Ciudat e că e că în "Ploile amare" aceste episoade de sine stătătoare asupra cărora am insistat în prima parte a cronicii încep să comunice subteran şi să închege o supranaraţiune convingătoare. Ceea ce părea la început un roman de caractere, construit printr-o rafinată tehnică a monologului interior, devine o poveste stratificată, în care misterul sau neprevăzutul joacă roluri centrale.
Într-o astfel de lume ieşită din ţâţâni, dar închisă ermetic, se desfăşoară somnambulic, timp de trei-patru luni, existenţa câtorva locuitori dintr-o localitate de lângă Cluj. Spun câtorva pentru că doar specimenele "interesante" sau cu "misie" în destinul comunităţii rămân pe loc din calea apelor. Şi dacă natura începe să-şi creeze ea însăşi forme monstruoase (găinile carnivore ale brigadierului Brodea sunt doar un exemplu), nici conştiinţa nu rămâne neafectată. Tot ce fac aceste personaje obligate prin forţa lucrurilor la un repaos prelungit e să-şi plimbe la lumina zilei, ţopăind din baltă în baltă, obsesiile. Iar multe dintre ele sunt legate de trecut. Astfel încât tema calamităţii naturale e inundată treptat de cea a memoriei şi a destinului comunitar. Centrală rămâne sugestia, refăcută din atâtea unghiuri de prozator, că această breşă în evoluţia normală a lucrurilor provoacă, în paralel cu destinele personale, un soi de bizară autoreflexivitate colectivă. Mai mult, există indicii că locuitorii înşişi provoacă sau încurajează mai mult sau mai puţin conştient o asemenea autarhie (de aici şi micile oaze de idilic): "Când te gândeşti că oamenii îşi doresc deseori, în secret, să aibă genul acesta de autonomie, adică puţină izolare, ideea fiind că toate relele vin dinafară, nu înţeleg de ce satul trebuie să aibă obligaţii faţă de raion, faţă de regiune, şi până la urmă faţă de restul lumii, când din afară nu le vine practic nimic bun". Ies la iveală, din întoarcerea acestei lumi asupra ei înseşi - istoriile trecutului se ramifică pe măsură ce avansăm în naraţiune şi cu fiecare capitol parcurs, romanul lui Alexandru Vlad câştigă încă un strat în profunzime - nu atât lucruri neştiute, cât mai degrabă fapte bine îngropate în memoria comunitară. În satul din "Ploile amare" "nu există secrete ale persoanelor, ci secrete ale comunităţilor", ni se spune la un moment dat. Punct în care, dintr-o poveste cu valenţe stihiale, romanul lui Alexandru Vlad se transformă deopotrivă într-o naraţiune poliţistă şi într-o parabolă politică.
Nu întâmplător, outsiderii comunităţii, tehnicianul Kat, dar mai ales tânărul învăţător Pompiliu (reflector şi proaspăt "iniţiat" în tainele acestei lumi) pornesc fiecare într-o aventură proprie pe calea descifrării trecutului. Bucăţile puse cap la cap prin mărturisirile lui Toma Buric sau Brodea, dar şi prin descoperirile finale, fac din "Ploile amare" unul dintre cele mai frumoase romane despre anii '50 scrise vreodată la noi, fără a fi totuşi un roman propriu-zis al "obsedantului deceniu". Proza lui Alexandru Vlad n-are nimic din încrâncenarea morală a ficţiunilor specifice dezgheţului politic. Dimpotrivă. De remarcat peste tot că trama ideologică, fără a fi vreo clipă minimalizată, e înghiţită de adevărurile aşa-zis general-valabile ale vieţii. Evenimentele din urmă cu două decenii (colectivizarea, cenzura şi arestarea preoţilor, închisoarea) se înscriu firesc în registrul mai larg al unor poveşti despre pasiuni şi crime, mult amplificate, ce-i drept, de imaginaţia localnicilor. Frumoasa Anca - o altă Remedios din "Un veac de singurătate", tulburătoare chiar moartă în imaginaţia tânărului Pompiliu - agită instinctele satului până într-atât, încât pune în pericol însăşi colectivizarea.
