Război în Balcani! Ce ne facem?
„S-a cutremurat văzduhul la strigătele de triumf ale statelor balcanice, a rămas uimită lumea de puterea de expansiune a naţionalismului unor popoare mici plecate să doboare un imperiu care se mai bucura de un renume militar, şi noi am stat inerţi şi nici nu ne-am dat în primul moment seama că interesele noastre cel mai vii erau târâte în vâltoare.” Cuvintele lui Vasile M. Kogălniceanu descriu starea de stupefacţie a societăţii româneşti din toamna anului 1912, la auzul succeselor neaşteptate ale aliaţilor balcanici (Bulgaria, Grecia, Serbia şi Muntenegru) împotriva Imperiului Otoman. Zvonurile despre un posibil conflict armat între statele balcanice şi turci nu sunt luate prea în serios nici la Bucureşti, considerându-se că „vara a trecut, iarna se apropie şi aceasta ne garantează liniştea în Balcani”. Există convingerea că Marile Puteri pot controla oricând crizele din Peninsula Balcanică, că Europa are „datoria” să le „anuleze, printr-o represiune de poliţie internaţională”. Mai există şi campania electorală din Vechiul Regat, desfăşurată în toiul conflictului balcanic. Ei bine, constată acelaşi Kogălniceanu, aceste alegeri „care urmau să dea un Parlament chemat să imprime, în momente mari, o directivă conştiinţei naţionale, au avut loc într-o acalmie dusă până la nepăsare. Iar noul Parlament, convocat tocmai când interesele externe primau totul, s-a ferit să deschidă o dezbatere asupra politicii externe, continuând astfel o fatală tradiţie după care chestiunile externe rămân interzise Poporului român”. Sub Carol I, politica externă nu este o chestiune de discuţii parlamentare, căci ea nu aparţine ţării, ci regelui. Politica externă, se declară în Parlamentul de la Bucureşti, „trebuie să aibă un ţel bine definit, bine stabilit şi o continuitate ce stă la adăpostul fluctuaţiilor politice de partid şi această continuitate o reprezintă Coroana”. Orice amestec în domeniul afacerilor străine îl nemulţumeşte pe Carol I şi, după cum constată publicistul Mihail Valerianu, nimeni nu are dreptul în România „să se atingă de sacrosanta chestiune a politicii externe, lăsată cu totul” în grija regelui. Bătrânul suveran se va mânia pe Take Ionescu în momentul în care acesta „şi-a luat asupra-şi hotărârea ca politica externă a ţării să fie nu a Regelui, ci a partidelor politice”. Prilej pentru liberalul I.G. Duca de a constata că „trăim într-o stare de completă nepregătire în ce priveşte problemele externe, nepregătire care se datorează faptului regretabil că de ani de zile discuţia politicii externe a fost eliminată sistematic şi din întrunirile publice şi din dezbaterile parlamentare.”
Carol I, care nu mai are „aceeaşi clarviziune şi nici statura de altădată”, este iritat într-o mare măsură de agitata viaţă politică din România anului 1912. Din cauza nesiguranţei din ţările balcanice, le scrie acesta rudelor sale, „am predicat toată iarna că ar trebui să se renunţe la conflictele interne şi să se ajungă la un compromis”. Drept rezultat, „la ora actuală am un guvern paşnic (cabinetul Maiorescu) care deocamdată conduce doar afacerile, dar este prea slab ca să reziste furtunilor iminente (…)”. Deşi înştiinţat, încă din aprilie 1912, despre pregătirile diplomatice ale statelor balcanice, Carol I decide însă să păstreze discreţia asupra acestei informaţii. Nu are încredere în puterea militară a coaliţiei balcanice şi nici în coeziunea acesteia. De asemenea, este convins de faptul că viitorul conflict va fi unul de durată, ceea ce va reclama intervenţia Marilor Puteri pentru restabilirea păcii. În acest caz, România nu ar avea decât de câştigat de pe urma unei „neutralităţi vigilente”. În preajma războaielor balcanice, România este statul cel mai important din spaţiul sud-est european, atât ca suprafaţă, cât şi ca populaţie. Înconjurată de o Turcie slabă, de două mari puteri rivale şi de mici state ce „abia începeau să se deştepte din somnul letargiei orientale, provocată de stăpânirea Turcilor”, România se simte „asigurată într-un astfel de cadru politic, de o neutralitate liniştită şi favorabilă dezvoltării economice”. Este explicabil, aşadar, de ce, pentru unii publicişti romani, „marele şi vitalul nostru interes” este lupta pentru menţinerea statu-quo-ului în Balcani, care să-i garanteze şi pe viitor Vechiului Regat „în acest colţ al Europei un rol cu desăvârşire precumpănitor”.
În astfel de vremuri tulburi, lipsa de omogenitate a guvernului de la Bucureşti este evidentă, cu greu putând fi menţinută o convieţuire între „elemente atât de învrăjbite”, precum „conservatorii propriu-zişi, cu Maiorescu şi Marghiloman, şi conservatorii cu Take Ionescu”. În acest context, vestea victoriilor repurtate de armatele balcanice în octombrie - noiembrie 1912 provoacă la Bucureşti „o adâncă decepţie”. Nicolae Iorga observă „impresia apăsătoare a unei noi biruinţe în Balcani, la care nu luasem parte, din care nu profitam”. Pentru opinia publică din Vechiul Regat acest război „a fost ca o zguduire dintr-o amorţeală”. Un popor fără ideal, scriu publiciştii de la Bucureşti, „poate vegeta, dar nu poate trăi. Căci a trăi înseamnă a înainta, a cuceri”. Războiul balcanic, constată Tudor Arghezi, ne-a surprins în grădinile cele mai înalte ale civilizaţiei. „Am auzit de-acolo murmurul balcanicilor care se jeluiau de asuprirea turcească, şi după primele lor izbânzi am văzut gurile tunurilor îndreptate chiar în bibliotecile noastre.” În timp ce alţii fac dovada unei mari puteri războinice, notează Iorga, la Bucureşti găsim un guvern „care-şi lua îndrumarea de la strigătele întrunirilor publice; care nu îndrăznea să rişte nimic şi totuşi voia, dintr-un instinct de conservare, să capete ceva, unde o fi şi prin orice mijloace, o opinie publică în care fierbea invidia şi lăcomia fără un singur element sănătos de tradiţie, fără o singură linie clară de direcţie, fără un singur element solid de apreciere a împrejurărilor; în sfârşit, o opoziţie pentru opoziţie, în fruntea căreia, ca mai puţin răspunzători, stăteau cei jigniţi personal – cu dreptate sau fără – la alcătuirea unui Guvern de colaborare, de echilibrare momentană a ambiţiilor şi pasiunilor”.
Există sentimentul că ţara trece printr-un moment istoric, că „suntem în ajunul unor mari prefaceri”. Care este poziţia autorităţilor române în contextul schimbărilor teritoriale care se prefigurează în Peninsula Balcanică? I.G. Duca descrie linia politică generală a guvernelor de la Bucureşti, la începutul secolului trecut: „Noi n-am vrut să împiedicăm statele balcanice de a ajunge la înfăptuirea idealurilor naţionale, fiindcă şi noi avem un ideal naţional şi prin urmare nu puteam să fim împotriva idealului naţional al altora. Dar ceea ce am vrut e să întârziem cât mai mult ceasul îndeplinirii acestor aspiraţii, ceea ce am vrut e ca, pe cât posibil, momentul acestei realizări să coincidă cu realizarea idealului nostru naţional. Noi n-am vrut ca aceste state să se mărească înaintea noastră, căci e lesne de înţeles că atunci ele ar fi putut nu numai să ne întreacă şi să ne îngreuneze dezvoltarea, dar să devină chiar o piedică la realizarea în viitor a propriilor noastre aspiraţii naţionale”.
De aceea, prin victoria aliaţilor balcanici impotriva Turciei, „România se va găsi la o răspântie istorică foarte însemnată, prin adaosul de putere câştigat de cele 3 state de la Sudul Dunării: Bulgaria, Serbia şi Muntenegru”. Extinderea teritorială a Bulgariei este percepută ca o ameninţare la adresa Dobrogei, iar pericolul constituirii unui bloc slav la graniţa sudică a Regatului dă fiori autorităţilor de la Bucureşti. Presa românească a vremii scrie: „Noi nu putem tolera ca Bulgaria să crească pe socoteala Turciei. Aceasta este pentru noi o chestiune de existenţă naţională şi de stat. Nu putem tolera ca, după ce o avem pe Rusia într-o coastă, să avem un alt stat slav mai mare şi mai puternic decât noi. Deci dacă Bulgaria ar mişca numai un singur soldat pentru a mai pune stăpânire pe un nou teritoriu turcesc, noi n-am putea rămâne nepăsători şi ar trebui să arătăm celor din Sofia dinţii şi ghiarele”. Evident că o Românie, care din punct de vedere al graniţei stă la discreţia Sofiei, susţine Vasile Pârvan, „nu mai poate fi pe viitor capabilă de nici un act de voinţă naţională, care ar contracara măcar cât de puţin interesele Bulgariei”. O lungă dispută este pe cale să înceapă.
(Va urma)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
