Ziarul de Duminică

România postcomunistă (I)/ de Hadrian Gorun

România postcomunistă (I)/ de Hadrian Gorun

Autor: Ziarul de Duminica

03.04.2014, 23:54 481

Proiectul trilogiei dedicate istoriei şi istoriografiei din România, menit să acopere întreaga durată a istoriei noastre contemporane (din 1918 până astăzi) se încheie cu prilejul publicării volumului de faţă. De astă dată explorările echipei de autori reunite în paginile cărţii se dedică anilor de după căderea dictaturii personale a lui Nicolae Ceauşescu şi a comunismului din Europa şi din România. Suntem, altfel spus, în plină istorie recentă, chiar imediată, etapă iniţiată de răsturnarea de regim politic din decembrie 1989 ale cărei procese sunt în plină desfăşurare, dar care, chiar şi aşa, permite precizări, developări, observaţii referitoare la tendinţe ori rezultate de etapă.

Cei care semnează studiile sunt autori acreditaţi prin diplome academice şi, uneori, prin poziţii universitare ori în cercetare. Nici vârstele nu sunt doar de un fel, tinerii alăturându-se seniorilor. O seamă de colaborări au venit din străinătate, incluzând într-un caz textul original, câtă vreme era scris într-o limbă de mare circulaţie. Altul a fost tradus, prin bunăvoinţa autorului său, în limba română, alăturându-se majorităţii celorlalte contribuţii.

Nu este cazul să insistăm aici asupra dificultăţii emiterii de judecăţi de valoare pe seama unei epoci contrariante, în plină desfăşurare, în cadrul evoluţiilor căreia prea puţine tendinţe au avut răgazul să cristalizeze definitiv. Cu toate acestea, se cuvine observat că din decembrie 1989 au trecut mai bine de două decenii, ceea ce egalează numeric – şi chiar întrece – prea scurta etapă interbelică a istoriei noastre. Măcar acest detaliu impune recapitulări şi tentative de înţelegere critică şi, pe cât posibil, sistematică a epocii noastre.

Unele consideraţii cu privire la discursul puterii de după 1989 şi semantica lui în raport cu opoziţia (Hadrian Gorun), parcursurile relaţiilor externe româneşti faţă cu problematica europeană (Sabina Fati) sunt sondaje care jalonează cadrele în care ne mişcăm atât la nivel discursiv, cât şi pe planul strategiilor aplicate.

Istoriografia şi polarizările ei recente sunt abordate în câteva chestiuni nodale: cum arată viziunea asupra trecutului a istoriei oficiale alcătuite în cel mai înalt for ştiinţific al României (Ovidiu Pecican), cum mai operează mitologia dacistă asupra minţilor celor mai pasionate, dar nu necesarmente şi cele mai instruite (Dragoş Sdrobiş) şi modul cum se elaborează reflecţia asupra comunismului astăzi (Gabriel Moisa) sunt unele dintre ele. Experienţa acumulată în arhivele româneşti de un cercetător american (Paul E. Michelson) şi munca la unul dintre anuarele specializate în studiul trecutului – cel al Institutului Academiei din Cluj-Napoca - (Stelian Mândruţ) se alătură plonjării în istoriografia bancară (Anca Stângaciu) şi în cea economică maghiară din România (Lakatos Artur) şi estimării localismului şi regionalismului în istoriografia din nord-estul ţării (Anca Filipovici).

Dintre istoriografiile particulare, interesul a căzut, de astă dată, asupra prezenţei literaturii science fiction în preocupările istorico-literare româneşti (Mariano Martín Rodríguez) şi asupra generaţiei douămiiste, cum i s-a spus, în poezia actuală (Iulian Boldea).

Publicăm în acest număr şi în următoarele trei studiul „Consideraţii privind semantica discursului puterii postdecembriste şi atitudinea acesteia faţă de opoziţie” de Hadrian Gorun.

 

*

*     *

Prezentul studiu îşi propune să realizeze o analiză a discursului puterii instalate în România în urma colapsului regimului Nicolae Ceauşescu, la 22 decembrie 1989. Am încercat să procedăm totodată la o trecere în revistă a câtorva informaţii biografice, pe care le-am socotit relevante, referitoare la liderii Frontului Salvării Naţionale (F.S.N.), formaţiune condusă de Ion Iliescu. Astfel, am remarcat similitudini izbitoare între discursul şi luările de poziţie ale preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale, apoi preşedinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională (C.P.U.N.) şi între tonul presei oficiale postdecembriste, pe de o parte şi discursul puterii comuniste instalate în România în a doua jumătate a anilor ’40 la adăpostul Armatei Roşii, pe de altă parte. Aparent surprinzător, nu sunt tocmai puţin numeroase nici asemănările cu discursurile fostului dictator, Nicolae Ceauşescu. Aceasta este una dintre principalele raţiuni pentru care regimul postceauşist a fost calificat de o parte a istoriografiei drept neocomunist.

Realitatea de mai sus, sesizabilă încă din primele luni de după acapararea puterii de către persoanele din eşalonul al doilea al Partidului Comunist Român, a devenit evidentă în contextul frământărilor din ianuarie şi februarie 1990 şi în special cu prilejul a ceea ce este cunoscut sub denumirea generică de fenomenul Piaţa Universităţii. Manifestaţia maraton din Piaţa Universităţii din Bucureşti trebuie înţeleasă drept o consecinţă directă a stării de lucruri din România de după 22 decembrie 1989. Mitingul care a durat aproape două luni a coagulat o anumită parte a societăţii civile româneşti, aflată în plin proces de constituire şi maturizare. Demonstraţia a fost reprimată brutal în iunie 1990.

Intervalul cuprins între 22 decembrie 1989 şi 22 aprilie 1990 (când a început manifestaţia amintită) este caracterizat de incertitudini şi tulburări sociale, al căror apogeu a fost atins în zilele de 13-15 iunie. După ce opinia publică din România a început să se elibereze treptat de psihoza „teroriştilor”, o enigmă care nu a fost elucidată deplin nici măcar astăzi, se părea că societatea postceauşistă va reintra în normalitate. Nu putea fi încă vorba de prăbuşirea comunismului, devreme ce revoluţia română din decembrie a fost confiscată de persoane care deţinuseră poziţii importante în vechile structuri. Unii cetăţeni au conştientizat deziluzionaţi că aşteptările le fuseseră înşelate.

În urma unei demonstraţii de protest din 12 ianuarie 1990, conducerea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, care preluase puterea după 22 decembrie 1989, a cedat iniţial în faţa doleanţelor oamenilor din stradă şi a dispus scoaterea Partidului Comunist Român în afara legii. Decretul care legitima dizolvarea a fost însă abrogat aproape imediat. Mai mult, liderii Frontului Salvării Naţionale (F.S.N.), inclusiv Ion Iliescu, au declarat mulţimii că Frontul reprezenta doar o forţă politică provizorie, cu menirea de a organiza alegeri libere.

Climatul politic al României s-a învolburat foarte tare din pricina deciziei F.S.N., din 28 ianuarie, de a se transforma în partid politic şi de a participa la alegeri, în pofida făgăduinţelor şi asigurărilor constante anterioare, ce indicau tocmai o intenţie contrară. Această schimbare radicală de poziţie a fost aspru criticată de intelectuali proeminenţi, precum Doina Cornea şi Octavian Paler. Cea dintâi a demisionat din C.F.S.N., precum şi din funcţia de preşedinte de onoare al Consiliului Judeţean F.S.N. Cluj, motivând cu justeţe că, prin hotărârea adoptată, Frontul îşi crea de la bun început un avantaj clar faţă de celelalte formaţiuni politice. Dezamăgit de turnura pe care o luau lucrurile, Paler a publicat în cotidianul România liberă articolul intitulat „Iluziile au durat numai o lună”. Nu mai încăpea vreo îndoială că revoluţia din decembrie şi idealurile ei fuseseră confiscate, iar F.S.N. dorea să pună mâna pe întreaga putere. Evoluţiile ulterioare aveau să confirme temerile autorului lucrării Don Quijote în Est. Ion Iliescu a justificat opţiunea F.S.N. de transformare în partid politic prin faptul că Frontul s-ar fi născut în timpul revoluţiei spontane, reprezentând o „emanaţie” a acesteia. După cum afirma Alexandru Paleologu, ambasadorul României la Paris, la începutul anului 1990, puterea de la Bucureşti deşi anunţa sfârşitul comunismului, perpetua esenţa sistemului.

