Sunt deja ani buni de când vocile feminine de operă din România sunt asociate cu superlativele în cele mai selecte publicaţii de specialitate, graţie unor evoluţii convingătoare pe marile scene ale lumii. De alminteri, în domeniul muzical, în ultimii zece ani, arta lirică este cea care a furnizat majoritatea covârşitoare a numelor din România care reuşesc să se înscrie în circuitul internaţional la cel mai înalt nivel.
A face parte din lumea bună a muzicii clasice la nivel internaţional reprezintă o şansă imensă pentru orice ţară. Cei care vin în contact cu viaţa de concert în general şi care frecventează marile teatre de operă în mod special, sunt, nu de puţine ori, lideri de opinie, persoane cu un standing social şi financiar ridicat. Datorită participării la astfel de evoluţii artistice deosebite, aceştia pot fi mai greu convinşi din acel moment de discursul mediatic ce susţine că o anumită ţară trebuie ocolită de la distanţă, neavând de oferit nimic bun.
Unor astfel de personalităţi artistice care îşi desfăşoară cariera peste hotare, noi, cei ”din interior” le datorăm o parte din bunul nostru renume, ca români. Mă refer acum la mezzosoprana Ruxandra Donose şi la soprana Teodora Gheorghiu, două artiste binecunoscute publicului din România (şi nu doar din Bucureşti) nu doar prin ceea ce oferă internetul, ci şi prin intermediul unor concerte şi a unor proiecte – cum este cazul turneului Cele Trei Dive – în care au putut fi admirate la adevărata lor valoare.
Parte din lumea bună
Am avut şansa de a prinde un moment în această vară, când pe cele mai importante scene lirice din Anglia – este vorba despre Royal Opera House Covent Garden şi Festivalul de la Glyndebourne – evoluau aceste minunate artiste, care deşi foarte diferite – în primul rând ca personalităţi artistice, dar nu în ultimul ca experienţă scenică –, aveau un puternic numitor comun, acela al unei vitalităţi şi al unei remarcabile forţe de expresie dramatică, genul acela de evoluţie care te face să uiţi de tine şi să urmăreşti nu artistul, ci personajul, nu evoluţia muzicală, ci povestea.
Pe scena de la Royal Opera House Covent Garden, urmăresc Ariadna din Naxos de Richard Strauss, cu Antonio Papano la pupitru şi Ruxandra Donose în rolul Compozitorului. Ce şansă ! Nu o spune cronicarul venit din România, ci o spun uralele de campionat mondial de fotbal pe care Ruxandra Donose le-a primit la sfârşitul primului act, un gen de manifestare care se petrece destul de rar în sălile de concert din Marea Britanie. Nu are rost să spun că aceste performanţe artistice sunt posibile într-un context de performanţă foarte ridicat, în care toată distribuţia este la înălţime, eventualele inadvertenţe fiind subiect de dispute aprige între critici.
Revenind la Ruxandra Donose, ea reprezintă exemplul clasic şi atît de rar de artist care, odată cu trecerea anilor nu lasă ştacheta mai jos, ci dimpotrivă, parcă profitând de experienţă, devine şi mai incitantă prin modul în care reuşeşte să găsească în personaj noi şi noi faţete, tuşe cromatice de mare rafinament dramatic, care au făcut de altfel ca al ei Compozitor să rămână o creaţie memorabilă. Subjugat misiunii sale de a servi numai Marea Artă, dar în acelaşi timp îndrăgostit la prima vedere la cele mai înalte temperaturi, personajul interpretat de Ruxandra Donose a strălucit prin graţie, temperament şi omenesc în faţa eternului compromis.
Un festival atipic : Glyndebourne
Nici nu au apucat să se dezroşească palmele după aplauzele de la Covent Garden şi a urmat ”experienţa Glyndebourne”.
Pe scurt, ”experienţa Glyndebourne” înseamnă dragostea unui foarte bogat membru al aristocraţiei britanice de la începutul secolului XX, lordul John Christie, pentru o soprană celebră a vremii – este vorba despre anii 1930 – pentru care a clădit un teatru liric pe una dintre moşiile sale. Excepţionala sală de la Glyndebourne, a devenit prin efort constant şi credinţă în forţa pe care arta de mare calitate o are, indiferent de timp şi de loc, centrul în jurul căruia gravitează cele mai importante nume ale artei lirice internaţionale, pe perioada verii, în cadrul celui mai select festival de operă din lume.
Închipuiţi-vă atmosfera unui conac englezesc, în jurul căruia publicul spectator - în rândul căruia domnii sunt îmbrăcaţi obligatoriu în smoking - se află pe gazonul impecabil la… picnic, înconjuraţi de oi, ca în tablourile bucolice ale secolului XIX, îndeletnicire pe care o părăsesc la ora de începere a spectacolului şi la care se reîntorc pentru 90 de minute în prima pauză mare, pentru a se reîntoarce apoi să urmărească opera până la sfârşit. Producţiile sunt originale şi sunt recunoscute ca fiind dintre cele mai elaborate şi lucrate până în cele mai mici detalii spectacole de operă ale vremurilor noastre.
Într-un astfel de context a evoluat Teodora Gheorghiu în rolul Sophie din opera Der Rosenkavalier, muzică a aceluiaşi mag al ideilor exprimate prin intermediul limbajului muzical care rămâne în continuare Richard Strauss, la aniversarea a 150 de ani de la naştere.
Dacă la Covent Garden regia lui Christof Loy si scenografia lui Herbert Murauer – minunat adaptate poveştii de altfel – se aflau totuşi în umbra personajelor, aici, la Glyndebourne, regizorul Richard Jones a invitat publicul în faţa unei viziuni proprii care şi-a dorit şi reuşit să demostreze că în domeniul spectacolului de operă totdeauna va mai fi ceva nou şi interesant de spus.
Teodora Gheorghiu a fost pe durata acestei veri o Sophie foarte convingătoare, pe cît de inocentă, pe atît de puternică şi determinată atunci când în joc este propria ei mare dragoste. Soprana originară din România crează un personaj cu adevărat credibil. ”Vorbind cu ochii”, fiind una cu personajul dincolo de partitură, Teodora Gheorghiu atacă deja cu hotărâre – în pofida unui aspect fizic în continuare adolescentin – zona dură, fără compromisuri, a maturităţii artistice. Performanţa ei din Der Rosenkavalier, se integrează într-o distribuţie în care nu ştii pe cine să admiri mai mult, deşi nu poţi să nu îi pomeneşti pe Kate Royal în Marschallin şi Lars Woldt în Baron Ochs auf Lerchenau. De fapt, a face parte din acest gup extrem de select, nu mai este posibil decât cu o stăpânire fără cusur a propriilor forţe de expresie. Binomul Teodora Gheorghiu – Sophie a avut umor, inocenţă, explozie, dar mai presus de toate şi o tuşă personală şi ştiinţa de a ne face să nu simţim mâna din umbră a regizorului.
Datorită unor astfel de personalităţi artistice, România face parte din lumea bună a muzicii clasice în general. Numele româneşti scrise pe uşile cabinelor din spatele marilor scene ale lumii aduc, la simpla lor rostire, doar aprecieri de cel mai înalt nivel.
De aceea, oricât de mult se va reuşi, nu va fi îndeajuns pentru cei care pot să le aducă pe scena teatrelor de operă din România, spre a fi văzute, admirate şi luate de exemplu ca ambasadori ai ideii de artă şi cultură de cea mai bună calitate.
Foto:
1- 4 Ariadne auf Naxos - copyright photo Catherine Ashmore
5-8 Der Rosenkavalier - copyright Ferstivalul de la Glyndebourne
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
