de evident că represiunea putea fi totală.
Dar voiau să ştie tot, chiar şi începuturile de scindare ale lumiiliterare, despre care le vorbea Victor Ciobanu, ecouri ale "tezelordin iulie 71" reluate într-o plenară scandaloasă, dezaprobate deNicolae Breban aflat la Paris drept "revoluţie culturală" sau deMarin Preda, care declara că se va sinucide dacă se va reveni larealismul socialist, nu se revenise, poziţiile fiecărei părţi sevor radicaliza după câteva luni, dar deja se simţea o crispare şise înmulţeau relatările despre activiştii înăcriţi şi speriaţi lagândul că lucrurile ar putea merge altfel decât indicase Tovarăşulşi o să cadă paraponul pe capul lor.
Erau ultimele ecouri ale minijupei care răsucise minţile în aniişaizeci, înlocuite deja cu fustele maxi care ascundeau până şigleznele, provocându-ne să visăm, ultimele ecouri ale pletelorlungi pe care le vânau miliţienii în oraş şi care la Vama Veche seexhibau în voie, împreună cu ţinutele extravagante purtate când selăsa soarele.
A fost anul în care se lansase Bob Marley, iar Elton John era pebuzele tuturor cu Candle în the Wind, un cântec scris pentruMarilyn Monroe şi adaptat decenii mai târziu, la moartea prinţeseiDiana, dar mulţi din grup încă mai cântau Adamo sau piesele celebreale lui Cliff Richard, Mick Jagger şi ale Beatlesilor, cele lansatela începutul anilor şaizeci, pe care le ascultaseră la Bucureştisăptămâni în şir de pe placa trimisă lui Stelu Ţiplea de SanduMoisescu, colegul emigrat în Israel unde avea să ajungă mai târziuşef al poliţiei.
Seara, când se învârteau dansurile sub zarzărul bătrân din curteacoanei Maria, în care Cuchi băiat agăţase un bec de-o sută de waţilegat cu un fir lung până la priza din prispa vopsită în albastruviolent, era un amestec incredibil de ritmuri. Anda era de obiceisufletul petrecerilor, dansa ameţitor, dar cu multă graţie, treceade la un ritm la altul, nici măcar nu avea nevoie de partener,nimeni nu putea ţine pasul cu ea, n-ai fi zis că născuse doi copii,cei care o vedeau prima oară murmurau "Ce femeie!" şi era aproapeimposibil, oriunde s-ar fi aflat admiratorul, să nu fie văzut deNini Popovici care nu se mişca toată seara din scaunul lui de paie,nimeni altcineva nu îndrăznea să se aşeze în acel scaun, pufăia dinpipă şi nu-şi mai încăpea în piele de mândrie, de parcă le-ar fispus tuturor: "Bucuraţi-vă, troglodiţilor, de-asta v-am adus-oaici!"
Cât era ziua de lungă, leneveau pe plajă, despuiaţi, sau se aruncauîn valurile înspumate până la o epavă pe care doar unul singur aîndrăznit să se caţere, pluteau pe apă şi se lăsau târâţi încet lamal, până simţeau sub piele pietricelele ascunse în nisip şi-o luaude la capăt rugându-se să apară cât mai târziu, spre toamnă,invazia de meduze de toate culorile şi toate mărimile care leurzicau trupurile şi îi umpleau de scârbă.
Era un adevărat ritual în vara aceea să te plimbi pe faleză îndatăce soarele înceta să mai ardă. Până se întuneca şi apăreaugrănicerii să te zorească spre sat erau ore destule în care luminase schimba de câteva ori, adierea începea să-ţi încreţească pieleaşi orizontul devenea atât de limpede că-ţi puteai imagina vapoarecare se apropie de portul Constanţa înainte să arunce ancorele laadăpostul înserării. Cine nu obosise lenevind toată ziua în nisip,să-l ardă soarele, o lua la pas pe faleză până aproape de 2 Mai şiînapoi, o plimbare de un ceas în fiecare sens la care porneauperechi-perechi, aşa cum unii făceau jogging în zori de ziuă. Dupăo asemenea plimbare au fost văzuţi Irina Vernescu şi Tudor Teodorumână-n mână.
