Ziarul de Duminică

Sabina de Rochefort: „«Rebela», un roman care îi va interesa pe bărbaţi”/ de Stelian Ţurlea

Sabina de Rochefort: „«Rebela», un roman care îi va...

Autor: Stelian Turlea

08.04.2016, 00:03 179

Sabina de Rochefort s-a născut în Bucureşti, a copilărit în provincie şi a revenit în capitală să urmeze cursurile IATC, sectiaTeatrologie-Filmologie.  În 2004 obţine un Master în Library Science la City University of New York. A lucrat ca redactor la Redacţia Culturală a TVR până în 1997 când pleacă pentru cinci ani la Cairo, Egipt. Acolo descoperă că Hagi e cuvântul magic pentru a ţi se oferi cea mai bună cafea din lume. Din 2002 trăieşte în New York, oraşul care i-a retrezit plăcerea de a scrie. Vine des la Bucureşti pentru că pe străzile lui timpul şi umorul au o altă dimensiune.

A scris la revistele Cinema, Film şi a debutat în 2003 cu proză în revista Vatra. În 2011 publică la editura Tracus Arte romanul Domnişoara Bovary în New York.  În ultimii ani e prezentă cu proză scurtă pe LiterNet.ro

 

Stimată doamnă Sabina de Rochefort, aţi publicat de curând la Editura Vremea un roman, „Rebela”, din care şi „Ziarul de duminică” a oferit  cititorilor săi, în avanpremieră, câteva fragmente incitante. Ce puteţi spune, pe scurt, despre această carte?

Rebela este  o carte despre femei, desigur imaginare, dar cu atât mai interesante, imaginaţia dezvăluie despre realitate mai mult decât ne închipuim. De aceea cred că romanul o să îi intereseze pe bărbaţi, ei vor să înţeleagă femeile, să le cucerească, să le iubească. Din paginile carţii vor afla ce gândesc ele despre ei, de ce uneori nu sunt iubiţi, cum se fac compromisurile în viaţa personală, care e costul lor şi dacă sunt regretate sau nu.

 

În urmă cu câţiva ani aţi debutat cu un roman numit „Domnişoara Bovary în New York”, a cărui eroină, fiica doamnei Bovary, Berthe, ajunge la New York şi întâlneşte o mulţime de personaje care ajung să-i spună povestea, mereu din alt unghi. Cum a fost primit acel roman despre care s-a spus că ar fi „pe măsura originalului”?

– Aş fi vrut ca  Domnişoara Bovary să ajungă în librăria fiecărui orăşel din ţară, dacă pe acolo or mai fi librării, pentru că  mi se pare mai important să te citească şi eventual laude cititorii, decât criticii. În România se cumpără puţină carte, bănuiesc că se va cumpăra şi mai puţină acum, când în Bucureşti mai ales, din cauză de „bulină roşie”, multe librării au fost închise.

Deşi domină în mod absolut vânzarea de carte online în America, compania americană Amazon a început să îşi dezvolte  o reţea proprie de librării clasice. De-a lungul timpului, toţi cei care s-au îndoit de  viziunea şi strategia Amazonului au pierdut. Nu ştiu dacă se vor mai deschide librării în ţară la noi, dar poate că se va întâmpla, şi oamenii din oraşele mici vor avea unde să răsfoiască şi să cumpere cărţi. Se scriu multe cărţi de valoare în România, se traduc şi mai multe, dar difuzarea nu e  extraordinară. Cred că editurile ar trebui să fie mai agresive în promovarea cărţilor publicate.

 

Ideea cu doamna Bovary (sau urmaşa ei) la New York nu era nouă, apăruse în povestirile lui Woody Allen. Dar nu credeţi că mai mult contează cum e spusă povestea decât originalitatea ei?

– Woody Allen a „adus-o” pe Emma Bovary la New York, eu pe fiica ei. Fiecare cu experimentul lui. Iniţial mi-a venit şi mie ideea să scriu ceva despre Madame Bovary, mi-o imaginam plimbându-se pe străzile New York-ului – ăsta e adevărul, oraşul acesta îţi dă idei trăsnite. Când, entuziasmată de  idee, am sunat-o la mijlocul nopţii pe sora mea spunându-i ce vreau să scriu, ea mi-a tăiat tot avântul, zicându-mi: ţi-a luat-o Woody Allen înainte!

