Sunt o seamă de lucruri pe care nu le-am înţeles niciodată, dar care (poate chiar din această pricină) mă fascinează. Unul dintre acestea este felul în care „se formează” preţul unei opere de artă. Am întrebat, de-a lungul vremii, mai mulţi plasticieni despre ce şi cum în această chestiune, dar n-am primit niciun răspuns lămuritor. Am citit cu mare atenţie şi mult interes excelentul dialog purtat de colaboratorul nostru Remus Andrei Ion cu Mihai Nicodim, galeristul care l-a „descoperit” pe pictorul român Adrian Ghenie şi tot n-am priceput cum stă treaba (pentru clujeanul Adrian Ghenie vânzarea unui tablou cu peste 1,5 milioane de euro a devenit un loc comun).
Nu pot pricepe nici cum Van Gogh n-a vândut nimic în timpul vieţii sale (1853-1890) iar acum deţine un record, pentru lucrarea „Portretul doctorului Gachet”, de 71,5 milioane de dolari.
Recentul record absolut pe piaţa de artă, vânzarea unui tablou de Paul Gauguin pentru 300 de milioane de dolari, nu face decât să-mi sporească nedumerita fascinaţie pentru piaţa operelor de artă. Care piaţă, am aflat din răspunsurile pe care Mihai Nicodim le-a dat întrebărilor cu care l-a „iscodit” Remus Andrei Ion, se ridică, actualmente, la 50 de miliarde de euro anual.
Urmăresc, mai ales în paginile Ziarului de duminică, şi relatările despre licitaţiile organizate de Casele de specialitate autohtone. Recordurile sunt deţinute aici (în ordine crescătoare) de Luchian, Grigorescu şi Tonitza, cu sume cuprinse între 100.000 şi 300.000 de euro.
Una peste alta, capitol după capitol, piaţa de artă îmi pare a fi un fascinant roman de aventuri, al cărui deznodământ nu-l voi afla niciodată, dar pe care nu-l pot lăsa din mână.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