Irina Vernescu n-avea decât optsprezece ani, intrase glorios lafacultate după un examen dificil şi ieşea prima oară în lume. S-aîndrăgostit lulea de Tudor Teodoru, dar n-o arăta, era mult preamândră sau prea lipsită de experienţă. Era imposibil să nu-ţi daiseama ce se întâmplă cu ea, fredona, cu gândul aiurea, roşea cândera privită. Dar se vedea că se pierde când era în preajma lui. Cuel în schimb nu prea ştiai ce se întâmplă, un chip impenetrabil,învăţase să nu se exteriorizeze, stăpân pe el până în cele maimărunte gesturi şi cu toate astea până şi celor neavizaţi le eraclar că nu e în apele lui. Altminteri, se purtau amândoi ca nişteoameni normali pe care nu-i lovise nimeni cu leuca-n cap, discutauteme banale, planuri de viitor cum au cu nemiluita tinerii şi aveauşi pe vremea aceea, în ciuda îngrădirilor. El, de pildă, ştia că osă fie profesor, după ce o să termine facultatea, dar îşi imaginac-o să aibă într-o zi o editură sau măcar o să lucreze la o editurăla care va publica multe cărţi premiate în Occident, îi va căutapersonal pe autori să le obţină dreptul de a-i traduce înromâneşte, va negocia cu impresarii şi cu editorii lor, va călătorila târgurile internaţionale de carte, va cunoaşte somităţi şioameni celebri, poate îi va intervieva pe unii şi, în timp,confesiunile lor se vor aduna într-o carte voluminoasă cudezvăluiri senzaţionale pentru care va primi premiul UniuniiScriitorilor sau poate chiar pe cel al Academiei. Uita că nu ieşisedin ţară nici până la Ruse şi n-avea şanse dacă şi-ar fi depus undosar pentru paşaport pentru că istoria familiei atârna greu, darera convins că toate astea or să se schimbe într-o zi. "Toate asteaor să se schimbe într-o zi", întărea Irina şi el ştia că nu râde,ci chiar crede ce spune.
Lucrurile pe care i le povestea Irina i se păreau miraculoase,pentru că îi vorbea despre o lume pe care el n-o cunoscuse, depictori, sculptori, ceramişti, muzicieni şi actori care formau uncerc închis, cu faima că sunt adversari ai regimului, urmăriţipeste tot de Securitate mai abitir decât omul obişnuit. Îl bombardacu bârfe de atelier, cancanuri din expoziţii şi din culisele unoravanpremiere, cu numele sonore ale unor bărbaţi şi femei careapăreau în ziare sau la televizor. Vrea să se dea mare, îşi spuneaTudor Teodoru, să mă impresioneze. Dar cum ea continua de parcă arfi relatat pagini întregi dintr-o carte pe care tocmai o citise cuneplăcere, Tudor Teodoru a avut brusc revelaţia că ea povesteşte casă scape, că spune ce a văzut, ce ştie, ce i s-a spus, doar ca săse lepede, dacă e posibil, de ceva ce o apăsa. Nu ştia că nu eposibil să te lepezi de apăsare, dar continua să vorbească desprelumea din care venea şi care părea fascinantă celorlalţi, nu şi ei.Imaginea răsărită din vorbele ei părea diferită, nici măcar nu erauadversari ai regimului sau oricum nu erau toţi, cum nu erauurmăriţi decât puţini, şi Irina Vernescu vorbea cu dezinvoltură,nu-i păsa că subiectul era delicat şi primejdios, sau că o poateauzi cineva care să-i facă rău, brava şi ştia că bravează şi astai-a plăcut foarte mult lui Tudor Teodoru.
- Eşti tare nostimă, i-a spus.
- Nostimă pe naiba! Vrei să spui inconştientă.
Aşa a început o prietenie care avea să dureze.