Cei care confiscaseră revoluţia din decembrie (Ion Iliescu, Petre Roman, Silviu Brucan şi apropiaţii lor), orchestrând evenimentele şi deturnându-le potrivit propriilor interese şi obiective, urmăreau de altfel menţinerea regimului comunist, fără Nicolae Ceauşescu. „Dejiştii” şi cei din eşalonul al doilea al P.C.R. au reuşit iniţial, imediat după fuga lui Ceauşescu, să inducă în eroare opinia publică internaţională, ca de altfel şi marea parte a opiniei publice din interior. Revoluţia, „televizată in direct” a fost în măsură să demonstreze că poporul ajunsese la capătul răbdării, fiind sătul de privaţiuni şi totodată dornic sa o rupă cu regimul totalitar de extrema stângă odată pentru totdeauna. Era însă cât se poate de limpede că Ion Iliescu si echipa sa nu doreau, după 22 decembrie 1989, să renunţe la comunism. Discursul televizat al preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale, rostit imediat după preluarea puterii, constituie o dovadă irefutabilă. Trecem peste apelativul iniţial „tovarăşi”, care este posibil să fi fost doar expresia unui reflex, a unei inerţii. În schimb, toate relele totalitarismului comunist erau puse, într-o manieră simplistă şi deformată, numai pe seama lui Nicolae Ceauşescu şi a „clicii sale bezmetice”. Fostul secretar general al P.C.R. a fost caracterizat drept un om lipsit „de inimă şi de creier”, care ar fi întinat memoria celor care s-au sacrificat pentru cauza comunistă. Dacă acordăm credit cuvintelor preşedintelui C.F.S.N., regimul comunist nu a fost malefic, ci dimpotrivă, unul cu multiple virtuţi, virtuţi compromise doar de conducători iresponsabili, precum dictatorul Nicolae Ceauşescu. Caracterul criminal al regimurilor politice comuniste a fost dezvăluit, ele curmând în întreaga lume până la 100 de milioane de vieţi, din Uniunea Sovietică până în China maoistă, din Coreea de nord până în Cambodgia şi Afganistan, din Europa central-estică sovietizată şi satelizată, până în Africa şi în America latină. Preşedintele Iliescu eluda cu bună ştiinţă aceste aspecte, învinuindu-l doar pe Nicolae Ceauşescu.

În acest context, nu putem face abstracţie de formaţia şi de cariera politică a noului lider de la Bucureşti. Ion Iliescu a fost un membru important al partidului comunist, făcând parte din Comitetul Central şi ocupând funcţia de prim-secretar al C. C. al Uiunii Tineretului Comunist. Ulterior, a căzut în dizgraţia lui Nicolae Ceauşescu, unii considerând că dictatorul vedea în Iliescu un pericol pentru propria poziţie. Mai degrabă, înclinăm să credem că marginalizarea lui Iliescu de către comunistul naţionalist Ceauşescu s-ar datora filosovietismului de netăgăduit al celui dintâi. Potrivit unor opinii, distanţarea lui Iliescu de conducător s-ar fi produs în mod treptat după vizita celui din urmă în China şi Coreea de Nord, în anul 1971, şi decretarea minirevoluţiei culturale, concretizată în Tezele din iulie.

Alte personaje-cheie ale puterii post-decembriste erau, de asemenea, legate mai mult sau mai puţin, de vechea „gardă” comunistă. Petre Roman era fiul lui Ernst (Valter) Neulander, care luptase, în timpul razboiul civil din Spania, în brigăzile roşii internaţionale alături de alţi fruntaşi comunişti, precum Petre Borilă, Mihai Burcă, Gheorghe Stoica şi Constantin Doncea. Silviu Brucan (Saul Bruckner, pe numele real), calificat de mulţi drept „eminenţa cenuşie” a Frontului Salvării Naţionale, a fost redactator-şef la oficiosul Partidului Muncitoresc Român (P.M.R.), Scînteia, militând pentru sovietizarea şi comunizarea ţării. Brucan i-a înfierat pe studenţii care manifestaseră în favoarea regelui Mihai, în 8 noiembrie 1945 şi a pledat pentru condamnarea la moarte a preşedintelui Partidului Naţional Ţărănesc, Iuliu Maniu. Nu este exclus ca Maniu, una dintre cele mai reprezentative personalităţi ale vieţii politice româneşti interbelice, un democrat desăvârşit, să fi împărtăşit soarta tragică a liderului Uniunii Agrare din Bulgaria, Nicola Petkov, ucis de comunişti, dacă nu s-ar fi bucurat de o popularitate covârşitoare în rândul populaţiei. De altfel, simpatia de care se bucura liderul naţional-ţărănist a fost probată cu prilejul alegerilor falsificate de către guvernul Petru Groza şi Blocul Partidelor Democratice în noiembrie 1946.

Grupul „dejiştilor” a fost completat de către Alexandru Bârlădeanu, care a ocupat, după alegerile din 20 mai 1990, funcţia de preşedinte al Senatului României. Alături de Iliescu regăsim la putere şi alte persoane care au jucat un rol important, precum „enigmaticul” Gelu Voican-Voiculescu (vice-premier, exercitând totodată controlul asupra serviciilor secrete), Nicolae S. Dumitru (vice-preşedinte al Frontului Salvării Naţionale), cărora li se adăuga Dan Iosif. Mihai Chiţac, ministru de Interne (aflat încă în funcţie la 13 iunie 1990), a fost comandantul garnizoanei Bucureşti şi al trupelor chimice în decembrie 1989, fiind implicat în reprimarea revoluţiei la Timişoara.

 

Din volumul „România postcomunistă: istorie şi istoriografie”. Editor Ovidiu Pecican, în pregătire la Editura Limes

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO