Ziarul de Duminică

Romanii la Bucuresti

Romanii la Bucuresti
23.10.2002, 00:00 26

Stagiunea a inceput - si a inceput, s-ar spune, bine: cateva festivaluri (cand mai bogate, cand mai saracute, cand mai "promovate", cand mai anonime, dar, in fine, festivaluri), un numar rezonabil de premiere, un numar rezonabil (ba chiar, in Bucuresti, mai mult decat atat) de sali de spectacol renovate proaspat... ce mai incolo si-ncoace, trebuie sa fii rau-intentionat ca sa nu admiti ca anul teatral are semne bune. Printre acestea putem numara, fara teama, si cantitatea de texte romanesti jucate.
Intr-adevar, stagiunea 2002-2003 pare sa infirme viziunile pesimiste asupra soartei textelor contemporane. Este vorba aici mai ales despre teatrele din Bucuresti, mai reticente la acest capitol decat suratele lor din restul tarii, enigma care ar merita odata si-odata o discutie dezlegatoare. Ei bine, in momentul de fata nu mai putin de trei teatre bucurestene, asadar aproape jumatate (!) din scenele Capitalei, ofera spectacole noi cu piese romanesti contemporane. Mai mult chiar, aceste piese au parte de mizanscene (cum se zice) creative, unde actorii se desfasoara cu formidabila verva, inlaturand penibila impresie ca asisti la indeplinirea formala a unei obligatii de serviciu, impresie pe care o incercam candva la montarile cu scrieri nationale.
Astfel, la Teatrul de Comedie, Horatiu Malaele, sarbatorit cu mult fast pentru aniversarea a 50 de ani, le-a facut cadou celor ce il venereaza ca actor un recent produs al pasiunii sale de regizor: tara lui Abuliu de Dumitru Solomon. De fapt, pe afis scrie "dupa Dumitru Solomon"; pe buna dreptate, intrucat dramaturgul nu a scris o piesa astfel intitulata. A sa Cele doua privighetori (la randul ei "dupa" - dupa basmul omonim al lui Hans Christian Andersen) isi vede tociti, in ziua de azi, ghimpii satirici care o faceau "nerecomandabila" in anii '80, cand a fost scrisa, si devine in spectacol un pretext pentru improvizatii regizorale si actoricesti. Unele, inteligente, inspirate si realmente hazoase, altele... ma rog.
In scenografia Mariei Miu, sclipitoare mai cu seama in ce priveste costumele, Marian Ralea, Valentin Teodosiu, Dorina Chiriac, Alexandru Pop, Laura Cret si alti componenti ai trupei de la Comedie glumesc, se amuza si cauta sa amuze sala (si izbutesc, in general, atunci cand pot fi auziti si/sau intelesi), incercand sa faca loc in tablou si textului, cu reflectiile sale vesel-triste despre autenticitate si adevar, despre iubire si lipsa ei. Spectacolul a revenit de la Festivalul dramaturgiei romanesti de la Timisoara, unde a facut si un succes "monstru", aureolat de trei premii - Marele Premiu pentru spectacol, premiul pentru scenografie si un premiu special pentru Dorina Chiriac - si se joaca fara istov si la sediu, asa incat cronicarul poate parea deplasat daca emite consideratiuni mai savante. Drept pentru care se si opreste...
...si trece la Teatrul "Nottara", a carui prima premiera din actuala stagiune a fost, de asemenea, un text autohton: Uzina de placeri S.A. de Valentin Nicolau  - care nici el nu a scris o piesa cu acest titlu, ci una botezata (mai putin "comercial", ce-i drept) Ca zapada si cei doi.
Spre deosebire de Dumitru Solomon, Valentin Nicolau este un nou-venit in dramaturgie, dar, cum nu demult a devenit si PDG la TVR, se poate presupune ca viitorul sau pe scena abia incepe - dar in forta. Nu ca nu ar exista si motive perfect intemeiate pentru asta: posesor al unei viziuni lipsite de iluzii asupra a ceea ce ne inconjoara, al unei intensitati de simtire al carei patetism e amendat de ironie, al unei replici naturale si cursive, autorul pare predestinat a avea succes la spectatorul ce vine la teatru ca sa auda cum si altii injura prezentul si deplang viitorul (natiei), dar si ca sa "se regaseasca" si, eventual, sa se mai si "destinda".
Piesa de fata intruneste aceste date intr-un conflict nu tocmai limpede - aruncand, de fapt, o ocheada catre teatrul absurdului -, in care dramaturgul pare sa fi dorit a spune totul despre tot: despre batranete si neputintele ei, despre tinerete si nechibzuintele ei, despre decaderea moravurilor in Romania de azi, despre raporturile dintre sexe si dintre generatii... si destule altele inca. Probabil ca aceasta boala a copilariei dramaturgice va trece; sa speram ca vor ramane nealterate prospetimea privirii si sinceritatea trairii.
Cel ce a tradus scenic gandurile autorului a fost - la randul sau foarte tanarul regizor - Alexandru Berceanu, care a vadit sensibilitate, umor si o reconfortanta grija pentru valorificarea detaliului semnificativ, precum si putinta de a conlucra bine cu actorii. Acestia sunt Virgil Ogasanu, in mare forma si in mare verva, excelent in rolul Batranului ce-si imparte viata intre nostalgia trecutului si melancolia viitorului, in comedia (neagra) a prezentului, Dragos Bucur, configurand cu precizie portretul (mai sumar) al unui tanar - totusi - atipic, si Crenguta Hariton, punand farmec si duiosie in desenarea unui personaj tributar multor clisee in voga. Un spectacol cam (prea) lung, dar, gratie interpretilor, placut si cateodata miscator.
Pot cere dramaturgii romani mai mult? Pot, desigur. Deocamdata au insa dreptul sa fie destul de multumiti cu ceea ce au obtinut. 



Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar

AFACERI DE LA ZERO