Toate s-au lămurit în penultima zi a acelei veri memorabile, deziua Irinei, când a fost o sindrofie care avea să rămână de pomină,cu pisică de mare şi guvizi fripţi pe plită, o oală cu scoiciculese de Victor şi Muki din golful falezei, curăţate ore în şir detoate fetele şi fierte cu orez şi mirodenii, sandviciuri cuslăninuţă unsă cu usturoi, cârnăcior adelenesc tăiat, pentru că erape terminate, în feliuţe atât de subţiri că aproape vedeai prinele, şuberecuri cumpărate de Cornel de la singurul turc dinMangalia în stare să le facă cum scrie la carte, sucuri, vin pelinşi râuri de palincă, asta nu ştiu prin ce minune parcă nu se maitermina. Au înconjurat-o pe Irina şi i-au cântat, aproape peîntuneric, Happy Birthday; becul agăţat de Cuchi băiat în zarzăruldin curte se arsese şi nimeni nu-şi amintise să cumpere altul, aşacă bâjbâiau şi erau atenţi să nu se calce pe picioare. Mia şi Andaau adus tortul din biscuiţi la care munciseră toată după-amiazasă-l orneze cu vişine din vişinată, cărora le scoseseră sâmburii cuace de siguranţă şi pe care le aranjaseră sub formă de inimă, înmijloc înfipseseră singura lumânărică pe care o găsiseră, dar şiaşa Irina a trebuit să sufle de trei ori s-o stingă, atât era deemoţionată, toţi au făcut coadă s-o îmbrăţişeze.
Când a venit rândul lui Tudor Teodoru s-o sărute, aproape că sesăturaseră de ceremonial, unii se retrăseseră pe băncuţele curţiicu paharele în mână şi au pierdut momentul în care el a pus ungenunchi în pământ şi i-a spus:
- Tu sigur o să fii soţia mea!
Niciunul n-a auzit răspunsul Irinei pentru că surpriza a fost atâtde mare, încât cei mai mulţi au izbucnit în chiote, iar cei care nuvăzuseră scena se buluceau să întrebe ce s-a-ntâmplat şi s-a produso hărmălaie de nedescris, ca în zilele bune, cu strigăte repetatede Să trăiască! şi muzică dată cât se poate de tare de NiniPopovici şi doar Victor Ciobanu, care supraveghea totul ca unîmpărat, să nu iasă din limitele decenţei, a umplut repede cupalincă un pahar de plastic pe care l-a dus grănicerului ivit lapoartă, şoptindu-i: o cerere în căsătorie, dom'le, nu vezi astatoată ziua, iar grănicerul a râs mânzeşte şi a dat peste cappaharul.
Din clipa în care au încetat chiotele, parcă ar fi uitat cu toţiice auziseră şi atmosfera a semănat cu cea din oricare altă seară,băutură şi bancurile ştiute până mult după miezul nopţii, doar căIrina Vernescu nu s-a mai retras cu Tudor Teodoru dincolo deportiţă, pe nisip, să disece lumea şi să-şi spună poveştile, cumfăceau în alte seri. De-abia se priveau, şedeau la distanţă unul decelălalt şi parcă le-ar fi fost teamă să-şi amintească ce seîntâmplase şi să afle că nu se întâmplase.
Pe urmă nu s-a mai întâmplat nimic, s-a sfârşit vacanţa, nimenin-avea curajul să întrebe ceva şi părea că trecuse o veşnicie pânăam auzit că se căsătoriseră în ascuns, fără ştirea nimănui. Nu s-aostenit unul să ne dea vreo explicaţie.


Din volumul în pregătire la Editura Cartea Românească



STELIAN ŢURLEA (n. 1946) a urmat studiide filologie (1968) şi filosofie (1976), la Bucureşti, a fostaproape trei decenii redactor de politică externă la revista"Lumea", a condus, după 1989, revistele "Lumea", "Zig-Zag", apoiziarul "Meridian", după care a lucrat în televiziune, ca şef aldepartamentului de ştiri al Antenei 1. Din 1996 lucrează la PRO TV,din 2000 este şi editor senior al Ziarului de Duminică. Esteautorul a zece cărţi de publicistică, zece romane, opt cărţi pentrucopii şi două traduceri. A îngrijit trei albume. A primit PremiulUniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003), PremiulAsociaţiei Editorilor din România (AER) pentru literatură pentrucopii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006),Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2007). A fostnominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literaturăpentru copii în 2000 şi Premiul AER pentru roman în 2003.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO