Pentru pasionaţii de fotografie, Inge Morath este un mit. Alucrat pentru Agenţia Magnum (a fost una dintre primele femeiintrate în acest club exclusivist de pasionaţi ai umanismului şifotografiei), i-a avut colegi şi mentori pe Henri Cartier Bressonşi Robert Capa, a realizat câteva albume-reper şi a ilustrat câtevadintre marile publicaţii ale lumii: "Life", "Vogue" sau "ParisMatch".
Zodia excepţională care i-a iluminat destinul a făcut ca frumoasaşi talentata doamnă să-i urmeze lui Marylin Monroe în inima luiArthur Miller. L-a cunoscut pe platourile de filmare de la"Misfits" şi s-a căsătorit cu autorul "Morţii unui comis-voiajor"la doar un an după ce acesta a divorţat de superba blondă aecranului american.
Pe 11 septembrie 2001, la aproape 40 de ani de la momentulmariajului şi la câteva clipe după atentatul asupra TurnurilorGemene, se afla în avion cu Miller (cu care a avut doi copii,Daniel şi Rebecca), în drum spre Paris. Tocmai decisese să-şiînchidă cariera şi-şi predase fotografiile pentru ceea ce ar fitrebuit să constituie ultima sa expoziţie. Şocul 9/11 a întors-odinamic spre arta căreia şi-a dedicat întreaga viaţă. Şi-acompletat expoziţia visată cu nişte fotografii (chiar ultimele),făcute la Ground Zero, printre ruinele Twin Towers, la câteva ziledupă întoarcerea de la Paris. În ianuarie 2002, Inge (Ingeborg)Morath s-a stins din viaţă. În memoria ei, Magnum Photos ainstituit un premiu care îi poartă numele şi care recompensează înfiecare an o femeie-reporter fotograf, mai tânără de 30 de ani.
Inge s-a născut la Graz, Austria, în 1923. A studiat literele şijurnalismul la Berlin, a fost redactor în serviciul trupeloramericane la Salzburg şi Viena. Ajunsă la Paris, scrie legende foto(cum veţi putea vedea, după vizitarea expoziţiei de la MuzeulŢăranului Român, scrierea de "captions" rămâne, dincolo deabilitatea profesională, unul dintre marile haruri ale artistei)pentru Agenţia Magnum, apoi învaţă meseria de fotograf la Londra,pe lângă Simon Guttmann.
Unul dintre primele ei clişee, o imagine înfăţişând nişte fetiţecare ţopăiau sub ploaie la Veneţia, a făcut-o să exclame: "Mi-amdat seama că pot să dau formă unui gând!" De atunci, de laînceputul anilor 50, nu a încetat să dea o uluitoare formăgândurilor sale, în nenumăratele, nemaipomenitele ei călătorii prinlumea noastră. A prins în mii de fotograme mari personalităţi alesecolului XX şi a surprins nenumăraţi oameni simpli în instantaneecare au schimbat reperele fotoreportajului. A fost în China şi înRusia (despre care a realizat un album împreună cu Miller, "InRussia"), în Spania lui Franco şi în Mexic (unde a pozat mascamortuară a Fridei Kahlo), în Iran, în Tunisia, în Africa de Sud şiîn România. O ţară dincolo de negură, aceasta din urmă, pe care avăzut-o în anii 50 şi care a marcat-o într-atât, încât i-a dedicatmii de fotografii (din epoca ei de creaţie alb-negru, de dinainteakodacrom-urilor "optimiste", din perioada "First Color"). Afotografiat ţiganii din Irlanda şi apoi, cu egal talent şi simţ alrespiraţiei acestei lumi, pe cei din România.
Expoziţia de la MŢR este, probabil, unul dintre cele mai splendidpicturale şi mai exacte, chirurgical-precise din punct de vedereetnografic şi antropologic, reportaje despre România anilor 50 pecare am avut vreodată ocazia să le văd. O felie de istorie pe carenu am întâlnit-o nici în manualele de istorie şi nici chiar îndosarele de presă dedicate perioadei respective. Ţărani, muncitori,călugăriţe, copii handicapaţi şi elevi-la-tratament (absolutsuprarealist-socialistă fotograma care înfăţişează trei fetiţe laspital, stând la plajă pe un pat artificial din nisip, cu ochelaride soare şmecheri la ochi), cooperatişti entuziaşti, femei în extazmistic şi tineri studioşi la şcolile profesionale: o întreagăRomânie, tremurătoare, copleşită, dându-şi examenul la intrarea încomunism. Săli de uzină, catapetesme de biserică, şcoli în carepână şi creta pentru tablă părea o raritate, târguri de merinde,hore duminicale din zona Mărginimii Sibiului, benzirulant-delirante demonstrând înalta tehnologie a oraşului Stalin(Braşov), nunţi şi botezuri cuminţi, cu oameni aşezaţi şinepăsători la aura pe care o emanau, în toate ocaziile şi în toatelocaşurile publice, efigiile tovarăşului Gheorghe Gheorghiu-Dej,sturioni gigantici din Deltă duşi la "coperativă" spre a fiexportaţi spre ţările duşmane, dar prietene, precum SUA sauFranţa.
În toate imaginile, o distanţă respectuoasă (dacă nu chiar caldă)faţă de subiect. Nimeni nu e scos din locul şi din tabieturile saleca să "pozeze". Oamenii stau la poză acolo unde stăteau şi înainteşi simt nevoia, în faţa delicateţii fotografului, care nu ia, cioferă, să reacţioneze aşa (e vorba despre una dintre multele"legende" legendare ale doamnei Morath): "Ploieşti. Fabrica 1 Mai.Fotografa a fost plăcut surprinsă de gestul muncitorilor, care s-auîntrerupt din muncă pentru a-i săruta mâna." Nu uitaţi, e vorbadespre aceeaşi mână pe care o săruta Arthut Miller, desigur, animatde cu totul alte sentimente.
*) Inge Morath, "Jurnalul meu românesc", Muzeul Ţăranului Român, 2septembrie - 18 octombrie
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