Distanţa temporală, fantasticul, oniricul (fapte şi scene din trecut populează mai mereu visele personajelor) sau doar zvonistica rurală pun în surdină teribilele evenimente politice sau sociale, integrându-le cât se poate de firesc - fără impulsuri didactice, adică, dar şi fără intenţii minimalizatoare - în istoria comunităţii. Cu atât mai dramatică se dovedeşte prezenţa promotorilor colectivizării în sat, cu cât ea îi bulversează nu doar ordinea aşa-zicând instituţională, ci şi logica…erotică. Atent condusă, prin episoade răsfirate gradat de-a lungul întregului roman, e disputa bărbaţilor satului asupra Ancăi. Iar povestea de dragoste dintre tânăra femeie şi Făt-Frumos-ul captiv în pielea unui preot - nimeni altul decât brigadierul Brodea înainte de închisoarea politică - e o adevărată bijuterie narativă. Ca în ficţiunile amoroase clasice, pasiunea e amplificată la fiecare pas de interdicţie. Însă câtă culoare a amănuntului, cât rafinament al scenariului în această poveste a "patimilor împotriva firii şi împotriva lui Dumnezeu". De o "frumuseţe insinuantă" în ochii privitorului, Anca îl vizitează pe tânărul preot ascuns de autorităţi deghizată în haine monahale: "Venea la mine încheiată până la gât, cu o basma, cu haine lungi, ca o călugăriţă. Să-mi demonstreze că putea fi ca şi mine dacă trebuia". Ceea ce nu face, desigur, decât să ridice la pătrat intensitatea ispitei, angajându-i pe cei doi într-un joc erotic pe viaţă şi pe moarte.
Scăldarea permanentă a ideologicului în existenţial transformă romanul lui Alexandru Vlad într-o excelentă parabolă politică. Preşedintele gospodăriei agricole, şeful de facto al comunităţii, e şi cel mai complex personaj din "Ploile amare". Din fost erou al luptei socialiste la scară naţională, Alexandru devine un apărător destul de ambiguu al comunităţii în faţa abuzurilor comuniste. Nevoia de a-şi proteja consătenii de excesele de la Centru se transformă tot mai mult într-un izolaţionism dictatorial. Stăpân peste gafele şi slăbiciunile subalternilor (salvaţi în momente-cheie de violenţele Sistemului), Alexandru întrupează figura ambiguă a mântuitorului vinovat. E greu să nu citeşti aici printre rânduri, chiar dacă Vlad are prudenţa de a nu ieşi propriu-zis în decorul propriei lumi romaneşti, o aluzie la contradicţia ceauşistă (niciodată transpusă atât de viu într-o psihologie) între protecţionismul naţionalist şi impulsurile autarhice. Mai ales că - şi aici, Vlad dă într-adevăr o lovitură de maestru al prozei - inexplicabilele inundaţii, înfăţişate până acum ca intervenţii supranaturale, se dovedesc a fi fost provocate şi întreţinute de decizii cât se poate de umane şi de politice ale Preşedintelui. Moment în care devine evident că povestea cu iz fantastic a lui Alexandru Vlad se transformă într-o utopie întoarsă a totalitarismului. Tehnicianul Kat, medicul Dănilă, dar şi tânărul Pompiliu încep să descopere treptat că izolarea provocată de inundaţii e menţinută prin voinţa unui conducător paranoic. Cei trei găsesc căi de ieşire, revelând drept artificial ceea ce era privit din interior drept natural. E, în fond, modalitatea tipică de "trezire" de sub influenţa oricărei ideologii dominante.
Poate că tocmai insistenţa asupra atâtor paliere şi modalităţi stilistice va nedumeri cititorul. Cum se împacă un roman al calamităţilor naturale cu o poveste erotică sau cu o parabolă politică, cum fuzionează fără sesizabile treceri de nivel registrul realist cu cel fabulos sau oniric? Merită însă subliniat că reuşita "Ploilor amare" constă în cuprinderea tuturor acestor direcţii (un "roman total", observă corect şi Carmen Muşat) fără ca vreuna să sune fals sau s-o agreseze pe cealaltă. Un secret pe care, de ce să n-o recunoaştem deschis, doar prozatorii de proporţii îl deţin.
Alexandru Vlad, "Ploile amare", Editura Charmides, Bistriţa, 2011, 448 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
