Dan Casassovici
Familia Casassovici. 1810-1976. Cinci generaţii în România
Editura Vremea
Colectia: Planeta Bucuresti.
În 2013 apărea la Fundaţia Academia Civică un volum intitulat „Copilăria, ca luptă de clasă”, editat de Traian Călin Uba şi Ilie Rad şi prefaţat de Ana Blandiana. Acolo apăreau multe nume de familii de vază, cu statut social şi influenţă asupra comunităţii – ofiţeri superiori, preoţi, profesori universitari, doctori, oameni politici, oameni de afaceri. Câteva nume de familii: Golopenţia, Vulcănescu, Mironescu, Rosetti, Balş, Coman, Casassovici, Potârcă, Samoilă, Gyr, Slăvescu, Juvara, Fotino. Dan Casassovici spunea: „La 16 ani am înţeles că fac parte dintr-o lume care nu are niciun drept în afară de cel de a dispărea.”
Iată că după mai puţin de un an, Dan Casassovici lansează un volum cu istoria familiei sale, revelatoare, cum spun editorii, pentru înţelegerea rolului clasei medii care, prin muncă cinstită, perseverenţă şi hotărâre, a făurit România, aşa cum devenise ea înainte de al Doilea Război Mondial. Prin munca şi inventivitatea acestor oameni, în mai puţin de un secol, România a sărit din feudalism direct în capitalismul avansat, devenind, înainte de război, o ţară avansată economic, care depăşea Grecia sau Portugalia. Această clasă medie ne lipseşte acum, decimată şi izgonită de comunism şi imposibil de refăcut în condiţiile de corupţie şi de suprataxare a muncii cinstite, generate de autorităţile noastre.
Din capitolul „Povestea vieţii lui Mircea Casassovici”:
„După armată, în vara următoare, am petrecut trei săptămâni la Balcic, din nou cu cortul şi cu caiacul.
În acele vremuri, atmosfera era boemă, lipsa de constrângeri, căldura, marea albastră şi casele tătăreşti dădeau vacanţelor la Balcic un farmec unic.
La Mamut, la un pian hodorogit, răsunau rag-time-uri tapate de studentul Celibidache, în timp ce noi aveam lungi discuţii cu cafele şi şerbeturi.
Îmi plăcea să înot, puteam să rezist în bras ore întregi, fără să obosesc, cu un sentiment de imponderabilitate, detaşat parcă de orice efort, într-o totală beatitudine.
Cu Sergiu Celibidache şi flirtul lui din acele vremuri, Iris Banbura, şi alţi câţiva băieţi şi fete, am făcut pe mare o excursie până la Capul Caliacra. Păcat că am pierdut, ca multe altele, filmul pe care l-am făcut atunci cu aparatul meu de cinematografiat de 16 mm.
Tot atunci, bunul meu prieten Mihai Meitani mi-a prezentat-o pe Coca Iliescu. Eram cu toţii în apă. Mi-a părut cam distantă şi rece şi, ca să o pun «à son aise», înotând pe sub apă, am ridicat-o şi dat-o bâldâbâc în apă.
Dar Coca nu a apreciat şi pentru moment relaţiile noastre au fost reci.
Ele nu se vor încălzi decât mai târziu, la Bucureşti.
Dar în acel an zbuciumat 1939, după înfrângerea Poloniei, pe cerul României se adunau nori grei. Rusia a impus cedarea Basarabiei, urmată de cedarea celor două judeţe din sudul Dobrogei.
Eram atunci la Mamaia, pentru două săptămâni la Rex, într-o companie foarte agreabilă, cu Aglaie Chapeau-Rouge şi Mia Zwidenek, când am aflat de căderea Cadrilaterului.
Am plecat imediat la Bucureşti şi, pe drum spre bac, am întâlnit şiruri nesfârşite de căruţe cu aromâni, care se refugiau în ţară, amărâţi, cu chipurile împietrite, mergeau pe lângă căruţele în care îşi încărcaseră în grabă ce au mai putut lua din casele lor, cutia cu orătănii şi sacii de cereale, în timp ce după căruţe veneau legate câte o vacă sau două, oi şi un câine pricăjit.”
Iată cum poveşteşte nepotul Dan Casassovici despre tinereţea bunicului său Corneliu, devenit apoi industriaş şi întemeietorul învăţământului industrial textil din România, şi despre străbunicul său Stan Rizescu, ajuns, prin muncă şi stăruinţă, proprietar al unei mari ţesătorii:
„Peţitul Elisabetei a fost mult timp un subiect de amuzament în familie, fiindcă se povestea cum tânărul şi grăbitul Corneliu ar fi cerut lui Stan Rizescu mâna fiicei lui mai mari, cum era obiceiul. Aflând că era deja promisă, ar fi spus: «Atunci o iau pe următoarea! »
După ce i‑am citit amintirile, mi s‑a părut puţin verosimilă această anecdotă. Devenise evident pentru mine că lui Corneliu îi plăcuse mult Elisabeta, care nu fusese doar «următoarea».
Am aflat recent adevărul, povestit chiar de bunica mea unei mătuşi, care mi‑a redat‑o recent. Vărul Emanoil Casassovici, doctor, în vizită la Brăneşti, a văzut două fete tinere, frumoase şi înalte spălând geamuri la casa cu pridvor din incinta fabricii. Remarcând frumuseţea celor două fete pe care le credea muncitoare, află de la Stan Rizescu că, de fapt, sunt fetele lui, care spală şi geamuri, pentru a vedea că munca cere efort.
Dr. Casassovici îi spune că are un văr, necăsătorit, inginer de mare viitor, şi îi cere permisiunea să o peţească pe fata cea mare, în numele lui. Stan Rizescu, amuzat, îi răspunde că Mărioara este deja promisă, dar următoarea, adică Elisabeta, nu.
Curând, apare în vizită şi Corneliu, care, încântat de Elisabeta, o cere imediat în căsătorie. Mama mare îşi amintea cât de emoţionată a fost când l‑a văzut pe tânărul Corneliu: «Înalt, subţire, cu mâini având degete lungi şi frumoase! » Bănuiesc că şi Stan Rizescu a fost plăcut impresionat de seriozitatea ginerelui. Mai bănuiesc că nici Corneliu nu a ajuns întâmplător să o peţească pe fata lui Stan Rizescu şi că fabrica lui a fost cea care l‑a atras, la început. Frumuseţea şi farmecul Elisabetei au fost însă factorul determinant al deciziei lui imediate.
Prin căsătorie, Corneliu intra în familia Rizescu, de care va fi curând foarte legat, nu doar prin legături de familie, dar şi profesionale. Stan Rizescu, socrul lui, a fost, putem zice, un pionier al ţesătoriei mecanice în România, viaţa lui fiind deosebit de instructivă, un adevărat exemplu de voinţă şi reuşită.
S‑a născut în 1860, în satul Brăneşti, jud. Dâmboviţa, a rămas devreme orfan. Fiind cel mai mare dintre cei patru copii, pleacă la Târgovişte, la numai 9 ani, unde va lucra într‑un magazin de manufactură, fierărie şi coloniale. Copilul avea însă o deosebită atragere spre carte şi căuta să se instruiască, urmând cursuri şcolare, în măsura posibilului, fiindcă patronul nu îi lăsa timpul necesar.
Ajuns la adolescenţă, în anul 1877, pleacă la Bucureşti, unde va lucra la diferiţi stăpâni, apreciat pentru hărnicie. Ajunge la magazinul lui Gheorghie Drăghiceanu, care îl îndrumă spre şcoala serală comercială de gr. I. Apoi îl promovează tejghetar. În contact cu diverşi reprezentanţi de textile străini, tânărul devine curios să vadă dar mai ales să înveţe să ţeasă sau să toarcă mecanic, aşa cum i se povestise că se petrece în occident.
Încurajat de patron, cu micile lui economii se îmbarcă la Giurgiu pe un vapor, unde va ajuta la încărcat şi descărcat pentru a‑şi plăti o parte din călătorie. De la Viena ajunge la Giebau şi la Würbental, în căutarea locului în care va putea învăţa cât mai multe din tainele meseriei de ţesător mecanic. Peste tot este privit cu mirare, căci, fără a vorbi nemţeşte, este apreciat fiindcă munceşte mai mult ca toţi ceilalţi. Este simpatizat şi finalmente întâlneşte un doctor român, pe dl Hozanu, care îl sfătuieşte şi îi facilitează înscrierea la Şcoala Superioară de Textile din Chemnitz, pe care o termină în anul 1884. Obţine un post bun la Fabrica de Maşini Textile Schönherr, din Chemnitz, unde este angajat ca monteur. Dar curiozitatea lui îl va plimba şi pe la alte fabrici din Europa, la Gand sau la Lille, învăţând tot procesul industrial de fabricaţie al ţesăturilor. Ajunge să cunoască în amănunt maşinile de ţesut pe care le montează şi demontează cu ochii închişi.
Dar gândul lui Stan Rizescu era să se întoarcă în ţara lui, acasă, unde industria textilă era aproape inexistentă. În iunie 1885, obţine şase războaie de mână, fabricate în atelierele monetăriei statului, cu care se instalează la un iaz de moară în comuna lui natală Brăneşti. Obţine apoi de la firma Wolff un război mecanic, pe care nimeni nu ştia să‑l monteze, şi îl aduce la Brăneşti, îl montează şi începe să cumpere altele.
Încet i se duce faima, devine cunoscut şi apreciat pentru cunoştinţele lui tehnice şi calitatea mărfii. În anul 1906, Stan Rizescu primeşte o recunoştinţă oficială, publică, când produsele ţesătoriei sale mecanice de la Brăneşti sunt expuse într‑un pavilion separat, la expoziţia universală din Parcul Carol din Bucureşti. În anul 1909, cu ocazia inaugurării localului de şcoală din comuna Brăneşti, Spiru Haret, impresionat de cele văzute, raportează Regelui. Astfel, Regele Carol I, împreună cu Regina Elisabeta şi însoţiţi de ministrul de Comerţ Al. Djuvara, maestrul Enescu şi doctorul Mamulea vizitează pe 8 august 1909 fabricile, luând masa şi petrecând o zi întreagă în mijlocul lucrătorilor.
Acest eveniment a fost imortalizat printr‑o placă de marmură comemorativă, aflată astăzi deasupra intrării bisericii din satul Brăneşti, ctitorită de Stan Rizescu şi soţia lui.
Străbunicul Stan Rizescu cu nevasta lui locuiau într‑o casă cu parter, cu prispă în mijlocul atelierelor şi depozitelor fabricii, fiind astfel în contact permanent cu activitatea. Şi‑au crescut acolo copiii şi nepoţii, care îşi aduc aminte de casa cu prispă, de bunici şi mai ales de «mama mare de la Brăneşti», care domnea peste toate acareturile anexe.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
