Rosu-brun. Boala secolului

"Rosu-brun. Boala secolului", ultima lucrare a lui Thierry Wolton, aparuta la Editura Jean-Claude Lattes, face parte din avalansa de lucrari care, mai ales in Franta - si culminand cu "Cartea neagra a comunismului", coordonata de Stéphane Courtois - au pus in ecuatie complementaritatea celor doua anomalii care au desfigurat fata secolului XX: comunismul si nazismul. "Povestire istorica si eseu politic", dupa cum o denumea autorul, lucrarea este "concluzia logica a aproape douazeci si cinci de ani de studiu al totalitarismului comunist". "...Daca exista intr-adevar un liant, un trunchi comun, o ratiune de a fi pe care rosiii si brunii o impartasesc, apoi aceasta este tocmai ura lor fata de democratie, de drepturile omului, de libertatile individuale, de tot ceea ce constituie temelia civilizatiei occidentale. (...) Nazismul a fost zdrobit si comunismul s-a prabusit, dar democratiile, a caror lichidare aceste totalitarisme au promis-o la timpul lor, sunt inca in picioare. Este o victorie pentru om, de care trebuie sa ne bucuram, dar care, in mod cert, nu este definitiva".

Considerand ca pactele sovieto-germane din 1939 sunt doar momentul manifest al cardasiei celor doua totalitarisme, Wolton face, de-a lungul celor 400 de pagini ale lucrarii, o incursiune in istoria lor mai veche, gasindu-le radacini comune inca in filosofia secolului al XIX-lea, si isi aduce concluziile pana in prezentul imediat, unde identifica o noua impletire, un nou refugiu in hibridul national-comunist.

Versiunea romaneasca, avandu-l ca editor pe scriitorul Romulus Rusan si beneficiind de o postfata de Stephane Courtois, va fi lansata in cadrul Bibliotecii Sighet a Fundatiei Academia Civica la Targul de Carte "Bookarest" 2001 si, consecutiv, la Memorialul Sighet, cu ocazia acolii de Vara si a celui de-al IX-lea Simpozion.

Ulterior, cartea va putea fi procurata din librarii si, direct sau prin ramburs postal, de la sediul Fundatiei Academia Civica, Bucuresti, CP 22 - 216, tel/fax 01-312.58.54.



Void-ul si Fuhrerul: Afinitati psihologice



Fascinatia pe care Stalin si Hitler o resimteau unul pentru celalalt a inlesnit ea, oare, apropierea URSS de Germania nazista?

Este greu sa masori impactul avut asupra cursului evenimentelor de aceste legaturi ciudate, intemeiate totodata pe teama si pe respectul pe care cei doi dictatori le intretineau de la distanta.

Este totusi interesant sa constati cat de mult se asemanau gusturile, comportamentul si atitudinile lor, ca si cum ar fi fost plamaditi din acelasi aluat. Desigur, importanta factorilor psihologici nu trebuie exagerata, dar nici nu trebuie ignorata, daca vrem sa deslusim toate itele acestei istorii.

Walter Krivitki, responsabil cu contraspionajul sovietic pentru Europa Occidentala, a fost primul care a divulgat fascinatia pe care Hitler o exercita asupra lui Stalin.

Dupa ce a rupt-o cu URSS, la sfarsitul lui 1937, Krivitki s-a refugiat in Statele Unite. In primavara lui 1939, a publicat o marturie coplesitoare despre epurarile sangeroase, dar si despre intelegerea secreta dintre cei doi dictatori, care se va materializa printr-un pact cateva luni mai tarziu.

Cartea lui era premonitorie, ceea ce arhivele au permis sa verificam in zilele noastre, Krivitki fiind o persoana foarte bine informata, poate chiar prea informata, de vreme ce a platit cu viata indrazneala de a fi ales libertatea (Walter Krivitki a fost asasinat la New York in 1941.

Dezvaluirile lui nu-l jenau doar pe Stalin: la 23 august 1939, ziua semnarii pactului germano-sovietic, mai multi scriitori americani, printre care Dashiel Hammett, au publicat o scrisoare deschisa impotriva lui Krivitki, reprosand guvernului american ca-i acordase azilul si acuzand transfugul de antisovietism - n.a.).

Relatarea lui incepe la 30 iunie 1934, in "Noaptea cutitelor lungi", cand Hitler elimina Sectiunea de Asalt (SA) si pe seful ei, Ernst RA¶hm, socotit incomod.

In aceeasi zi, pe cand masacrul inca nu se terminase, Stalin i-a reunit pe membrii Biroului Politic la Kremlin, pentru a le impartasi admiratia lui pentru FA1hrer.

"Prin epurarea aceasta sangeroasa, Hitler a mai crescut in stima lui Stalin, raporteaza Krivitki. Demonstrase pentru prima data oamenilor Kremlinului ca stia cum sa tina puterea, ca era un dictator, nu numai cu numele, dar si cu fapta. Daca Stalin ar fi putut avea mai inainte dubii asupra capacitatii lui Hitler de a domni ca un despot, de a zdrobi opozitia, de a-si afirma autoritatea, apoi acum dubiile sale fusesera spulberate. Incepand de la aceasta data, Stalin a recunoscut in Hitler un stapan, un om capabil de a sfida lumea".

Dupa Krivitki, aceasta "Noapte a cutitelor lungi" i-ar fi dat lui Stalin ideea de a lichida vechea garda bolsevica si de a lansa ulterior "Marea teroare" (1937-1938), cu mult mai sangeroasa decat epurarile lui Hitler.

Stalin se interesase de Hitler inca dinainte ca acesta sa preia puterea. In ianuarie 1931, cand a primit-o pe Alexandra Kolontai, veche militanta bolsevica numita ambasadoare la Stockholm, i-a sugerat acesteia sa transmita "tovarasilor suedezi" sfatul lui amical de a studia "Mein Kampf" - devenita carte de capatai a membrilor Biroului Politic (Stalin pusese sa fie tradusa "in interes de serviciu") - si a adaugat: "Tovarasii trebuie sa-si orienteze gandirea pe aceasta cale", fara a preciza ce voia sa spuna prin asta.

Stalin ii admira pe nemti: "Germanii sunt un popor mare si viteaz, sa n-o uitam", i-a marturisit el in 1935 lui Anthony Eden, ministrul britanic al afacerilor externe. Iar dupa razboi va declara, nu fara nostalgie: "Alaturi de nemti am fi fost invincibili".

Dincolo de popor, FA1hrer-ul il impresiona. I-a mai spus-o lui Eden in cadrul unei alte conversatii, in decembrie 1941: "Este un geniu exceptional, dar a aratat ca are un defect fatal: nu stie sa se opreasca".

Britanicul a zambit. "Va puneti intrebarea daca si eu, la randul meu, o sa stiu sa ma opresc", a spus sovieticul. "Ei bine, pot sa va asigur ca o sa stiu intotdeauna s-o fac".

La Conferinta de la Teheran, din noiembrie 1943, care ii reuneste pentru prima oara pe conducatorii aliati, Stalin si-a exprimat din nou admiratia pentru Hitler, ceea ce l-a enervat teribil pe Churchill.

FA1hrerul il aprecia si el pe dictatorul Stalin. In noiembrie 1940, cand relatiile germano-sovietice erau in floare, i-a marturisit lui Molotov, venit la Berlin ca sa renegocieze pactul: "Il socotesc pe Stalin o personalitate istorica iesita din comun".

ai a adaugat: "Cred ca si eu voi intra in istorie. Este deci firesc ca doi lideri politici ca noi sa aiba ocazia sa se intalneasca" (ceea ce, cum bine se stie, nu s-a intamplat).

Mai tarziu, in plin razboi, Hitler l-a masurat pe dusmanul lui si i-a adus un omagiu: "Pentru Stalin trebuie avut un respect total. In felul lui este un tip genial! Modelul lui este Gingis-Han si o stie". "Este un tigru", a mai spus el odata, tratandu-l totodata pe Churchill de "sacal". Diferenta de apreciere este semnificativa.

Dupa Albert Speer, care a fost ministrul inzestrarii armatei in cel de-al Treilea Reich, FA1hrer-ul nu voia deloc sa renunte la un adversar atat de valoros.

El relateaza ca, in caz de victorie, Hitler se gandise sa-i incredinteze lui Stalin gestiunea unei parti a URSS cucerite.

Ceea ce aprecia FA1hrerul cel mai mult era pumnul de fier al sovieticului, felul de a administra tara lui imensa si de a impune acolo ordinea Gulagului. "Economia lui planificata cuprinde totul, o putem compara cu planul nostru pe patru ani", a recunoscut Hitler cu admiratie.

Pentru a obtine rezultate in teritoriile cucerite in Est, el nu vedea de altfel decat o singura solutie: "sa te porti in felul cel mai riguros, ca Stalin". "Daca as avea la dispozitie imensa Siberie, n-as mai fi avut nevoie de lagare de concentrare", regreta el.

La a 50-a lui zi de nastere, pe 21 decembrie 1929, Stalin hotari ca va fi numit Void ( "ghidul, conducatorul"), un titlu care-i consacra rolul national. Inainte se vorbea despre el ca despre Hoziain ("patronul"), un termen care-i desemna rolul in fruntea partidului. Void este echivalentul in rusa al FA1hrerului.

Acest nume Hitler si-l daduse de indata ce preluase controlul partidului national-socialist, pe la inceputul anilor '20. Nu exista deci nici o legatura de la cauza la efect, nici chiar de mimetism intre cei doi dictatori.

Alegand fiecare sa fie un "conducator" pentru poporul sau, ei subliniau mai curand vointa lor de a-si intari puterea, de a nu o imparti cu nimeni.

De partea lui Hitler, nimeni nu se gandea sa-i puna autoritatea in discutie, de vreme ce era intemeietorul partidului care trebuia sa-l aduca in fruntea Germaniei.

Invers, Stalin a trebuit sa cucereasca puterea, apoi s-o consolideze pentru a fi demnul urmas al lui Lenin. Aceasta diferenta de legitimitate n-a ramas fara incidente.

Hitler nu a avut nevoie de recunostinta celorlalti, i se datora de la sine, in calitatea lui de sef de necontestat al partidului nazist.

Stalin, in schimb, o cauta, chiar daca se prefacea a fi iritat de laudele si de linguselile anturajului sau. Cultul personalitatii, al carui initiator a fost, ii servea pentru a dobandi aceasta recunostinta.

Trebuie cautat in natura puterii lor, precum si in felul in care o exercitau, ceea ce i-a putut apropia pe Stalin si pe Hitler caci, a priori, nimic nu destina un revolutionar profesionist sa se inteleaga cu un mic caporal nostalgic al maretiei germane.

Zece ani ii desparteau pe cei doi, Stalin fiind nascut in 1879 iar Hitler in 1889. De origine taraneasca, din Georgia primul, din Austria de Jos al doilea, nu acest factor ar putea fi semnificativ, ci particularitatea lui geografica.

Cel putin asta-i parerea lui Sir Isaiah Berlin, care a pus la punct o teorie a "geniului frontalier".

Pornind de la originile celor doi dictatori (dar si de la cele ale lui Napoleon si Teodor Herzl, intemeietorul sionismului), acest cercetator considera ca psihologia lor speciala trebuie imputata originilor lor frontaliere, faptului ca veneau "dintr-alta parte decat societatea pe care o dirijau, sau cel putin de la granitele ei, de la marginile ei extreme".

Dupa el, sindromul fruntariilor a dat nastere unui numar impresionant de oameni "cu temperament arzator, nobili sau josnici, idealisti sau depravati". Constata ca persoanele instalate la periferiile imperiilor manifesta adesea sentimente xenofobe mult mai accentuate decat cele care traiesc in securitate in interiorul acelorasi imperii.

Veniti de la granitele tarilor pe care le vor guverna ulterior, Stalin si Hitler nu au cunoscut odihna inainte de a deveni super-patrioti: georgianul pentru a apara socialismul in Rusia, austriacul pentru ca natiunea germana sa domine Europa. Teza este seducatoare, dar nu este sigur ca este si valabila.

Daca te interesezi de experienta lor respectiva dinainte de a ajunge la putere si de influenta pe care aceasta a putut-o exercita apoi asupra comportamentului lor de conducatori, iti dai seama ca nici Stalin, nici Hitler nu cunosteau deloc sau aproape deloc strainatatea. FA1hrerul a trait numai la Viena si la MA1nchen.

Lui Stalin, spre deosebire de multi lideri bolsevici, nu-i placea sa fie departe de tara sa (Lenin a calatorit saptesprezece ani in Europa inainte de a se intoarce in Rusia).

Singurele sale deplasari au avut loc cu ocazia unor congrese politice, in Finlanda, la Stockholm, la Londra sau la Praga.

Aceasta lipsa de contacte cu altii, cu culturi si moduri de viata diferite, a influentat poate felul lor de a privi restul lumii. Este greu de judecat.

De asemenea, ce rol a putut juca marginalitatea din timpul tineretii lor asupra felului in care au condus tara, odata ajunsi la putere?

De altminteri, poate fi comparata viata revolutionarului profesionist Stalin, de la 1900 la 1917, cu viata de boem dusa de Hitler la Viena inainte de primul razboi mondial?

Nu, desigur, dar putem constata in ambele cazuri aceeasi dificultate de a se integra, ceea ce a putut intari ulterior dorinta lor de a rasturna ordinea stabilita, de a-si lua revansa asupra unei societati in care nu-si gasisera locul. ai unul, si celalalt au fost, de altfel, politic respinsi inainte de a se putea razbuna si a-si elimina adversarii.

Stalin a cunoscut de mai multe ori exilul in Siberia ca opozant al regimului tarist, la a carui doborare va contribui apoi; Hitler a fost condamnat la cinci ani de temnita (in 1924) pentru ca incercase sa rastoarne guvernul din Bavaria, pe care-l va lichida mai tarziu.

Traiectul lor ideologic este si el oarecum similar. Fost seminarist devenit militant revolutionar, Stalin a studiat marxismul, apoi leninismul. Dar Darwin, care pusese la punct o teorie despre evolutia speciilor, a exercitat de asemenea o mare influenta asupra lui. ai Hitler s-a interesat indeaproape de acest mare ganditor al secolului al XIX-lea, dar pentru a trage alte consecinte.

La Stalin, gandirea lui Darwin a hranit un fel de "darwinism social", in care selectia nu mai este naturala, ci politica, sfarsind cu instaurarea proletariatului drept clasa dominanta.

Hitler s-a inspirat din principiul luptei selective completat cu anumite teorii rasiale, printre altele cu cea a lui Chamberlain, pentru a justifica predominanta "rasei ariene", proslavind un fel de "darwinism rasial".

Hitler a gustat de asemenea din marxism, dar cu varful buzelor: "In tineretea mea si in primii ani pe care i-am petrecut la MA1nchen, dupa razboi, nu am ezitat sa intru in contact cu marxistii de toate nuantele", a recunoscut el, odata ajuns la putere.

"Gandeam ca era ceva de facut si cu unii si cu altii. Intr-adevar, aveau drumul deschis in fata lor. Dar au ramas niste milogi (...). Atunci am pornit sa-mi caut propria cale. Dar s-ar fi putut face atunci din miscarea socialista germana ceea ce noi (partidul nazist) suntem acum. Poate ca ar fi fost mai bine pentru Germania sa se fi evitat o ruptura intre marxisti si noi".

Cand au aparut in toata Germania portretele lui Hitler alaturi de Frederic II, de Bismarck si de Hindenburg, acest trio amintea de portretele lui Stalin inconjurat de Marx, Engels si Lenin.

Hitler impartasea punctul de vedere materialist al lui Stalin, intemeiat pe certitudinea rationalistilor din secolul al XIX-lea ca progresele stiintei vor distruge toate miturile si credintele, incepand cu religia crestina pe care FA1hrerul o socotea absurda, ea fiind "opiumul popoarelor" pentru marxistul Stalin.

Ideologia lui Hitler era facuta din una si din alta, din elemente culese de-a lungul lecturilor sale.

"Originalitatea lui Hitler nu se afla in ideile lui, socoteste istoricul englez Alan Bullock, ci in faptul ca le-a aplicat ad litteram".

Se poate spune acelasi lucru despre Stalin, un marxist-leninist meschin, care n-a adus nimic nou teoriei pe care a instaurat-o. Aceasta vointa de-a merge pana la capat a logicii lor totalitare se explica prin faptul ca se credeau amandoi investiti cu o misiune cvasi-sacra.

Hitler gandea ca fusese chemat de Pronie pentru a scoate poporul german din decadenta Republicii de la Weimar si a-i da locul pe care il socotea legitim, acela de rasa dominanta.

A scoate Rusia din starea ei arierata, a edifica primul stat socialist din lume, iata misiunea pe care Stalin isi propunea s-o indeplineasca.

Dupa moarte, s-a gasit in biblioteca lui un exemplar din les Pensées (Cugetarile) lui Napoleon, unde subliniase acest pasaj: "In acea seara, la Lodi, am inceput sa cred ca eram o fiinta exceptionala si ambitia s-a trezit in mine de a faptui marile lucruri care pana atunci nu fusesera decat visari".

Dar cei doi dictatori semanau cel mai mult in felul in care isi exercitau functia, in arta lor de a disimula (de pilda: de a-si ascunde gandurile si intentiile atat fata de aliat, cat si fata de adversar), ceea ce le-a fost util pentru a-si asigura numeroase succese politice, avand drept corolar minciuna si ipocrizia.

Aplicau aceste retete si anturajului lor, straduindu-se sa-i monteze pe unii impotriva celorlalti, sa inventeze concurente imaginare, spuneau un lucru si apoi contrariul sau la doi interlocutori diferiti, pe scurt ii invrajbeau pe unii impotriva celorlalti pentru a domni mai bine.

Amandoi erau la fel de imprevizibili, ca sa-si mascheze mai bine intentiile. Era imposibil de stiut ce le trecea prin minte, care le era parerea, ceea ce ii destabiliza pe apropiati si pe vizitatori.

"Nu lasa sa scape nici un cuvant nechibzuit", a spus Hjalmar Schacht, ministrul economiei al lui Hitler. "Nu spunea niciodata ce avea intentia sa spuna si nu lasa niciodata sa-i scape un secret. Totul era rezultatul unui calcul".

Cel care intra in biroul lui Stalin nu stia ce-l asteapta. Stalin nu arata niciodata nimic, incepea o conversatie banala inainte de a schimba subiectul, brusc, pentru a aborda chestiunea de fond pe neasteptate, descumpanindu-si astfel interlocutorul.

Impartasind aceeasi pasiune pentru dominare, asupra oamenilor dar si asupra situatiilor, Stalin si Hitler nu sufereau sa fie contrazisi, si mai putin sa fie criticati.

Este adevarat ca, in fata brutalitatii - metoda lor predilecta de a guverna -, oricum nimeni nu indraznea sa se opuna. Daca, din nefericire, acest lucru se intampla, Hitler putea foarte bine sa inceapa sa urle, ba chiar sa intre in transa, jucand comedia omului ultragiat.

Dimpotriva, Stalin nu ridica niciodata vocea, isi ascundea emotiile, ramanea ca indiferent, ceea ce nu-l impiedica insa sa-l zdrobeasca ulterior pe temerarul care-l contrazisese.

Nici unul, nici altul nu pareau a fi insufletiti de cea mai mica parcela de umanitate, caci nu erau interesati decat de propria lor persoana. Egocentrismul lor ii facea sa considere restul oamenilor ca simplu material, de utilizat dupa nevoi, bun de eliminat in caz de obstacol.

Stalin si Hitler "nu aveau nici cel mai mic sentiment moral", subliniaza FranA§ois Furet. "Inzestrandu-i cu o credinta, ideologia ii dezbarase de orice scrupul cu privire la mijloace".

Se gasesc si alte comportamente similare in felul lor de a exercita puterea. Amandoi fiind pasari de noapte, isi obligau colaboratorii sa lucreze noaptea pana-n zori.

Multe povestiri de-ale rusilor ii evoca pe functionarii Moscovei tintuiti la locurile lor, tremurand sa nu sune telefonul care-i chema sa execute ordinele si muncile murdare cerute de "Conducator".

"Hitler arata fata de economisti aceeasi neincredere funciara ca Stalin", povesteste Bullock.

"In timp de razboi, acest sentiment se intindea pana la generalii germani. Refuzand sa se lase impresionat de complexitatea problemelor, el sustinea ca orice problema putea fi rezolvata cu putina vointa. Stalin si Hitler erau maestri in arta simplificarii".

Daca Stalin era foarte muncitor, in schimb Hitler era mai curand un diletant. Nimic nu-i scapa "Voidului", asa cum o dovedeste numarul impresionant de documente de arhiva acum disponibile la Moscova, care-i poarta semnatura.

Se preocupa de tot, pana in cele mai mici detalii, atat in tara sa, cat in miscarea comunista internationala.

Biblioteca lui ne lamureste si asupra lecturilor pe care le avea: carti de istorie, de politica sau de marxism, dar si clasici rusi, el interesandu-se de literatura tarii sale mai mult decat Hitler de autorii germani.

In rezumat, Stalin era un om al rapoartelor, al celor venind din partea politiei, de preferinta. Prin prisma lor vedea lumea exterioara, fiind protejat de inaltele ziduri ale Kremlinului, sau de cele ale datchei lui (casa de odihna, unde se ducea cu o masina oficiala, traversand Moscova cu mare viteza si cu perdelele trase).

Ca si Lenin, nu stia ce este un "sovietic mijlociu" sau chiar un proletar in numele caruia guverna.

Gandea, de altfel, ca ii era mai simplu sa-si faureasca o imagine de fiinta superioara, indepartata, un fel de deus ex machina caruia nu-i scapa nimic, cu atat mai mult cu cat era mai putin vazut de public.

Neavand nici un talent oratoric, nu era ispitit sa se exprime in fata unui auditoriu, spre deosebire de Hitler, formidabil orator, galvanizat de prezenta multimii, pe care ii placea s-o infrunte.

Viata lor privata nu prea prezinta interes. Traiau pentru rolul politic pe care il jucau, fiinta fiindu-le in intregime consacrata gestiunii destinului lor, obiectivelor pe care si le fixasera: cucerirea puterii, conservarea ei. In afara functiei oficiale, erau oameni oarecare, fara bogatie personala, fara profunzime sufleteasca.

Un singur eveniment tragic, in mod straniu similar, in viata lor privata, a parut sa-i tulbure. Pentru Hitler, drama a avut loc in septembrie 1931, inainte de venirea lui la putere, cand nepoata lui indepartata, Geli Raubal, s-a sinucis. Traiau impreuna si probabil erau si amanti, desi nu exista dovezi in acest sens. Geli era cu douazeci de ani mai tanara si-l urma peste tot, iar Hitler va spune mai tarziu ca ea a fost marea dragoste a vietii lui.

Dar tanara suferea de gelozia bolnavicioasa a FA1hrerului, care i-a facut de altfel o scena cand a aflat ca avea o relatie cu soferul lui, Moritz. Ca sa se razbune, i-a interzis sa plece la Viena, unde tanara visa sa ia lectii de canto.

Putin dupa aceasta cearta, ea si-a pus capat zilelor. Pentru Hitler, socul a fost ingrozitor. A ramas prostrat cateva zile, refuzand orice fel de hrana, si din acea zi nu a mai pus o picatura de alcool in gura si a renuntat complet la carne.

Camera tinerei a fost lasata neatinsa pana la moartea lui si fotografia ei, agatata in camera Fuhrerului, la MA1nchen si la Berlin, era impodobita cu flori in fiecare an de ziua nasterii si mortii ei, doua date pe care Hitler nu le-a uitat niciodata.

Sinuciderea sotiei lui Stalin, Nadejda, in noiembrie 1932, este si ea urmarea unei certe.

In acea zi, Stalin isi insultase sotia in public, la o receptie de la Kremlin. Ea a parasit masa si s-a dus sa se plimbe cu o prietena prin gradini, inainte de a se retrage in apartamentul ei.

De acolo, a telefonat la datcha lor, pentru a afla daca Stalin se afla acolo. Majordomul i-a raspuns afirmativ. A intrebat daca era singur. A aflat ca era cu alta femeie.

Nadejda si-a tras un glonte in cap in aceeasi noapte.

"Tatal meu a fost zguduit de moartea ei, pentru ca nu intelegea de ce avusese loc", a povestit fiica lui Stalin, Svetlana.

Presa i-a anuntat moartea, dar a trecut sinuciderea sub tacere, iar biletul scris de Nadejda pentru a-si explica gestul a fost distrus. "M-a parasit ca un dusman", a spus Stalin in fata sicriului ei.

Nu a asistat la inmormantare, iar mormantul ei nu a fost impodobit cu flori. Dar era totusi profund tulburat - a parasit apartamentul din Kremlin pe care amandoi il ocupau si si-a construit alta datcha in locul celei pe care o ocupase. De atunci, Stalin nu a mai avut viata de familie.

Fara a face psihologie ieftina, trebuie sa consideram aceste doua sinucideri revelatoare pentru caracterul intim al celor doi dictatori, mai ales in ceea ce priveste relatia lor cu femeile.

Fractura existenta trebuia sa fie adanca, la cele doua cupluri, pentru ca o cearta sa sfarseasca atat de tragic. Egotismul formidabil al acestor doi oameni preocupati aproape in intregime de cariera lor politica era, fara indoiala, greu de suportat.

Nu se cunoaste alta aventura feminina a lui Stalin, in afara poate de cea care l-a legat de o Valesca, o servitoare ramasa in slujba pana la moartea lui.

Cat despre Hitler, i-a ramas credincios Evei Braun (care a murit cu el in bunkerul de la Berlin), dar fara a parea ca formeaza cu ea un cuplu, spre marea nemultumire a acesteia.

Totusi, FA1hrerul aprecia mai mult compania femeilor decat Stalin. Ii placea sa fie in prezenta unor femei frumoase, sa se grozaveasca in fata lor, asa cum o relateaza Albert Speer: "Fata de femei, atitudinea lui Hitler era cea a unui elev de la un curs de dans la balul de sfarsit de an", scrie el, in "Memoriile" sale. "Isi dadea toata osteneala sa nu calce gresit, sa imparta destule complimente, sa sarute mainile intinse".

Dar, ca si Stalin, nu prea aprecia femeile inteligente, si mai putin pe acelea prea sigure pe ele.

Dictatorul sovietic prefera mesele intre barbati, cu multe bauturi si feluri de mancare. Era atent la ce bea, dar ii facea placere sa-si imbete comesenii. Dupa masa, ii placea sa-i vada dansand intre ei.

Acest mic joc il prefera mai ales cand isi primea colegii de la Biroul Politic. Ii obliga sa execute mereu aceiasi pasi, pe aceeasi muzica, pentru a-i umili.

In schimb, la masa FA1hrerului, toti se plictiseau, caci acolo nu se serveau nici alcool, nici carne, nici tigari.

"Societatea era remarcabila prin lipsa totala de distinctie sau de haz", precizeaza Bullock. "Hitler avea grija sa nu admita pe nimeni care ar risca sa tulbure ascendentul pe care il exersa asupra cercului lui obisnuit".

Speer regreta aceste obiceiuri in "Memoriile" sale: "Imi ziceam adesea ca acest grup mediocru se reunea in chiar locul unde Bismarck avea obiceiul sa aiba conversatii stralucite cu prietenii si aliatii lui politici".

Ce putem conchide din toate acestea? Sa dam cuvantul lui Henry Picker, care a asistat adesea la mesele oferite de FA1hrer.

"De la un secretar al lui Stalin, cu care, dintr-un capriciu al soartei, am petrecut cateva ore, am aflat ca discutiile lui Stalin cu cercul lui de intimi semanau in chip impresionant cu cele ale lui Hitler si ca el (Stalin) recunostea cu placere inrudirea sa spirituala cu Hitler, manifestand de asemenea o anume simpatie pentru el".

Ne aflam astfel in miezul aspectului psihologic care ne intereseaza: "inrudire spirituala", "simpatie". Chiar despre asta este vorba. Poate nu e un lucru esential, dar trebuie luata la socoteala si aceasta dimensiune, daca vrem sa intelegem ce s-a petrecut intre cei doi dictatori.

Respectul si fascinatia lor mutuala au jucat un rol in aceasta poveste tragica. Stalin si Hitler erau facuti sa se inteleaga.

Stalin a stiut-o foarte repede si a crezut mult timp in aceasta comprehensiune. De unde greseala comisa inainte de 22 iunie 1941.

Nu a vrut sa vada amenintarea unui atac german, in ciuda tuturor semnalelor la dispozitia sa, pentru ca nu era mental pregatit sa accepte ca Hitler poate duce alta politica decat a lui.

Stalin era convins ca avea o gandire comuna cu Hitler si, in iunie 1941, "Voidul" ramasese convins de utilitatea pactului germano-sovietic. Credea sincer ca URSS mai avea multe de adus Germaniei si reciproc.

Nu putea sa-si inchipuie ca FA1hrerul n-ar judeca la fel, ca ar putea merge pana la o rupere a intelegerii fecunde dintre cele doua tari, dintre cele doua sisteme politice, ca ar renunta la intelegerea dintre ei doi.

"Stalin avea in mod firesc incredere in Hitler pentru ca nu-i dorea raul", considera Hannah Arendt. Reciproca nu era adevarata, asa cum ne-a dovedit-o cursul istoriei.

Nascut in 1951, Thierry Wolton, reporter in anii 1975-1979 la "Libération", apoi la "Le Point" intre 1982 si 1987, a devenit pe parcurs unul dintre acei ziaristi care, in timp, s-au adaugat istoricilor si eseistilor francezi preocupati de problema comunismului si a metodelor sale de subversiune. A publicat, singur sau in colaborare, zece carti, dintre care cele mai cunoscute sunt "Le KGB en France" (1986), "Les Visiteurs de l'ombre" (1990), "Le Grand Recrutement" (1993), "La France sous influence" (1997), "L'Histoire interdite" (1998), "Rouge-Brun.Le mal du siecle"(1999).

(In romaneste de Micaela Slavescu)



Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar