Ziarul de Duminică

Rufe murdare

Rufe murdare
12.10.2007, 19:14 210

In buna masura, receptarea unei "autofictiuni" ca Luminita, mon amour* a fost si va ramane dominata de o reactie omeneasca, legitima: solidarizarea cu victima feminina si repulsia fata de agresorul scriptural, care contureaza in carte un portret in aqua forte al fostei sotii - si casnicii.

Daca avantajul "gradului zero al literaturii" obtinut de Cezar Paul-Badescu sta in exploatarea masiva a istoriei sentimentale si familiale prin care a trecut, efectul de bumerang este la fel de predictibil. Nu poti lua atat de mult si atat de brut din viata cu un om apropiat pentru ca apoi, odata publicata cartea, sa interzici orice lectura in cheie biografica, pe considerentul ca ai facut literatura.
Nu toti cititorii cunosc insa dedesubturile din care a iesit acest roman. Ma numar printre fericitii ignoranti care nu stiu cum e de fapt Luminita; si, nestiind, pot evalua cartea ca un produs literar. Miza autorului aceasta a si fost: ca, scotocind prin propriile rufe murdare, sa realizeze nu un document, un proces-verbal al divortului sufletesc si legal, ci o poveste inveninata si amara. El aspira, intr-un mod vizibil sau, oricum, usor detectabil la o anumita conditie de generalitate: istoria traita e astfel scrisa incat sa aiba o morala implicita. Lasand deoparte, deocamdata, detaliile scabroase, sa recunoastem ca paginile finale respira o mare tristete, cu toata senzatia de libertate recastigata: "Atmosfera din casa noastra devenise de nerespirat, asa ca, atunci cand mi-a spus ca doreste sa ne despartim, am avut un prim moment cand m-am simtit usurat. Gata cu certurile zilnice. Cu fricile, cu fobiile si cu atacurile ei de panica. Cu traiul alaturi de persoana aceea toxica. Gata! Lunga mea penitenta luase sfarsit. (...) Acum ceea ce ma copleseste este doar un imens sentiment de rusine. Asta e: cred ca la sfarsitul vietii o sa fiu un umil colectionar de rusini si amintiri penibile." (pp. 220-221).
Sa retinem si cuvantul "colectionar". Finalul (completat cu un mesaj al Luminitei) e trist, insa restul cartii merge exact in sensul explorarii si colectionarii de scene penibile. Viziunea autorului este una intoarsa, marind conturul uratului, dilatandu-i porii, si neretinand aproape deloc frumosul, gratiosul, baremi normalul. Cezar Paul-Badescu are priza la ceea ce altora le provoaca repulsie, la ceea ce, indeobste, muta nasurile din loc si face privirile sa se intoarca, in cautarea unui tunel de fuga. Mizeria caminului studentesc romanesc, pe care o cunoastem, este nu doar surprinsa aici, dar investigata cu voluptate, pana la scarbirea totala a cititorului (pp. 92, 110). Iar cand scenele realiste pline cu dejectii se raresc, apar, ca o compensare imaginara, pasaje fabulatorii, onirice (de noapte sau de zi) ale protagonistului-narator, in care onania si scatologia se impun alternativ.
Tinandu-se strans de povestea esecului sau, urmarind-o episod cu episod si descoperind noi nivele de iad conjugal, autorul-actant are la dispozitie un ax romanesc. Cu cat viata de cuplu si personala e mai grav mutilata, cu atat cartea care o proiecteaza castiga in consistenta, intensitate si dramatism. Scene puternice, unele de mare efect, se succed alert, atunci cand autorul ne scuteste de plonjoanele sale onirice. Cei doi porumbei, colegi pe bancile Literelor bucurestene, ajung la ai ei, intr-un oras din nordul Moldovei. Viitorii socri sunt de cosmar, iar apartamentul in care trebuie sa se inghesuie cu totii starneste acel apetit al romancierului pentru descrierea detaliata a promiscuitatii. Ajunsi la ai lui, la Pitesti, filologii necajiti trec prin alte peripetii. Cezar ajunge sa se bata cu taica-sau, montat impotriva Luminitei de un amic perfid. Nebunia isi sticleste ochii la tot pasul. Cuscrii ii cad in plasa unul cate unul, cel din urma fiind cel dintai: tatal lui Cezar incepe sa deseneze cruci pe pereti, cu anuntul de un comic lugubru ca fiul lui a murit. Proiectorul este intors, apoi, spre Luminita, despre care aveam, pana acum, numai dezagreabile amanunte fizice (hirsuta, se epileaza cam rar, lucru pe care autorul ni-l reaminteste cam des). Acestea palesc insa in raport cu dereglarile nervoase ale personajului, tot mai variate. La un moment dat, biata fata are un adevarat repertoar de fobii ("de spatii deschise, de spatii prea stramte, de lume multa, de inaltime, dar si de subsoluri, de scari, de lifturi, de strada, de trotuar, de poduri, de autobuze, de tramvaie, de metrou etc. si, desigur, avand in vedere vechea marota cu ameteala, de mers sau de stat in picioare." - p. 109), carora, alaturi de sufletul pereche, trebuie sa le faca fata. Si suntem in Romania, unde esti obligat sa te descurci pe cont propriu...
Nefericitul cuplu apeleaza, intr-o escaladare a suferintei si a penibilului totodata, la o doamna Calomfirescu-Amza, care ii ajuta... cu invataturile maestrului Hilarion, apoi la o alta, poreclita Moskvich, "cea mai tare pe hipnoza", aflata acolo unde ii este - si ne este - locul: la Spitalul 9. Cei doi ani "rulati", in fata pavilionului 11, de tanarul inca indragostit, visand la insanatosirea jumatatii sale, ii aduc in fata ochilor o colectie intreaga de dementi, cu o nebunie expresiva, asa zicand, garantata. Dupa ce isi sufoca ascultatorii cu tiradele lor delirante, oratorii se supara si isi striga unul altuia: "Taci odata, nebunule!". Scapati din acest infern, tinerii ajung, in fine, pe "calea stramta a dreptei credinte". Secventele intinse ale acestei faze religioase, impreuna cu ironiile sanctionand ipocrizia unor "pastori" ai Bisericii noastre, ma conving de talentul de prozator al autorului. Cezar Paul-Badescu stie sa profite de ceea ce i s-a oferit (inclusiv de pumnii si palmele vietii), obtinand nu putine efecte artistice. Desi pledeaza pentru transparenta textului, pentru micsorarea dozei de literaritate administrate lectorului, el reuseste sa faca, indiscutabil, literatura autentica din toate aceste mizerii, deviatii si nebunii etajate. Scena dinspre final, din cabinetul medicului dentist, e aproape un climax artistic al acestui roman pe care il incepusem cu mefienta. Cu o jena in avans.
Criticul e bine sa nu se grabeasca si sa caracterizeze un scriitor inainte de a-i parcurge opera. Chiar daca, in cazul lui Cezar Paul-Badescu, autofictiunea este deocamdata sinonima cu autosatisfacerea fictionala.
*) Cezar Paul-Badescu, Luminita, mon amour, prefata de Paul Cernat, Editura Polirom, Iasi, 2006, 232 p.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO