Rusia şi imaginea ei în literatura română

Când, la 1941, G. Călinescu îşi încheiamonumentala Istorie a literaturii române… cu un capitoldedicat Specificului naţional, lucrul putea stârni rumorinescontate de autor, datorate prejudecăţilor unora conform căroraliteratura, izolată într-un ascetic turn de fildeş, îşi trageesenţa din sublima gratuitate căreia îi dă glas, neavândposibilitatea de a da în vileag spiritualitatea unei colectivităţi,în cotele sale specifice. În plus, să nu uităm, sinteza a apărutîntr-un context tulbure din punct de vedere politic, în care ideeaspecificului naţional era filtrată prin numeroase site polizice,manipulată şi întoarsă către rigoarea propagandei. În orice caz,rămâne ideea că literatura naţională este capabilă să ofereimaginea coerentă, poate cea mai coerentă a profilului spiritual alunui popor, demonstraţia capacităţii sale de creaţie etc.

Demersul călinescian, deşi fertil în sine însuşi, nu a fostcontinuat decât în mod fatalmente izolat şi, de cele mai multe ori,în scopuri ideologice, căci, ştim prea bine astăzi, în timpulcomunismului imaginea despre sine era când deturnată către eternaprietenie cu poporul rus, când grobian cosmetizată în direcţia unuinaţionalism împins până la limita ridicolului. Abia în anii '90 aitrecutului veac imagologia a revenit în prim plan, reînnodânddiscursul filosofic, psihologic, sociologic din perioadainterbelică. Problema este, însă, alta: în ce măsură putem încropi,parcurgând o literatură în diacronia sa şi cumulând date istoricecare ţin de contextul întotdeauna necesar înţelegerii mereuprezentei armături ideologice a discursului literar, un portret câtde cât coerent al străinului? Iată o chestiune care depăşeştedomeniul criticii literare, înscriindu-se cumva în cel, mult mailarg, al studiilor culturale, al analizei mentalităţilor etc.: estecapabilă literatura să dea seama de tribulaţiile unor raporturi nuîntotdeauna idilice pe care un popor le are cu celălalt,indiferent de ipostaza în care acesta apare? Un subiect pe care,din păcate, prea puţini au cutezat să îl atace, căci domeniulimagologiei presupune capcanele sale şi, în plus, pretinde unstudiu extins, nepermiţând o izolare comodă a discursului literar,o evaluare strict estetică a aceastuia.

La o asemnea corvoadă s-a înhămat, cunoscând probabilriscurile pe care şi le asumă, Leonte Ivanov (foto), autor al unuiexcelent studiu numit Imaginea rusului şi a Rusiei în literaturaromână. 1840-1948, apărut în 2004 într-o elegantă prezentareasigurată de editura Cartier din Chişinău. Realizarea este cu atâtmai demnă de laudă cu cât ea nu vine pe o filieră îngroşată,accentuată în cultura noastră: din câte ştiu, încercări similareaparţin unor Andrei Oişteanu, care extinde, însă, domeniul decercetare, în Imaginea evreului în cultura română. Studiu deimagologie în context est-central european sau Klaus Heitmann,care ar fi putut oferi un model prin studiul său tradus în anii '90şi la noi, Imaginea românilor în spaţiul lingvistic german.1775-1918, dar şi în acest caz ţinta este una cu mult maicorpolentă. Evident, tot e ceva decât nimic, numai că, în ciudaprecautelor precizări de preludiu ale autorului, nu cred cădemersul său îl reia pe cel al celor mai înainte citaţi, întrucâtuna e să urmăreşti o problemă de mentalitate într-un câmp vast cumeste o arie lingvistică sau domeniul cultural al unui popor şi altaeste să cauţi a decela reprezentarea străinului pe solulliteraturii, întotdeauna mai nuanţată, mereu bucuroasă să recurgăla eufemism etc. Intervalul pe care cercetătorul l-a ales dreptobiect de studiu nu este nici el aleatoriu, căci cele două limitecuprind perioada în care se poate vorbi, într-adevăr, dereprezentări pertinente ale megieşilor răsăriteni: înainte desecolul al XIX-lea "moscalii" nu constituiau principala ameninţare,prin urmare nici puţinii cărurari pe care i-am avut nu s-au ostenitpeste măsură a le închega un portret coerent. Excepţiile, cîtesunt, nu depăşesc interese documentare (Nicolae Milescu) sau simpleaccente cârcotaşe (Ion Neculce, care, jucând cartea proprieidezvinovăţiri, îi numeşte eliptic, în letopiseţul său cu izautobiografic, "norod greu şi cumplit" sau, paradoxal, "oamenifoarte necredincioşi"). După 1948 de o reprezentare propriu-zisă numai poate fi vorba nicidecum, căci, ştim cu toţii, lumina veneamusai de la răsărit, şi asta nu datorită mişcării de rotaţie, ciîntrucât sub oblăduirea lui Stalin poporul rus devenise aducător delibertate, iar literatura se transformase într-o eficace tribună dela care ideologia sovietică era diseminată nu întotdeauna la modulcel mai elegant. O analiză mai amănunţită a fenomenului ar fidepăşit interesul literar şi ar fi păşit decis pe terenul complexal ideologiei, căreia i se subscrie, în amplă proporţie, cam toatăproducţia pseudoliterară din obsedantul deceniu.

Înainte de a purcede propriu-zis la studierea arealuluiliterar anunţat în titlu, Leonte Ivanov îşi ia precauţia de alămuri cât se poate de benefic termenii discuţiei, desluşindsuccint, dar precis aspecte ce ţin de imagologie, pe urma unorclasici ai domeniului, cum ar fi Hermann Keyserling, autorulcelebrei şi tardiv tradusei la noi Analize spectrale aEuropei. Evident, pentru închegarea unui profil cât maiobiectiv al unui anumit popor, mai multe tipuri de imagini trebuiesă conclucreze: auto-imaginea (cum se vede un popor pe sineînsuşi), hetero-imaginea (cum îl văd alte popoare) şi imagineaeternă, care, "virtuală, ar constitui imaginea în sine". Laacestea autorul mai adaugă un set de alte trei tipuri de imagine(stereotipul, imaginea-nume şi imaginea lingvistică), lămurindterminologia de care va face uz pe parcursul cercetării. Este,cred, binevenit un astfel de procedeu minuţios, căci nu se puteaizola reprezentarea autohtonă a rusului fără o raportare a acesteiala celelalte modalităţi de contemplare a unui fenomen mult maicomplex decât unvocitatea ar fi putut-o indica. Astfel, diferiteipostaze sunt mereu puse în oglindă, căci tocmai diferenţelereprezintă pâinea comparatistului, cele care îi permit să tragăconcluziile cele mai interesante. De aceea, o primă secţiune acărţii tocmai de aceste aspecte se ocupă, ţintind şi reuşind săsintetizeze ceea ce ar ţine de Caracterul rus şi, apoi, careplici, Ruşii şi cultura rusă ca imagine europeană, trecândîn revistă, la modul analitic, miturile în care ruşilor le-aplăcut, la modul utopic, uneori, să creadă (în genul "Moscova - atreia Romă", ideea Eurasiei ş.a.m.d.).

Asigurându-şi, astfel, buna orientare a azimutului, autorultrece la observarea cronocligă, sistematică a unor atitudini tipicromâneşti faţă Rusia şi sufletul slav, tranşând de la bun începuttonul discuţiilor: "Această <<nepricepere>> în a prindesufletul rusesc este aproape generală la noi. Rusia aici sau nu afost înţeleasă, şi a trezit teamă, sau a fost percepută mediat,prin intermediul unor imagini mitizate, nu întotdeauna relevante."Aceeaşi cecitate de percepţie, specifică, din păcate, în variiepoci pe tărâm autohton, este just notată o pagină mai departe,restul studiuluii având menirea de a exemplifica teza pilon,nelipsindu-se de tăioase remarci care împrumută din când în cânddiscursul oblic al ironiei: "Culturile mici par să nu le receptezepe cele mai mari decât de pe poziţii de adversitate, poate şi dincauza pericolului asimilării ce le paşte. Chiar dacă relaţiileRusiei cu spaţiul românesc au fost mult mai complexe, mentalitateacolectivă pare să fi reţinut doar aspectele negative, cele care-ireprezintă pe ruşi în calitate de <<iremediabilă brutăasiată>>. Din păcate, o asemenea receptare este operantă şiîn clipa de faţă." Cenzuratul roman al lui Gib I. Mihăescu esteanalizat din această perspectivă şi, după ce i se pun pe tapettarele stilistice şi compoziţionale, negându-se pertinent, aşspune, considerarea sa drept capodoperă, concluzia cade decis,considerându-se că autorul a lucrat cu un anumit constructcultural, nicidecum nu a oglindit o realitate concretă, ci s-alimitat la a valorifica un spsţiu şi o mentalitate imaginare,mitice. Autorul, prin urmare, căzut pradă unor clişee ale epocii,dorind, din motive de opţiuni politice să îngroaşe tuşelecaracterelor sale, "nu şi-a înţeles personajul" sau, mai nuanţatîncă, "acesta din urmă s-a dezis de voinţa auctorială, a devenit desine stătător şi ameninţa însăşi opera: un Golem alpoeticii".

Următoarele capitole ale volumului organizează, tematic,diferite reprezentări literare ale spaţiului rus, surprins de celemai multe ori nu în urma unei experienţe directe (singura, de fapt,capabilă să ofere o imagine pertinentă asupra realităţii), cât maiales ca topos al nemărginirii, tărâm care abia atunci cândnu este cunoscut poate îndemna la romantică, dar falsificatoarevisare. Siberia, de pildă, aşa cum este ea valorificată înînsemnările de călătorie ale spătarului Milescu, serbede şi lipsitede o implicare afectivă proprie unor asemenea scrieri, în câtevapoeme semnate de Alecsandri, Macedonski sau Ion Pillat, dar şiîntr-un fragment eminescian ce ar fi trebuit să întregească romanulGeniu pustiu apare, în aceste reprezentări, mai curândconvenţional, departe de coordonatele sale reale. Imensitateaspaţiului, însă, amintind de imaginarul scandinav, al gheţurilorveşnice, nu putea să nu incite sufletul romantic al autorilor desecol al XIX-lea, atraşi atât de generozitatea pitorească alocului, cât şi de fascinaţia necunoscutului. Altfel, mai aproapede concret sunt imaginile rezultate în urma unor autenticedescinderi în nesfârşita stepă rusă, numai că nici aici scrierilenu se pot debarasa de poncifele preexistente voiajului propriu-zis.Intrusul are, e drept, avantajul comparaţiei, dar manifestăşi o anumită mefienţă faţă de lumea în care pătrunde, nu tocmailipsit de prejudecăţi. Însemnările de călătorie, cât ar fi ele deobiective în intenţie, nu se pot sustrage întru totul uneiinevitabile tendinţe de a aluneca înspre imaginar, înspre ficţiune,la urma urmelor. Homo viator arareori se mulţumeşte sărămână un reporter, neînfrânându-şi orgoliul autorlâcului, căutând,în spaţiul descoperit, justificări, confirmări ale propriiloraşteptări. Dacă mai adăugăm la toate acestea şi faptul, judiciosobservat de Leonte Ivanov, cum că românul nu s-a remarcat printr-unspecial talent de călător, cu atât mai puţin în ceea ce priveştetărâmul estic ("Nu se poate vorbi nici de un miraj, de o fascinaţiea Rusiei pentru călătorul român"), ajungem, o dată cu autorulacestui studiu, la conclizia că însemnările de călătorie, puţine şiele, nu sunt în măsură să ofere o imagine corectă asupra Rusiei şia civilizaţiei sale. Nici Radu D. Rosetii, nici G. Costin-Vellea,Ion Ionescu de la Brad, Ion Codru-Drăguşanu sau Zamfir C. Arboreşi, cu atât mai puţin Panait Istrati sau G. Călinescu (fideli, înciuda unor opinteli de circumstanţă, ideii de bine comun, utopieicomunismului, de fapt) nu reuşesc să surprindă altceva decâtstereotipiile cu care veniseră, la pachet, de acasă sau, înultimele două cazuri, să falsifice, interesat, realitatea cruntăsau, după caz, să demaşte o altă ipostază, nefardată, a aceleiaşirealităţi, însă în urma unor motivaţii străine de şablonul obişnuital genului. Uneori, condeiul criticului nu se abţine de la unelecomentarii acide, îndreptăţite, de bună seamă, dacă ţinem cont decontextul politic al vremii şi de mofturile de domnişoară depension ale unor memorialişti: aşa, de exemplu, Panait Istrati,vizitând URSS-ul, cu un ochi mai curând binevoitor, profitând deospitalitatea interesată a gazdelor, se plânge, la un moment dat,de inconfortul unei camere de hotel colcăind de pleoşniţe, în careaştepta aprobarea de a vizita o închisoare bolşevică. Să-i dămlegaătura autorului, pentru a se manifesta în tonalităţisarcastice, care nu trădează, însă, adevărul: "Prin contrast cucele trăite de <<politici>> în celulele fortăreţeiinsulare, prea marea atenţie pe care Istrati o acordă odihneitrupului ni se pare ridicolă. De fapt, poate că e mai bine că n-aajuns să viziteze închisoarea: cele văzute acolo i-ar fi produs cusiguranţă un şi mai mare disconfort. Pe de altă parte, se ştie ceconsecinţe tragice asupra deţinuţilor de la Solovki a avu vizitalui Gorki din 1929. Scriitorul brăilean nu poate decât să le fierecunoscător ingratelor insecte." Pentru o dreaptă evaluare apaginilor acestora de comentariu corect, mă simt dator, însă, săreproduc concluzia capitolului, pentru a nu lăsa imporesia uneimefienţe a criticului faţă de gestul în cele din urmă justiţiar alautorului Spovedaniei pentru învinşi: după ce atrage atenţiacă scriitorul franţuzit a aderat timpuriu "şi pentru totdeauna lamişcarea socialistă", Leonte Ivanov nu pregetă, însă, să punăpunctul pe i şi să observe, condescendent de astă dată, că "decameleonism, de nesinceritate (Panait Istrati - n.m. ) nupoate fi acuzat: ar fi fost bine dacă şi <<prietenii>>săi francezi manifestau aceeaşi francheţe în opinie." De cele maimulte ori concluziile sunt juste, nu se alunecă în exceseinterpretative, chiar dacă autorul cu greu se abţine să nusancţioneze, ironic dar meritat, anumite performanţe de sofisticăpusă în slujba unei ideologii în mod evident falsificatoare.

În fine, ultimele două capitole ale cărţii se ocupăîndeaproape, cu atenţie la amănunte şi contextualizând permanent,de memorialistica lui Heliade Rădulescu, inamic declarat al Rusieişi de doi autori basarabeni, Bogdan Petriceicu Hasdeu şi D. C.Moruzi. Exemplară pentru reacţia românilor faţă de celălat,faţă de străinul împreună cu care au fost uneori nevoiţi săconvieţuiască este o aserţiune a savantului antijunimist, care,prin determinarea sa xenofobă şi antisemită dă glas unei atitudinispecifice, de fapt, întregii epoci. Tocmai de aceea reproducerea saaici este necesară şi aproape că scuteşte de alte comentariiadiacente: "Pe Evrei şi pe Muscali, afirmă tranşant Hasdeu, eu nu-ivoiu cruţa nici chiar pe patul de moarte, căci sunt elementele celemai periculoase pentru Români şi pentru oricare altă naţionalitate,unii desnaţionalizând, ceilalţi cosmopolitizând, în fond totdeaunaMuscali şi Evrei." O declaraţie deloc edulcorată, care aminteşte deaccentele extremei drepte ce au pătat deceniul al patrulea dinsecolul trecut. Dincolo, însă, de radicalitatea opiniei, realitateapolitică şi economică a vremii explică, într-o nu suficientă totuşimăsură, reacţia nedemocratică, de un naţionalism strident, acărturarului.

Lectura cărţii lui Leonte Ivanov este una cât se poate deinstructivă, desluşind multe din iţele încurcate ale uneivecinătăţi arareori pacifiste şi demonstrând coerent faptul căromânii niciodată nu s-au obosit să-şi înţeleagă pravoslavniciimegieşi, nicidecum să-i mai şi iubească. În plus, lucrarea sebucură de o frazare limpede, cât se poate de fluentă,nerefuzându-şi puseurile ludice care întreţin o bună dispoziţie pecare istoria dată în vileag nu ar justifica-o altfel. Sunt convinscă studiul comentat în paginile de faţă reprezintă un început dedrum, un reper la care cei care se vor încumeta să repete isparavademnă de toată lauda a autorului nostru se vor raporta cu maximprofit. Să fie într-un ceas bun, pentru că volumul de faţăreprezintă, din câte ştiu, debutul editorial al autorului, unulcapabil, am convingerea, să consacre. Asta dacă vremurile i-or fiprielnice.

BOGDAN CRE}U (n`scut la 21 ianuarie 1978, în jude]ulConstan]a) este lector la Catedra de Literatur` Romån` din cadrulFacult`]ii de Litere, Universitatea "Al.I. Cuza" din Ia[i. Doctorîn filologie, cu distinc]ia magna cum laudae, din iulie2006. Volume publicate: Arpegii critice. Explor`ri în critica [ieseistica actuale (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilordin Romånia; Premiul pentru debut al revistei "Convorbiriliterare"); Matei Vi[niec - un optzecist atipic (Premiulpentru debut al "Ziarului de Ia[i", nominalizat la Premiul pentrudebut al revistei "Romånia literar`"), Lecturi actuale. Paginidespre literatura romån` contemporan` (Premiul pentru critic`al revistei "Ateneu"), Utopia negativ` în literatura romån`.Cronicar literar, eseist; a publicat în jur de 500 de articole îndiferite reviste culturale. Semneaz` prefe]e la numeroase volume,antologii etc. Redactor al revistei "Paradigma". Membru al UniuniiScriitorilor din Romånia [i al Asocia]iei pentru Literatur`General` [i Comparat`. Din 2006, semneaz` o rubric` s`pt`månal` în"Ziarul de Ia[i". Colaborator la emisiunea "Convorbiri literare" aRadio Ia[i, din 2006.