Dar imediat mi-am amintit că  Emma a avut o fiica, uitată de toată lumea... şi  aşa am început să scriu povestea ei, a Berthei Bovary. Am scris mai întâi o povestire scurtă şi un scriitor american, Frederic Tuten, a citit o traducere improvizată în engleză, a fost entuziasmat şi mi-a zis: Asta poate fi o carte!

În mod sigur cartea mea e total diferită de ce a scris Woody Allen despre Emma Bovary.

 

Există asemănări între „Domnişoara Bovary în New York” şi „Rebela”? Berthe Bovary era un personaj opus lipsei de curaj a mamei sale. Eroina noului roman e cu adevărat o rebelă? În ce sens?

– Nu există asemănări esenţiale între cele două personaje, implicit între cărţi. Berthe vine de la Paris, Amellia din sudul Floridei, singurul fapt care le aproprie ca personaje este New York-ul şi faptul că amândouă  sunt fascinate de el.

Eroina noului meu roman e o tânără care face mici compromisuri, până ce, inerent, face şi unul mare, prea mare. Amellia pleacă de acasă ca să scape de monotonie şide tutela părinţilor, nevoind să accepte că ar putea să devină  precum mama ei, o gospodină nevrozată. La un moment dat, din cauza acelui mare compromis pe care îl acceptă, intră într-o lume deasupra nivelului ei social şi intelectual. Ce se va întâmpla cu ea şi cu personajele cu care se intersectează uneori în mod dramatic, nu am ştiut nici eu până nu am scris ultimele pagini ale cărţii.

 

Cât de mult din dvs există în personajele dvs? Unii critici au remarcat că parcă aţi vrea să spuneţi „Berthe, c’est moi”...

– Într-un fel sau altul toţi artiştii sunt rebeli, chiar şi Ziarul de duminică e un act de rebeliune – în loc să staţi  în parc pe o bancă şi să daţi mâncare porumbeilor, munciţi la acest ziar de cultură.

Să nu uităm că şi citatul Madame Bovary c’est moi e probabil apocrif,  propoziţia devenită atât de celebră nu a fost găsită până acum în textele lui Flaubert.

Mai aproape de realitatea noastră şi de ce au spus criticii, eu le răspund: Berthe c’est pas moi.... nu sunt eu Berthe, nu e nimic din viaţa mea în Domnişoara Bovary în New York, cartea despre fiica doamnei Bovary.  Singurul punct comun ar fi doar  faptul că iubim amândouă să hoinărim pe străzi necunoscute.....

Şi în Rebela totul e inventat, nu am pus nimic în carte din mine sau din viaţa mea.

Dar imaginaţia are o forţă atât de mare încât, uneori, când scriem, începem să credem că suntem şi noi prin scrierile noastre. Ne trezim când terminăm manuscrisul... dar e frumos să visezi...

 

Cât de mult vă influenţează cărţile mediul în care trăiţi?

– Foarte mult, extrem de mult. Dacă aş trăi în Alaska sau la Întorsura Buzăului, aş scrie total diferit. Dacă aş fi exilată undeva fără prieteni, fără acces la umorul şi ironia fiului meu, într-un tărâm unde oamenilor nu le place să citeasca şi să interacţioneze unii cu alţii şi mai ales cu străinii, pesemne aş scrie doar dări de seamă despre vreme.

 

Cum aţi ajuns scriitoare?

– Ştiţi cum răspund unii copii obraznici când îi întreabă un părinte de ce au făcut o poznă şi nu au curajul să spună adevarul? „De-aia”!

Dar eu nu am fost niciodată un copil obraznic, aşa că o să vă răspund cu toată sinceritatea: Nu ştiu! Într-o bună zi am început să scriu ficţiune.....

 

Locuiţi, din câte ştiu la New York şi totuşi de ceva vreme staţi în România. V-aţi reîndrăgostit de ţara în care v-aţi născut?

– Am cunoscut America târziu, după '89 – şi eu, ca majoritatea românilor, nu am putut călători peste graniţele ţării până în 1990.  

Imensitatea Americii îţi dă o libertate a spiritului care te face să te simţi neîngrădit de nimic, optimismul unic al oamenilor e molipsitor, îţi dă curaj să faci ce nu ai visat sau îndrăznit vreodată. Contrar altor opinii, eu spun că America e ţara în care „câinii umblă cu covrigi în coadă”, atâta doar că nu e uşor să ajungi la ei, dar ai şansa să o faci şi merită efortul. Există ceva definitoriu în societatea americană: corectitudinea şi ambiţia. Acolo lumea ştie că, odată pierdută, onoarea nu prea mai are  şanse să fie recuperată, mai ales în ochii oamenilor.

