Ziarul de Duminică

România şi războaiele balcanice (V). Pacificatorii Balcanilor/de Daniel Cain

România şi războaiele balcanice (V). Pacificatorii...

Autor: Daniel Cain

08.08.2013, 23:57 1451

Fără un război, care să ne ridice şi în faţa noastră şi a Europei, declară Vasile Pârvan, într-o adunare publică ţinută la câteva săptămâni după declanşarea ostilităţilor între aliaţii balcanici şi Turcia, „astfel ca să nu cădem aici pe al doilea ori al treilea plan faţă de bulgari şi sârbi, şi care să ne dea în mână un teritoriu de schimb pentru alte teritorii scumpe nouă, zadarnic ne mai gândim la unitatea noastră naţională”. Opinia lui Pârvan este împărtăşită şi de belicosul ministru Nicu Filipescu, „un om greu de ţinut în frâu”, pe care regele Carol I îl consideră vinovat „pentru aţâţarea la război din ţară şi în rândul doamnelor”. Exasperat de tratativele sterile purtate cu bulgarii pentru rectificarea graniţei dobrogene, Filipescu consideră „că era mai bine să nu cerem nimic, deoarece prestigiul ţării e micşorat. Românii din Ardeal, din Basarabia, din Bucovina au ochii pe noi; dacă ieşim umiliţi, tot prestigiul cade.”

După încheierea Tratatului de pace de la Londra, din aprilie 1913, prin care stăpânirea otomană în Europa devine, oficial, istorie, criza balcanică intră într-o nouă fază, cea „a lichidării dintre diferitele state balcanice”. Ce va ieşi din această fază, se întreabă liberalul I.G. Duca, care observă „că atmosfera este aşa de încărcată, încât cel puţin alianţa balcanică nu va putea supravieţui războiului”. Sursa tuturor acestor neînţelegeri ar fi „intransigenţa şi megalomania bulgarilor (…) nişte oameni cu care nu e posibil să te înţelegi”.  Intransigenţa şi trufia acestora te duc la exasperare. Dacă cu grecii „la nevoie de poţi înţelege”, iar cu sârbii „nu e cu putinţă să nu ajungi la vreo învoială”, în schimb „cu bulgarii nu e chip”. În aceste condiţii, în primăvara lui 1913 îşi face loc ideea că „războiul singur va putea pune capăt acestei încâlcite situaţii”, respectiv neînţelegerilor dintre aliaţii balcanici în privinţa împărţirii Macedoniei otomane. Dacă Ionel Brătianu crede, la sfârşitul primului război balcanic, că România „a pierdut trenul”, Duca speră că „acei ce poartă răspunderea destinelor României şi care au lăsat ca actul întâi şi al doilea al crizei balcanice să se desfăşoare fără noi şi deci în contra noastră, vor şti cel puţin să profite de oportunităţile pe care ni le oferă actul al treilea, pentru a repara greşelile săvârşite şi a ne reda locul şi influenţa ce ni se cuveneau şi de care până astăzi ne-am bucurat în această parte a continentului european”.

Cred că este înţelept să ne mulţumim cu ce am dobândit, scrie conservatorul A.D. Xenopol, „aşteptând de la dezvoltarea lucrurilor în viitor ca ea să ne favorizeze cum ne-a favorizat de la 1821 încoace”. Premierul Titu Maiorescu aşteaptă ca „trenul” României să sosească în gară, respectiv destrămarea Ligii balcanice, din cauza neînţelegerilor tot mai pronunţate dintre aliaţi. Nu puteam până atunci, va declara Maiorescu, ulterior, în plenul Senatului, „fără cea mai mare primejdie pentru ţară, să atacăm şi pe bulgari, şi pe sârbi şi poate şi pe greci împreună, ci aşteptam să ne vină momentul de a intra în Peninsula Balcanică ca introducători de ordine şi pace”. Nu există doar îngrijorarea faţă de eventualul comportament al Rusiei, ci şi pregătirea materială a armatei române, „lipsită de multe”, aşa cum o recunoaşte şi ministrul de Război, generalul Hârjeu. „Nebunia criminală” a autorităţilor bulgare dă şansa guvernului de la Bucureşti de a rezolva „conflictul balcanic, fără mare risc şi cu un bun profit”: o extindere teritorială şi un prestigiu sporit în Europa de Sud-Est. La câteva zile după decizia Sofiei de a-şi ataca foştii aliaţi, România decide să mobilizeze şi să-şi trimită armata peste Dunăre. „Gorniştii cutreieră în trăsuri străzile Capitalei vestind norodului că cei vrednici de a purta arme în curând au să treacă Dunărea; vânzătorii de ziare te asurzesc cu ultimele lor ştiri; prin magazine ofiţerimea intră şi iese tăcută şi grabnică: de la croitori încercând hainele, de la ceaprazari luând săbii, de la cuţitari revolvere şi gloanţe, bidoanele de la porţelănării şi urcând pe capra trăsurii lada reglementară, porneşte fiecare spre ai lui, unde o lume caută să-l ajute şi să-i facă curaj.”

Este prima campanie militară după 1877 iar entuziasmul este de nedescris. Nu cred că există pană omenească să poată descrie entuziasmul cu care au venit flăcăii noştri, scrie plutonierul major Anghel Gheorghe. „Delirul era la culme. (…) Uralele nu se mai sfârşeau. Mă întrebam…Doamne unde merg aceşti flăcăi, la nuntă sau la moarte?” Orăşenii şi sătenii şi-au părăsit vetrele „cu un avânt sublim”. Cine a avut ocazia să privească prin gări trenurile înţesate şi cu acoperişurile pline de soldaţi împodobiţi şi ale căror urale zguduiau atmosfera – notează publicistul Ştefănescu-Iacint – „a înţeles nu numai că oastea aceasta mergea la izbândă, oricare ar fi fost împrejurările, dar şi că ea a făgăduit desăvârşirea idealului naţional al Românilor”. Entuziasmul mobilizării a fost „într-adevăr emoţionant”, declară regele Carol I, „dar acum oamenii nu mai pot fi ţinuţi în frâu, vor neapărat să se bată cu bulgarii. Este o tensiune extraordinară în rândul poporului şi va trebui să se ivească un prilej pentru ca acesta să-şi poată vărsa focul; la urma urmei este mai bine să erupă în afară, şi nu în interior!” 

Campania militară la sudul Dunării se va dovedi o simplă excursie de agrement. Din fericire. Armata română, îşi aduce aminte Constantin Bacalbaşa, „mobilizată în pripă, sub câteva gesturi impulsive şi mai mult pentru motive de politică internă, nu avea pregătirea necesară” pentru o campanie de durată. Impresia pe care am cules-o la început, scrie Constantin Gane, „era că intrăm într-o ţară părăsită de oameni şi de Dumnezeu”. Mobilizat şi el, George Topârceanu observă că „satele sunt pustii de voinici”, iar trupele române „cad asupra satelor, ca lăcustele”. În lipsa oricărei rezistenţe, soldaţii se întreabă miraţi: „Dar unde-s bulgarii?” Nevoită să lupte împotriva sârbilor, grecilor şi turcilor, cu armata română apropiindu-se de Sofia, Bulgaria se află într-o situaţie disperată. Ea este în mâna noastră ca o muscă între degete, susţine Maiorescu, „la cea mai mică presiune exercitată concentric de sârbi, de greci şi de noi, Bulgaria poate dispărea. Viaţa ei ca stat stă în mâna regelui nostru”. Este nevoie de un apel personal al lui Ferdinand al Bulgariei către Carol I pentru ca trupele române să nu pătrundă în Sofia. Ca o „ţară de civilizaţie”, declară Titu Maiorescu, România are „înalta misiune (…) să pună ordine şi să aducă pacea în Balcani”. Prin conferinţa de pace organizată la Bucureşti, în vara lui 1913 (foto), potrivit aceluiaşi prim ministru, care culege toţi laurii victoriei, România dovedeşte că „este şi ea o putere, o putere care are conştiinţa de sine (…) şi este o mai mare putere în micul său teritoriu decât unele Puteri în marele lor teritoriu”.  Condiţiile în care a început şi s-a încheiat criza balcanică, scrie I.G. Duca, în august 1913, „au arătat în chip luminos că statele mici înţeleg să rămână stăpâne pe destinele lor”. Din acest punct de vedere, „se poate spune că o eră nouă se deschide în lume, o eră plină de speranţe”, în special pentru statele mici cărora „vitregia neamurilor trecute nu le-a îngăduit până astăzi să-şi desăvârşească unitatea etnică”. Până la răsunetul împuşcăturilor de la Sarajevo rămâne mai puţin de un an.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO