La sfârşitul lui octombrie 1912, la trei săptămâni după declanşarea primului război balcanic, inginerul B.G. Assan le adresează redactorilor de la Universul o scrisoare deschisă. „Voind să cunosc resursele şi bogăţiile ţinuturilor bulgare ce s-ar oferi României ca compensaţie, am cutreierat toate librăriile din Capitală fără să găsesc vreo carte de geografie economică a Bulgariei. Mi s-a răspuns că există multe lucrări însă nu se cer, căci nimeni în Bucureşti nu se ocupă de Bulgaria. Într-adevăr, abia de două – trei săptămâni ne ocupăm de aşa ceva.” La doar câteva zile după publicarea acestei scrisori, ataşatul militar la Sofia, maiorul Dabija, înmâna regelui Carol I şi câtorva miniştri de la Bucureşti copii ale studiului său amănunţit asupra Cadrilaterului. Scopul acestui studiu era acela „de a da cercetărilor o cunoştinţă, pe cât posibil exactă, asupra valorii Cadrilaterului bulgar, şi deci şi asupra porţiunii revendicată de România”. Dabija susţine că „România, în interesul păstrării echilibrului balcanic, trebuie să ceară compensaţii teritoriale, argumentând că dacă Bulgaria se întinde spre Sud, să se întindă şi România spre Sud, cu atât mai mult cu cât actuala frontieră (din 1912) este slabă, iar populaţia spre Sud este mai mult turcă”. Ministrul de Interne, Take Ionescu, a sesizat importanţa acestei lucrări, l-a răsplatit pe autor cu 10.000 de lei şi a dispus „publicarea ei pe socoteala ministerului de interne”. Volumul „Cadrilaterul bulgar”, având ca autor pe „Un român” (Dabija era încă ataşat militar la Sofia), va apărea pe 1 iunie 1913 şi „a servit în adevăr să se documenteze şi să se justifice diplomaţiei europene dreptele cereri ale României”. Cititorul era încredinţat, încă din prefaţă, că are înaintea sa „o monografie admirabil de completă a unei regiuni cu care ne leagă trecutul nostru istoric şi însăşi siguranţa noastră politică, prezentă şi viitoare. Autorul a făcut o lucrare de înaltă valoare ştiinţifică şi a adus, totodată, şi un prea însemnat serviciu cauzei ţării sale.”
Deşi dezbătută în cercurile diplomatice de ani de zile, chestiunea rectificării graniţei româno-bulgare devine presantă după victoriile neaşteptate obţinute de aliaţii balcanici împotriva trupelor otomane, în toamna lui 1912. Dacă nu am mobilizat la începutul războiului balcanic, scrie Vasile Pârvan, „n-am făcut rău, căci am fi fost odioşi în faţa întregii lumi civilizate, că nu lăsăm pe creştinii din Balcani să-şi libereze pe fraţii lor oprimaţi. Doar că n-am încheiat atunci o convenţie cu Bulgaria în sensul anexării Cadrilaterului, imediat ce Bulgaria ar fi anexat vreun teritoriu din Turcia, aceasta a fost şi imprudent şi nepatriotic. Astăzi, după jertfele făcute, Bulgaria nu ne mai poate da Cadrilaterul, pe care înainte de război, după cum au spus-o singuri prin ziarele lor, ni l-ar fi dat fără nici o supărare, având în vedere întinsele teritorii pe care astăzi le-au cucerit, nu cu ajutorul nostru binevoitor, ci împotriva bănuielilor şi invidiei noastre (cel puţin aşa au tot dreptul să gândească, după chiar vorbele unora de-ai noştri). Dar nu numai Cadrilaterul, ci nici o palmă de pământ nu mai pot ceda ei astăzi nimănui fără război.” Prima cerinţă a opiniei publice, se declară în plenul Adunării Deputaţilor, în decembrie 1912, „este o serioasă rectificare a graniţei Dobrogei”. Numai că la Berlin, în 1878, în schimbul Sudului Basarabiei, „în loc să ni se dea o Dobroge întreagă, bine mărginită, bine hotărnicită, uşor de apărat, ni s-a dat o Dobroge ciuntită, fără hotar la miazăzi şi deschisă din acea parte oricărei năvăliri”. Nu pretind acum, susţine deputatul Ionaş Grădişteanu, că putem dobândi „compensaţii proporţionale cu întinderea probabilă ce o vor lua Statele balcanice, dar incontestabil că, pe de altă parte, nu ni se poate tăgădui dreptul ca cel puţin, acum când toate Statele balcanice îşi ating idealul naţional, unii chiar îl şi întrec, noi atâta măcar să facem, să întregim Dobrogea noastră, atât de rău ciuntită în 1878, şi să îi tragem un hotar cum se cade dinspre miazăzi”.
Din cauza amestecului rar întâlnit de populaţii din teritoriile Turciei europene, Peninsula Balcanică şi populaţiile creştine din Balcani se pot împărţi între statele balcanice numai după principiul compensaţiilor: „să ia fiecare o regiune, o întindere de pământ cu populaţii amestecate, dar care ca întindere să fie în proporţie cu însemnătatea numerică a întregii populaţii naţionale pe care fiecare stat o are în Imperiul Otoman”. Dacă am putea aplica acest principiu şi românilor, îşi duce Grădişteanu raţionamentul mai departe, „am putea deduce din aplicarea lui cam la ce întindere de pământ din Imperiul Otoman ar avea dreptul şi românii”. Astfel, dacă socotim populaţia românească din Imperiu la 300.000 de persoane, „ceea ce e un minim desigur sub adevăr”, România ar avea dreptul la o întindere de 13.000 de km pătraţi. „Vedeţi, d-lor, foarte curios, 13 mii km. pătraţi – în ipoteza cea mai rea, în care nu am avea decât 300.000 de români în Turcia – este tocmai întinderea Cadrilaterului bulgar.” Ceea ce ar fi trebuit, în accepţiunea factorilor de decizie de la Bucureşti, să-i determine pe bulgari „ca, fără greutate, să recunoască dreptatea cererilor noastre, este nemărginita datorie de recunoştinţă, pe care Bulgaria şi poporul bulgar o au faţă de noi, şi această datorie de recunoştinţă nu este o datorie de ieri, de alaltăieri, sau o datorie pe care au contractat-o într-o împrejurare trecătoare oarecare. România, d-lor, a fost, pot să zic, crescătoarea, dădaca Bulgariei şi a neamului bulgăresc. În cursul lungilor secole în care a zăcut poporul bulgar sub călcâiul osmanliilor, Ţara Românească a fost pentru ei singura ţară de adăpost, ţara mântuirii (…). Dar România (…) a mers mai departe: şi-a vărsat sângele la 1877 pentru libertatea ei, ajutând astfel la consfinţirea dreptului ei la existenţă. Mai târziu, la 1885, când România a fost îndemnată de Serbia ca împreună să împiedice unirea Bulgariei cu Rumelia Orientală, România şi atunci a lăsat să se înfăptuiască unirea Bulgariei de nord cu cea de sud, când n-avea decât să trimită o divizie peste Dunăre, ca chiar unirea celor două Bulgarii să rămână poate astăzi numai o dorinţă neîndeplinită. În sfârşit, acum în urmă România, prin neutralitatea ei, a dat putinţa Bulgariei ca să-şi atingă aproape idealul ei naţional.” Când un popor şi o ţară au făcut atâtea pentru un alt popor, „cum poate nu se mai pomeneşte în istoria omenirii”, deputatul Grădişteanu este convins că „bulgarii nu vor răsplăti cu cea mai neagră ingratitudine sprijinul statornic şi nepreţuitul ajutor pe care l-au avut totdeauna de la noi”. Numai că această idee provoacă stupoare la Sofia, cabinetul bulgar fiind indignat de această „atitudine de speculant” a celor de la Bucureşti. „Pana îmi este săracă, notează ministrul de justiţie Petăr Abraşev, pentru a reda nemulţumirea cu care guvernul bulgar a întâmpinat pretenţiile României.” „Chiar şi cei mai moderaţi oameni, îşi aduce aminte ministrul bulgar la Londra, Mihail Madjarov, au fost cuprinşi de o furie adâncă faţă de pretenţiile teritoriale atât de neîntemeiate ale României, cu atât mai mult cu cât noi eram îmbătaţi de gloria noastră iar românii nu au făcut nici un fel de jertfe, nici materiale, nici morale, pentru slăbirea Turciei.” Majoritatea miniştrilor bulgari refuză chiar şi ideea de a purta negocieri pentru rectificarea graniţei sale de nord: dacă România doreşte o bucată de pământ bulgăresc, nu are decât să dea năvală haiduceşte iar noi, tot haiduceşte, ne-o vom recupera-o, la un moment dat.
(Va urma)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