Iubirea pentru ţara în care te-ai născut nu are pauze, nu te opreşti şi apoi te reîndrăgosteşti. În România am altfel de amintiri şi prieteni, cu unii mă ştiu din copilărie. M-am născut în Bucureşti dar am copilărit în provincie şi acolo am avut şansa să avem în şcoala primară o profesoară care a trezit minţile noastre adormite de copii dintr-un orăşel de provincie şi el adormit. Vă amintiţi versurile lui MihaiUrsachi? :

 „Un om dinTecuci avea un motor/ dar nu i-a folosit la nimic.”

Acolo trăiam noi şi nu ştiam cât de mare e lumea şi că putem să o cucerim. Nu se spunea aşa ceva în România înainte de 1989.  Doamna noastră profesoară, Aguriţa Vicovanu, inteligentă, tânără, frumoasă, a venit după terminarea facultăţii cu un entuziasm imens şi ne-a învăţat că fiecare dintre noi e unic, că avem talent, forţă, originalitate, inteligenţă, dar trebuie să le şi folosim. Ea a creionat viitorul câtorva dintre elevii săi. De fapt domnia sa m-a debutat într-o plachetă –Aripi spre Înalt în care a publicat câteva dintre scrierile elevilor ei. Nu a intervenit cu nimic în povestirile noastre, le-a lăsat aşa cum le-am scris noi, cu stângăcii, cu greşeli şi multă naivitate.

Şi pentru că viaţa e mai palpitantă decât mulţi dintre noi realizează şi povestirile hollywoodiene le trăim uneori şi noi, acum vreo trei ani, într-o dimineaţă, citeam ziarul New York Times şi la un moment dat am ajuns la un articol despre un american originar din România. În paranteză aş spune că din păcate nu prea sunt în New York Times, cel mai important ziar american, articole laudative despre românii stabiliţi în America. La câteva secunde după ce am terminat de citit, am realizat că cel despre care se scria, Dimitrie Vicovanu, era soţul fostei mele profesoare despre care nu mai ştiam nimic de când terminasem clasa a-8-a! Am descoperit mai apoi că doamna profesoară nu mai este cu noi şi că am trăit nouă ani în New York fără să ştim că suntem în acelaşi oraş. Aşa a ajuns povestea începută în România, cu o elevă şi profesoara ei, să continue în America.

Cam asta e relaţia dintre America ce m-a adoptat şi România ce m-a născut – oricât de diferite ar fi, sunt poveşti care le leagă, sunt tărâmuri în care mă simt bine, în care întâlnesc oameni interesanţi, fascinanţi, care mă inspiră.  

Dar şi de Franţa mă aproprie mult mai multe decât numele, poate de aceea subconştientul m-a trimis la romanul lui Flaubert ca punct de plecare pentru prima mea carte.

Graniţele nu există decât în documente oficiale. Dacă eşti curios să cunoşti oamenii pe care îi întâlneşti şi vrei să trăiesti la maximă intensitate, neîncorsetat în prejudecati – sentiment, sau feeling, nu mai  contează cum le numeşti, ci doar ce simţi unde te afli.

 

Aţi terminat I.A.T.C, secţia de teatrologie şi filmologie. Aţi mai avut legături cu filmul şi teatrul?

– Iubesc filmul din copilărie. În liceu scriam cronici de film pe care le trimiteam la revista Cinema şi unele erau chiar publicate la rubrica Curier. Asta a dat curaj unei adolescente timide din Tecuci să dea examen la o secţia IATC-ului cu doar şase locuri pe întreaga ţară.

Sunt fascinată de film şi pesemne această pasiune mă face să văd mai întâi în imagini întâmplările pe care apoi le transpun în cuvinte.

Un film bun şi o carte de excepţie valorează pentru mine mai mult decât diamantele ce fascinează atâtea femei. Nici nu ştiu ele ce pierd!

Glumesc, fiecare femeie are dreptul la slăbiciunile ei, costisitoare, periculoase, imaginare sau nu….

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels

AFACERI DE LA ZERO